O poveste cu daci: UROI

- Pe partea dreaptă a şoselei care duce de la Orăştie la Deva, imediat ce treci de Simeria Veche, îţi sare în ochi un deal uriaş, care seamănă cu o cuşmă de dac. O comparaţie potrivită, fiindcă sub iarba lustruită de vânturi, arheologii au descoperit urmele unei mari aşezări din vremea lui Decebal: UROI - nume geamăn cu înfăţişarea ancestrală a locului, bântuit de tradiţii păgâne şi de ceţurile fume­goase ale Mureşului -

Sfinxul de pe Mureş

Nu era doar un simplu munte de piatră. Îl vedeam de câte ori treceam către Deva, pe partea dreaptă a dru­­mului, uimindu-mă cu înfăţişarea lui aşa de nepo­trivită şi de ciudată, în blân­de­ţea priveliştii din care se des­prin­dea. Mai ales în asfin­ţiturile roşii, de vară, sau în nop­ţile senine, cu lună, Uroiul te duce cu gândul la un sfinx uriaş, de andezit, scufun­dat în contemplarea eternităţii, cu pri­vi­rile pier­dute departe, spre cul­mile Re­tezatului. Cu sigu­ranţă că muntele acela avea o po­veste. O taină pe care aş fi vrut să o aflu şi s-o dezleg.
"Urcă până sus, pe Uroi. Suie-te în vârful mă­gurii, şi o să înţe­legi", mi-a spus Angelica Bălos, arheologul care sapă de ani de zile în piatra roşie a muntelui. "Îm­prieteneşte-te cu locul, dacă vrei să-i afli istoria".
La o primă vedere, peretele vertical al Uroiului, de peste o sută de metri, pare zidul unei cetăţi imposibil de cucerit. Ca să ajung sus, în vârf, a trebuit să ocolesc măgura, încă înţepenită de iarnă, şi să apuc pe cărăruia abia ghicită, ce urcă printre tufe şi pietre, printre cui­buri de vipere ador­mite. Un efort răsplătit deplin! La capătul suişului, la o palmă de cer, se deschide un pla­tou, ca o terasă deasupra lumii. Era vânt şi ier­burile foş­neau. Norii fugeau peste el, doar să îi atingi cu mâna. Câţiva paşi mai în faţă, se deschi­dea hăul pere­telui drept, iar spre largul zării, o privelişte care îţi tăia respiraţia: cetatea Devei, Munţii Orăştiei, Şureanu, Ţinutul Pădurenilor, Retezatul. Cât vezi cu ochii, ogoa­re atinse de verdele primăverii, în­conjurate de co­roana încă înzăpezită a mun­ţilor. Iar jos, în abis, Mu­reşul şer­puind argintiu, printre satele risipite în câm­pie. Cu degete înfipte în coama de iarbă us­cată a mă­gurii, aşezat în ea ca într-un jilţ, îmi las imaginaţia să plutească departe, spre linia orizontului, spre vremu­rile trecute, când stăpânii locului şi ai timpului erau dacii cei neînfricaţi.

Exerciţiu de imaginaţie

Cu siguranţă, Uroiul a fost un punct important de observaţie al ţării lui Decebal. Punct strategic, cu ve­dere către toate vămile orizontului, de pe culmea lui se vedea tot ce mişcă la hotarele Daciei: Porţile de fier ale Transilvaniei, culmile Retezatului şi cursul Streiu­lui către Jiu, podişul Cibinului, Munţii Hăl­ma­giului şi Munţii Meta­liferi, purtând în ei tezaurul de aur al Da­ciei. Niciun car, cu mine­reuri de aur sau fier, nu putea trece neobservat de pe culmea Uroiului. Pur­tată de vânt, ima­ginaţia mea auzea chiar şi îndemnu­rile ve­chi­lor că­răuşi, pe lângă şirul carelor trase de boi, co­bo­rând alene, pe Mureş, în jos, către Sarmizegetusa, acolo unde în atelierele celor mai pricepuţi meşteri ai Euro­pei acelui timp, aveau să fie transformate în armuri, bijuterii sau unelte pentru întreg regatul. Pe culme, la loc de veghe, o piramidă uriaşă, făcută din lemne uscate, aştepta să fie aprinsă în cazul când de pe postul de observaţie s-ar fi semnalat un pericol la ori­zont. Măgura Uroiului era un punct strategic impor­tant pentru siguranţa dacilor. Poate de aceea, folosin­du-se de construcţia naturală a terenului, închiseseră cu un zid gros, de piatră, sin­gurul drum de acces către Mu­reş, peretele abrupt fiind impo­sibil de es­ca­ladat.
De jos, din hăurile imaginaţiei, urcau către mine alte sunete şi alte imagini. Se au­zeau pietrarii, cio­plind cu îndârjire în andezitul roşu al muntelui. Au­zeam, aievea, dăl­ţile lor lovind pia­tra, strigătele ce­lor ce se opinteau să urce blocurile masive în căruţe trase de boi uriaşi, dar şi strigătele pluta­şilor, ducând piatra pe Mureş, către satele şi cetăţile care aveau nevoie de ea.
Aproape, pe costişele terasate ale măgurii, erau răsfirate casele de lemn amestecat cu pământ ale da­ci­lor. Un sat întreg, înconjurat de zi­duri mari din piatră. Alături se văd focurile fierarilor şi se aud cio­canele căzute pe nicovală. Undeva, în dreap­ta, călă­reţii se antrenează tră­gând cu arcul din galopul cailor. Nu departe sunt turmele de oi, cio­banii şi câinii lor, care latră către ciutele din păduri.

