Sfinxul de pe Mureș
Nu era doar un simplu munte de piatră. Îl vedeam de câte ori treceam către Deva, pe partea dreaptă a drumului, uimindu-mă cu înfățișarea lui așa de nepotrivită și de ciudată, în blândețea priveliștii din care se desprindea. Mai ales în asfințiturile roșii, de vară, sau în nopțile senine, cu lună, Uroiul te duce cu gândul la un sfinx uriaș, de andezit, scufundat în contemplarea eternității, cu privirile pierdute departe, spre culmile Retezatului. Cu siguranță că muntele acela avea o poveste. O taină pe care aș fi vrut să o aflu și s-o dezleg.
"Urcă până sus, pe Uroi. Suie-te în vârful măgurii, și o să înțelegi", mi-a spus Angelica Bălos, arheologul care sapă de ani de zile în piatra roșie a muntelui. "Împrietenește-te cu locul, dacă vrei să-i afli istoria".
La o primă vedere, peretele vertical al Uroiului, de peste o sută de metri, pare zidul unei cetăți imposibil de cucerit. Ca să ajung sus, în vârf, a trebuit să ocolesc măgura, încă înțepenită de iarnă, și să apuc pe cărăruia abia ghicită, ce urcă printre tufe și pietre, printre cuiburi de vipere adormite. Un efort răsplătit deplin! La capătul suișului, la o palmă de cer, se deschide un platou, ca o terasă deasupra lumii. Era vânt și ierburile foșneau. Norii fugeau peste el, doar să îi atingi cu mâna. Câțiva pași mai în față, se deschidea hăul peretelui drept, iar spre largul zării, o priveliște care îți tăia respirația: cetatea Devei, Munții Orăștiei, Șureanu, Ținutul Pădurenilor, Retezatul. Cât vezi cu ochii, ogoare atinse de verdele primăverii, înconjurate de coroana încă înzăpezită a munților. Iar jos, în abis, Mureșul șerpuind argintiu, printre satele risipite în câmpie. Cu degete înfipte în coama de iarbă uscată a măgurii, așezat în ea ca într-un jilț, îmi las imaginația să plutească departe, spre linia orizontului, spre vremurile trecute, când stăpânii locului și ai timpului erau dacii cei neînfricați.
Exercițiu de imaginație
Cu siguranță, Uroiul a fost un punct important de observație al țării lui Decebal. Punct strategic, cu vedere către toate vămile orizontului, de pe culmea lui se vedea tot ce mișcă la hotarele Daciei: Porțile de fier ale Transilvaniei, culmile Retezatului și cursul Streiului către Jiu, podișul Cibinului, Munții Hălmagiului și Munții Metaliferi, purtând în ei tezaurul de aur al Daciei. Niciun car, cu minereuri de aur sau fier, nu putea trece neobservat de pe culmea Uroiului. Purtată de vânt, imaginația mea auzea chiar și îndemnurile vechilor cărăuși, pe lângă șirul carelor trase de boi, coborând alene, pe Mureș, în jos, către Sarmizegetusa, acolo unde în atelierele celor mai pricepuți meșteri ai Europei acelui timp, aveau să fie transformate în armuri, bijuterii sau unelte pentru întreg regatul. Pe culme, la loc de veghe, o piramidă uriașă, făcută din lemne uscate, aștepta să fie aprinsă în cazul când de pe postul de observație s-ar fi semnalat un pericol la orizont. Măgura Uroiului era un punct strategic important pentru siguranța dacilor. Poate de aceea, folosindu-se de construcția naturală a terenului, închiseseră cu un zid gros, de piatră, singurul drum de acces către Mureș, peretele abrupt fiind imposibil de escaladat.
De jos, din hăurile imaginației, urcau către mine alte sunete și alte imagini. Se auzeau pietrarii, cioplind cu îndârjire în andezitul roșu al muntelui. Auzeam, aievea, dălțile lor lovind piatra, strigătele celor ce se opinteau să urce blocurile masive în căruțe trase de boi uriași, dar și strigătele plutașilor, ducând piatra pe Mureș, către satele și cetățile care aveau nevoie de ea.