Înapoi, pe pământ

E o tihnă în tot acest freamăt domestic, în lucrurile mărunte din ogrăzile dacilor, de la bătrânul care în­vârte roata olarului, plin de lut pe mâini, şi până la fumul subţire al vetrelor, unde fe­mei­le gătesc. Sunt cli­pe de pace, ocrotite de măgura Uroiului, de străjile aşezate pe cul­mea ei. Dar vine seara şi e momentul să cobor muntele şi să mă des­part de imaginaţie. Sce­nariul pe care l-am po­vestit e cât se poate de real. Se bazează pe cer­cetările arheolo­gi­lor.
"Descoperirile de la Măgura Uroiului sunt formidabile, pen­tru că vedem viaţa obişnuită a dacilor în toată complexitatea ei. Avem acolo, de la ar­hitecţi şi meşteri con­structori, care ştiau să folo­sească piatra, pâ­nă la ateliere de prelu­crare a bronzului şi fierului. Sunt meşteri sticlari, dar şi soldaţi îmbrăcaţi în armură şi oameni simpli, ce trăiau cu ritua­lurile lor ancestrale. Într-o zi, am găsit acolo un inel din argint şi, verificat la Institutul de Fizică Ato­mică, am aflat că era din argint tracic, adică de din­colo de Dunăre. Deci, dacii şi călătoreau foarte mult, făceau co­merţ, nu erau deloc o societate în­chisă. «Europa fără graniţe», pe care noi ne străduim să o avem acum, la ei era o realitate. Erau unul dintre cele mai im­portante popoare ale vremii", îmi spuse ar­heologul Angelica Bălos, "stăpâ­na" săpă­turilor de pe Uroi.
Aşa cum gândul străbate văz­du­hurile, tot aşa a trecut şi timpul peste Uroi. După cucerirea Daciei, romanii au încercat să îi schimbe numele în Petris. Au pietruit dru­murile, stăpânii şi-au construit vile somptuoase pe coastele dealurilor din împrejurimi, lăsându-şi sufletul cuprins de melancolia belşugului şi a nesfârşi­telor zări. Ba, cu timpul, şi-au îngropat şi mor­ţii pe margi­nea Mureşu­lui, ca orice trecător să vadă stelele funerare şi să creadă că e pe pă­mân­tul Imperiului. Dar toate s-au făcut înapoi ţărână, au dispărut înghiţite de timp. Au venit apoi alţii şi i-au spus muntelui Auroi, pentru că pe aici trecea o parte din aurul scos din minele Apu­senilor. Au construit cetăţi de piatră şi au pus vamă. Imperiul Austro-Ungar i-a spus Arany, tot de la aurul dacic, dar schimbarea numelui nu a adus no­ro­cul sperat, şi muntele a stat nemişcat, privind cum toate dispar şi se schimbă. După mii de ani, locul poartă acum vechiul său nume - Măgura Uroiului. Aşa îi spun şi oamenii din Rapolt, un sat străvechi, de pe malul Mure­şului, în care istoria, fie ea cât de veche, nu s-a pier­dut.