Aproape, pe costișele terasate ale măgurii, erau răsfirate casele de lemn amestecat cu pământ ale dacilor. Un sat întreg, înconjurat de ziduri mari din piatră. Alături se văd focurile fierarilor și se aud ciocanele căzute pe nicovală. Undeva, în dreapta, călăreții se antrenează trăgând cu arcul din galopul cailor. Nu departe sunt turmele de oi, ciobanii și câinii lor, care latră către ciutele din păduri.
Înapoi, pe pământ
E o tihnă în tot acest freamăt domestic, în lucrurile mărunte din ogrăzile dacilor, de la bătrânul care învârte roata olarului, plin de lut pe mâini, și până la fumul subțire al vetrelor, unde femeile gătesc. Sunt clipe de pace, ocrotite de măgura Uroiului, de străjile așezate pe culmea ei. Dar vine seara și e momentul să cobor muntele și să mă despart de imaginație. Scenariul pe care l-am povestit e cât se poate de real. Se bazează pe cercetările arheologilor.
"Descoperirile de la Măgura Uroiului sunt formidabile, pentru că vedem viața obișnuită a dacilor în toată complexitatea ei. Avem acolo, de la arhitecți și meșteri constructori, care știau să folosească piatra, până la ateliere de prelucrare a bronzului și fierului. Sunt meșteri sticlari, dar și soldați îmbrăcați în armură și oameni simpli, ce trăiau cu ritualurile lor ancestrale. Într-o zi, am găsit acolo un inel din argint și, verificat la Institutul de Fizică Atomică, am aflat că era din argint tracic, adică de dincolo de Dunăre. Deci, dacii și călătoreau foarte mult, făceau comerț, nu erau deloc o societate închisă. «Europa fără granițe», pe care noi ne străduim să o avem acum, la ei era o realitate. Erau unul dintre cele mai importante popoare ale vremii", îmi spuse arheologul Angelica Bălos, "stăpâna" săpăturilor de pe Uroi.
Așa cum gândul străbate văzduhurile, tot așa a trecut și timpul peste Uroi. După cucerirea Daciei, romanii au încercat să îi schimbe numele în Petris. Au pietruit drumurile, stăpânii și-au construit vile somptuoase pe coastele dealurilor din împrejurimi, lăsându-și sufletul cuprins de melancolia belșugului și a nesfârșitelor zări. Ba, cu timpul, și-au îngropat și morții pe marginea Mureșului, ca orice trecător să vadă stelele funerare și să creadă că e pe pământul Imperiului. Dar toate s-au făcut înapoi țărână, au dispărut înghițite de timp. Au venit apoi alții și i-au spus muntelui Auroi, pentru că pe aici trecea o parte din aurul scos din minele Apusenilor. Au construit cetăți de piatră și au pus vamă. Imperiul Austro-Ungar i-a spus Arany, tot de la aurul dacic, dar schimbarea numelui nu a adus norocul sperat, și muntele a stat nemișcat, privind cum toate dispar și se schimbă. După mii de ani, locul poartă acum vechiul său nume - Măgura Uroiului. Așa îi spun și oamenii din Rapolt, un sat străvechi, de pe malul Mureșului, în care istoria, fie ea cât de veche, nu s-a pierdut.
Sâmbăta morților
"Poftiți, serviți o răcitură", mă îmbie o femeie. "Astăzi este sâmbăta morților, și pentru cei trecuți în cealaltă lume împărțim de mâncare". În Rapolt, ca și în majoritatea satelor românești, morții și viii sunt împreună, trăiesc, mănâncă și se roagă nedespărțiți. Viii au nevoie de sprijinul morților, călăuze spre lumea de dincolo. Înțelesuri vechi, păstrate de la daci.
Elena Duma, o femeie din Rapolt, îmi vorbește firesc despre buna conviețuire dintre lumi: "Înainte erau mai multe strigoaie, sau, cum le ziceam noi, strigoane. Îi știam care erau în sat și ne feream de ei, fie că erau bărbați, fie că erau femei. Aveau puteri și se născuseră așa, cu blestemul ăsta, de-a nu fi ca orișicare. Știam cine în sat scotea laptele vacilor noastre din balamaua ușii sau care mulgea o vacă de lemn, de ne lăsa nouă vacile cu ugerul gol. Întotdeauna aveam grijă ca înainte de a băga strigonul în groapă, să îi înfigem un țăruș în piept. Câteodată, chiar omul respectiv lăsa cu limbă de moarte să i se facă nesmintit obiceiul, ca să nu se întoarcă în lume, să aibă liniște și pace pe tărâmul de dincolo, să nu îmble pe acoperișuri și prin ogrăzi. Acum, în sat mai trăiește un singur om, de care se știe că e strigoi. Nu știm ce-o să fie la înmormântarea lui, dar, după datină, tăt așa ar trebui făcut. Datinile trebuie respectate. Sunt moștenite, fir de fir, de la daci. Eu așa cred".
Pentru țăranii de pe Mureș, care până mai ieri țeseau încă în războaie cămașa ciumii într-o singură noapte și o puneau la intrarea în sat, nimic nu pare neobișnuit: nici cioburile dacice, scoase din pământ la fiecare brazdă a plugului, nici rămășițele vilelor romane, peste care dau când își mai fac câte o șură, nici măcar peșterile sau gropile fără fund, ce par a fi intrări către tuneluri secrete. Despre acestea din urmă, se spune că ajung până la cetatea Devei, sau dincolo de Mureș, spre Hațeg, spre cetățile din Munții Orăștiei, unde era capitala dacilor. Sunt urmele înaintașilor "de mai încoace", "doar" de câteva mii de ani, dar mai sunt și altele, de la începutul timpurilor, după cum își amintesc bătrânii Sidonia și Ionel, urmele Uriașilor:
"Chiar în coastă, acolo unde or fost viile, e intrarea în tunel. Pare ca o peșteră, da' nu-i. Cine a mai intrat pe-acolo spune că e un tunel ce trece pe sub Mureș, da' nimeni nu știe unde duce. Poate la Sarmizegetusa sau la Retezat. Și-i tot boltit, așe, și îi îmbrăcată toată bolta numa' în cupru sau în aramă. Cine putea să construiască așa ceva? O fi fost rămas de pe vremea urieșilor, că la început aici era tărâmul lor. Trei fete de urieși locuiau pe pământurile astea, și una dintre ele avea cetatea chiar la noi, pe Măgură. Pentru un ciurel de mălai, fata de-aici mergea și se împrumuta la soru-sa, la cetatea Devei, și doar trei pași făcea până acolo. Când fata de pe Retezat și cea de la Deva s-au certat, nu știu cum aiasta a pus mâna pe un plug și a zvârlit cu el. Așa a tăiat vârful muntelui și de atunci i-a rămas și numele Retezat", spune nea Ionel, la un păhărel de țuică de prune. "Îi bună, că mere vorba mai răpide".
Căutătorii de amintiri
Basmele oamenilor sunt confirmate și transformate în realitate de arheologii care sapă la Uroi. Printre multe alte lucruri, aici s-a descoperit un superb vas ritualic din ceramică, făcut în așa fel încât băutura să se scurgă prin gura deschisă a unui cap de lup. Simbolul unui obicei păstrat aievea până în zilele noastre, în satele izolate, de munte, ca Luncani, Tîrsa sau Boșorod, unde copiilor bolnavi li se dă, și astăzi, să bea lapte printr-o gură de lup, păstrată anume de câte o bătrână ce face descântece. Poate asta au simțit și oamenii din Rapolt în legătură cu "domnii arheologi": că scot la lumină obiceiuri străvechi, lucruri uitate, moștenite și de la stră-stră-moșii lor. Așa că în fiecare vară, când încep săpăturile, toată lumea se oferă să ajute. Angelica Bălos și-a format o echipă internațională de arheologi, dar este sprijinită pe șantier și de entuziasmul și curiozitatea sătenilor:
"Descoperirile de aici sunt importante, pentru că avem o așezare civilă, de mari dimensiuni. Spre deosebire de Sarmizegetusa Regia, aici putem afla cum trăiau oamenii simpli. Am descoperit și cimitirul, și vetrele de foc ale fierarilor, și atelierul olarilor. Dar toate sunt în straturi, pentru că avem urme de locuire încă din paleolitic. Avem și vile romane, dar și o cetate din Evul Mediu. Ajutorul celor din Rapolt, Uroi și Simeria a fost esențial pentru noi. Ne-au adus lemne de foc, ne-au făcut mâncare și ne-au cazat la ei. Când am rămas fără apă, o mașină de pompieri a venit și ne-a adus, am primit cadou chiar și butoaie în care să o punem. Și, dincolo de ajutorul material, bucuria și curiozitatea lor ne-au susținut. Pentru că nu e simplu să ai un șantier cu douăzeci de arheologi, mulți dintre ei englezi, olandezi sau americani, și să te bazezi pe un buget minim".