Sâmbăta morţilor

"Poftiţi, serviţi o răcitură", mă îmbie o femeie. "Astăzi este sâmbăta morţilor, şi pentru cei trecuţi în cealaltă lume împăr­ţim de mân­care". În Ra­polt, ca şi în majo­ritatea satelor româ­neşti, morţii şi viii sunt împreună, trăiesc, mă­nâncă şi se roagă ne­des­părţiţi. Viii au ne­voie de sprijinul mor­ţi­lor, călăuze spre lu­mea de dincolo. Înţe­lesuri vechi, păstrate de la daci.
Elena Duma, o femeie din Rapolt, îmi vor­beşte firesc despre buna convieţuire dintre lumi: "Înainte erau mai multe strigoaie, sau, cum le ziceam noi, stri­goane. Îi ştiam care erau în sat şi ne feream de ei, fie că erau bărbaţi, fie că erau femei. Aveau puteri şi se născuseră aşa, cu blestemul ăsta, de-a nu fi ca orişi­care. Ştiam cine în sat scotea laptele vacilor noastre din balamaua uşii sau care mulgea o vacă de lemn, de ne lăsa nouă vacile cu uge­rul gol. Întotdeauna aveam grijă ca înainte de a băga strigonul în groapă, să îi înfigem un ţăruş în piept. Câteo­dată, chiar omul respectiv lăsa cu limbă de moarte să i se facă nesmin­tit obiceiul, ca să nu se întoarcă în lume, să aibă li­nişte şi pace pe tărâmul de dincolo, să nu îmble pe acoperişuri şi prin ogrăzi. Acum, în sat mai trăieşte un singur om, de care se ştie că e stri­goi. Nu ştim ce-o să fie la înmormântarea lui, dar, după datină, tăt aşa ar trebui făcut. Datinile trebuie respectate. Sunt moş­tenite, fir de fir, de la daci. Eu aşa cred".
Pentru ţăranii de pe Mureş, care până mai ieri ţeseau încă în războaie cămaşa ciumii într-o singură noapte şi o puneau la intrarea în sat, nimic nu pare neobişnuit: nici cioburile dacice, scoase din pământ la fiecare brazdă a plugului, nici rămăşiţele vilelor ro­mane, peste care dau când îşi mai fac câte o şură, nici măcar peşterile sau gropile fără fund, ce par a fi intrări către tuneluri secrete. Despre acestea din urmă, se spu­ne că ajung până la cetatea Devei, sau dincolo de Mureş, spre Haţeg, spre cetăţile din Munţii Orăş­tiei, unde era capitala dacilor. Sunt urmele înaintaşilor "de mai încoace", "doar" de câteva mii de ani, dar mai sunt şi altele, de la începutul timpurilor, după cum îşi amintesc bătrânii Sidonia şi Ionel, urmele Uriaşilor:
"Chiar în coastă, acolo unde or fost viile, e in­trarea în tunel. Pare ca o peşteră, da' nu-i. Cine a mai intrat pe-aco­lo spune că e un tunel ce trece pe sub Mureş, da' nimeni nu ştie unde duce. Poate la Sar­mizegetusa sau la Retezat. Şi-i tot boltit, aşe, şi îi îm­bră­cată toată bolta numa' în cupru sau în aramă. Cine putea să constru­iască aşa ceva? O fi fost rămas de pe vremea urieşilor, că la început aici era tărâmul lor. Trei fete de urieşi locuiau pe pământurile astea, şi una dintre ele avea cetatea chiar la noi, pe Măgură. Pentru un ciurel de mălai, fata de-aici mergea şi se împrumuta la soru-sa, la cetatea Devei, şi doar trei paşi făcea până acolo. Când fata de pe Retezat şi cea de la Deva s-au certat, nu ştiu cum aiasta a pus mâna pe un plug şi a zvârlit cu el. Aşa a tăiat vârful mun­telui şi de atunci i-a rămas şi numele Retezat", spune nea Ionel, la un păhărel de ţuică de prune. "Îi bună, că mere vorba mai răpide".