Străinii care vin voluntari la săpăturile arheologice sunt uimiți de ceea ce descoperă în România. Pe de o parte, este bogăția extraordinară de istorie pe metru pătrat de pământ (la propriu), pe de altă parte, traiul vechi și simplu al țăranilor din zonă. Pentru ei, istoria României este o aventură, de la vestigiile paleolitice și până la viperele ce poposesc în gropile de cercetare sau la sarmalele țăranilor. Le e greu să înțeleagă amestecul de magie și realitate din satele românești, pe care îl credeau posibil doar în romanele sud-americane, de aceea se bucură copilărește, alături de țăranii veniți de la coasă, când găsesc câte-o urmă strămoșească în pământ, iar seara, la o bucată de slană și-o țuică, povestesc până târziu, către miezul nopții, în mirosul de fân al șurilor.
Nea Adrian, un bătrân din sat, înrolat și el în echipa de arheologi voluntari, mărturisește: "Io am găsit nește dinți, acolo, în săpătură. Dinți faini, mai faini ca ai mei! Pfai, trăznească-i! Domnule, da' io nu m-am gândit niciodată să ajung la vârsta me și să mătur pietroaie! Da' mă duc, că mi-s dragi copiii ăștia și e vorba și de istoria noastră, no! Mai aflăm de Burebista și Decebal câte ceva, moșii noștri, cum ar veni".
DacFest sau întoarcerea strămoșilor
S-a întâmplat într-o zi de toamnă. Sătenilor din Rapolt nu le-a venit să creadă ceea ce vedeau. Sus, pe Uroi, așa cum știau din poveștile bunicilor, stăteau de strajă... dacii. Daci adevărați, cu săbiile lor mari și curbate, pe cap purtând cușme, îmbrăcați în zale sau haine de pânză și încălțați cu opinci. Și mai mare le-a fost mirarea când au văzut și femei îmbrăcate în pânze de in și din cânepă, care își așteptau bărbații cu mâncare, în jurul vetrelor de foc. Erau acolo și olari, ce învârteau roata, și fierari, ce băteau la nicovală, chiar și bijutieri. Vestea s-a întins până la Simeria, și oamenii au venit să vadă minunea: întoarcerea strămoșilor. Cam așa a fost prima ediție a DacFest, festivalul organizat la Măgura Uroiului de binecunoscuta asociație Terra Dacica Aeterna. Arheologi, profesori și pasionați de istorie au venit și s-au jucat, cât se poate de serios, de-a dacii și romanii. O lecție de istorie pe viu, respectând până în cele mai mici detalii vechile obiceiuri ale dacilor.
"Deocamdată, avem aici DacFest-ul, dar primarul din Simeria ne acordă sprijinul (a venit chiar și a săpat la un loc cu arheologii) să facem la Măgura cel mai mare Arheoparc din România. Toate descoperirile arheologice le vom transforma într-o expoziție permanentă. Vom avea, aici, reprodus întocmai, vechiul sat dacic, așa cum era în urmă cu două mii de ani, cu meșteșugari, țesători și olari, războinici sau preoți. Pe toți îi vom vedea la lucru pe viu, așa cum făceau și înainte. Și pentru că locul acesta a fost locuit din cele mai vechi timpuri, vom avea și o parte dedicată paleoliticului și Evului Mediu. Vom reconstrui o arenă romană și vom avea lupte între daci și romani, dar și ritualuri și spectacole, așa cum se întâmplau ele în realitate", îmi spune arheologul Angelica Bălos, în timp ce pregătește o specialitate a bucătăriei dacice: iepure pe piatră.
Tobele, cimpoaiele și fluierele încep să cânte hore și doine vechi. Uroiul pare din nou un sfinx ațipit sub privirea căruia viața merge mai departe, așa cum curge și Mureșul.