Căutătorii de amintiri

Basmele oamenilor sunt confirmate şi transfor­mate în realitate de arheologii care sapă la Uroi. Prin­tre multe alte lucruri, aici s-a descoperit un superb vas ritualic din ceramică, făcut în aşa fel încât băutura să se scurgă prin gura deschisă a unui cap de lup. Sim­bolul unui obicei păstrat aievea până în zilele noas­tre, în satele izolate, de munte, ca Lun­cani, Tîr­sa sau Boşorod, unde copiilor bolnavi li se dă, şi as­tăzi, să bea lapte prin­tr-o gură de lup, păstrată anume de câte o bătrână ce face descântece. Poate asta au simţit şi oamenii din Rapolt în legătură cu "domnii ar­heologi": că scot la lumină obiceiuri străvechi, lu­cruri uitate, moştenite şi de la stră-stră-moşii lor. Aşa că în fiecare vară, când încep săpăturile, toată lumea se oferă să ajute. Angelica Bălos şi-a format o echipă internaţională de arheo­logi, dar este sprijinită pe şantier şi de entu­zias­mul şi cu­rio­zitatea sătenilor:
"Descoperirile de aici sunt importante, pentru că avem o aşezare civilă, de mari di­mensiuni. Spre deosebire de Sarmizegetusa Re­gia, aici putem afla cum trăiau oamenii simpli. Am descoperit şi cimitirul, şi vetrele de foc ale fierarilor, şi atelierul olarilor. Dar toate sunt în straturi, pentru că avem urme de lo­cuire încă din paleolitic. Avem şi vile romane, dar şi o cetate din Evul Mediu. Ajutorul celor din Rapolt, Uroi şi Simeria a fost esenţial pen­tru noi. Ne-au adus lemne de foc, ne-au făcut mâncare şi ne-au cazat la ei. Când am rămas fără apă, o maşină de pompieri a venit şi ne-a adus, am pri­mit cadou chiar şi butoaie în care să o punem. Şi, din­colo de ajutorul material, bucuria şi curiozitatea lor ne-au susţinut. Pen­tru că nu e simplu să ai un şantier cu douăzeci de arheologi, mulţi dintre ei englezi, olandezi sau ame­ricani, şi să te bazezi pe un buget minim".
Străinii care vin vo­lun­tari la săpă­tu­rile ar­heolo­gice sunt uimiţi de ceea ce descoperă în Româ­nia. Pe de o par­te, este bogăţia ex­traor­dinară de istorie pe metru pătrat de pă­mânt (la propriu), pe de altă parte, traiul vechi şi simplu al ţăranilor din zonă. Pentru ei, istoria Ro­mâniei este o aven­tură, de la vestigiile pa­leolitice şi până la vi­pe­rele ce poposesc în gropile de cerce­tare sau la sarmalele ţăranilor. Le e greu să înţe­leagă amestecul de magie şi reali­tate din satele româ­neşti, pe care îl credeau po­sibil doar în romanele sud-americane, de aceea se bu­cură copilă­reşte, alături de ţăranii veniţi de la coa­să, când găsesc câte-o urmă stră­mo­­şească în pământ, iar seara, la o bucată de slană şi-o ţuică, povestesc până târziu, către miezul nopţii, în mi­rosul de fân al şurilor.
Nea Adrian, un bătrân din sat, înrolat şi el în echipa de arheologi vo­luntari, mărturiseşte: "Io am găsit neşte dinţi, acolo, în săpătură. Dinţi faini, mai faini ca ai mei! Pfai, trăz­nească-i! Domnule, da' io nu m-am gândit niciodată să ajung la vârsta me şi să mătur pietroaie! Da' mă duc, că mi-s dragi copiii ăştia şi e vorba şi de istoria noastră, no! Mai aflăm de Bu­rebista şi De­cebal câte ceva, moşii noştri, cum ar veni".

DacFest sau întoarcerea strămoşilor

S-a întâmplat într-o zi de toam­nă. Sătenilor din Rapolt nu le-a venit să creadă ceea ce vedeau. Sus, pe Uroi, aşa cum ştiau din poveştile bunicilor, stă­teau de strajă... dacii. Daci ade­vă­raţi, cu săbiile lor mari şi curbate, pe cap purtând cuşme, îmbrăcaţi în zale sau haine de pânză şi încălţaţi cu opinci. Şi mai mare le-a fost mirarea când au văzut şi femei îmbrăcate în pânze de in şi din cânepă, care îşi aşteptau bărbaţii cu mâncare, în jurul vetrelor de foc. Erau acolo şi olari, ce învârteau roata, şi fierari, ce băteau la nico­vală, chiar şi bijutieri. Vestea s-a întins până la Simeria, şi oamenii au venit să vadă minu­nea: întoarcerea stră­moşilor. Cam aşa a fost prima ediţie a DacFest, festivalul organizat la Măgura Uro­iului de binecu­noscuta aso­ciaţie Terra Dacica Aeterna. Arheologi, pro­fe­sori şi pa­sio­naţi de istorie au venit şi s-au jucat, cât se poate de serios, de-a dacii şi romanii. O lecţie de isto­rie pe viu, respectând până în cele mai mici detalii vechile obiceiuri ale dacilor.
"Deocamdată, avem aici DacFest-ul, dar prima­rul din Simeria ne acordă spri­ji­nul (a venit chiar şi a săpat la un loc cu arheologii) să facem la Măgura cel mai mare Arheoparc din România. Toate desco­peririle arheolo­gice le vom transforma în­tr-o expo­ziţie per­manentă. Vom avea, aici, reprodus întoc­mai, vechiul sat dacic, aşa cum era în urmă cu două mii de ani, cu meşteşugari, ţesători şiolari, războinici sau preoţi. Pe toţi îi vom vedea la lucru pe viu, aşa cum făceau şi înainte. Şi pentru că locul acesta a fost locuit din cele mai vechi timpuri, vom avea şi o parte dedicată pa­leo­liticului şi Evului Mediu. Vom re­construi o arenă ro­mană şi vom avea lupte între daci şi romani, dar şi ritua­luri şi specta­cole, aşa cum se întâmplau ele în reali­tate", îmi spu­ne arheologul Ange­lica Bă­los, în timp ce pregăteşte o specia­litate a bucătăriei da­cice: iepure pe pia­tră.
Tobele, cimpoaiele şi fluierele încep să cânte hore şi doine vechi. Uroiul pare din nou un sfinx aţipit sub privirea căruia viaţa merge mai departe, aşa cum curge şi Mu­reşul.