"Sălăţica"
- Prin "frunza verde" pe care o cântă neobosiţi, interpreţii de muzică populară sunt legaţi de primăvara... etern. Ai copilărit într-una din cele mai frumoase zone ale nordului românesc: Bistriţa-Năsăud. Mai ţii minte cum venea luna Martie?
- În copilărie şi adolescenţă, până am venit la Bucureşti la facultate, am locuit cu părinţii şi cu sora mea într-un apartament de bloc, în Bistriţa. Nu departe de oraş, într-un sătuc aşezat pe o coastă, şedeau bunica şi străbunica din partea mamei. De cum se zvânta puţin pământul, în fiecare sfârşit de săptămână dădeam fuga acolo, ca să săpăm grădina şi să punem straturile de martie: ceapă, usturoi, salată, ridichi. În primii ani de după '89, când eram încă la mama, acasă, semnalul că începea primăvara şi că trebuia să mergem la lucru în grădina bunicii era următorul ritual de familie: în dimineaţa plecării, ne adunam cu toţii în bucătăria mătuşii mele, interpreta Cornelia Ardelean Archiudean (care locuieşte în acelaşi bloc cu părinţii mei) şi făceam o salată uriaşă, în cel mai mare castron pe care-l găseam şi care semăna mai mult cu un lighean adânc. Aduceam, fiecare, ce găseam în piaţă: salată verde, ceapă, castraveţi din aceia lungi, ori câteva roşii şi ridichi. Ajutam la pregătit şi eu, împreună cu sora mea, iar mie îmi plăcea să dreg salata, ca să aibă gust bun. Aşa că amestecătura aceasta de frunze verzi şi legume, pe care bărbatul mătuşii Cornelia, unchiul Florentin, care are un umor nebun, o numise (în memoria vremurilor "de tristă amintire", de care abia scăpaserăm) "îmbulitură socialistă" - o "înnobilam" tăind mărunt în ea ceva slăninuţă afumată, un ardei iute şi sfărâmând nişte bulgări de brânză de oi. Toată bucuria era că mâncam "la grămadă"! Ne strângeam cu toţii în jurul mesei şi mâncam salata cu pâine prăjită ori proaspătă, după cum aveam, dar cu gândul la gustul neîntrecut al salatelor "adevărate" care aveau să crească în grădina bunicii şi din care aveam să ne înfruptăm abia spre sfârşitul lunii aprilie. Cu acest gând, glumind şi îndemnându-se la lucrul care urma, cei mari luau şi un păhăruţ de ţuică bistriţeană, ca să dea mai abitir cu sapa şi să tragă cu grebla. Şi plecam la bunica! Ajunşi acolo, eu mă duceam direct în grădină. "Inşpectam" locul, mă aplecam şi luam în mână pământul umed şi untos, fără să-mi pese că mi se aspreau palmele, frecându-l între degete şi mirosindu-l. Ah, îmi plăcea la nebunie mirosul acela de reavăn, de promisiune de rod bun! Apoi mergeam să văd ce a răsărit în grădiniţa de flori din faţa casei. Bunica păstrase peste iarnă, în pivniţă, bulbii de lalele şi narcise, şi acum, readuse în pământ, trimiteau spre cer frunze ascuţite şi apoi lujeri subţiri, pe care se formau boboci de floare. Cei mari îşi făceau de lucru prin curte, vorbeau peste gard cu vecinii despre ce a mers anul trecut şi ce nu, ce vreme va fi, cum au circulat preţurile la grâne ori la vite, iar eu ieşeam pe portiţa grădinii şi plecam pe uliţă, binişor. Umblam să caut măcriş, pe care-l găseam abia răsărit pe la capătul satului, pe lângă garduri, spre crâng. Îl cunoşteam, că mă învăţase tata, îl rupeam şi-l mâncam aşa, crud. Dacă aveam chef, veneam acasă cu un pumn de frunze tinere de măcriş, cu care întingeam în sare şi mâncam cu pâine de casă, făcută de bunica: cel mai grozav
Cireşii sălbatici
- Toate schimbările din natură le vezi cu alţi ochi, le dai alte înţelesuri atunci când eşti copil, le asociezi cu jocuri afară, în aer liber, cu expediţii de descoperit universul. Pentru mine, toate acestea erau întâmplări minunate şi bucurii care-mi umpleau sufletul. Dincolo de casa bunicii era casa lui lelea Ană, de la care luam lapte, şi dincolo de ea era o căsuţă mică, de bârne, acoperită cu şindrilă şi văruită cu sineală albastră, în care şedea singurică lelea Tili. Bătrânica aceasta era "pretină" bună cu străbunica mea, o fiinţă luminoasă, care s-a rugat, a postit şi a citit în Psaltire până în ziua de-a murit, la un început de vară, în iunie. Şi dat fiind că amândouă erau foarte bătrâne şi mergeau cu greutate, mă trimiteau pe mine de la una la alta, să duc vorbă ori s-aduc. Când nu eram "telefonul fără fir", buna mă trimitea la lelea Tili ori cu nişte pancove abia făcute, ori cu alte bunătăţi din care le împărţea cu inimă bună şi vecinelor ei. Dar curtea lelii Tili era cu adevărat magică. Mie mi se părea imensă, şi de cum da primăvara şi până o ardeau brumele toamnei, era toată acoperită cu iarbă verde ca smaraldul. Iar în mijloc era un nuc mare, rotund, cu trunchiul gros, după care, mi se părea mie, se ascundea întotdeauna vreun pitic, iar între crengile lui se odihnea vreo zână cu aripi străvezii şi coroniţă de pietricele lucitoare. Lelea Tili mă lăsa să mă joc în ograda ei, şi eu o descopeream, petic cu petic. Fiind loc mai umbros, la lelea Tili, ieşeau o mulţime de ierburi şi flori cum nu vedeam în grădina bunicii mele. De pildă, primăvara, devreme, curtea era toată plină de ochiul-boului, o floare galbenă căreia îi plăcea locul umbros şi mlăştinos. De la lelea Tili, treceam calea ferată şi mergeam spre pădure, conducând expediţii cu copiii din sat sau de una singură, că eram tare umblăreaţă şi-mi plăcea să descopăr locuri noi şi să găsesc primele flori înflorite. Mergeam după brânduşe şi după viorele şi le aduceam acasă, mirosind suav, dar se treceau repede, spre marea mea tristeţe. După câteva zile de ploi bune, pământul
Stirpea amazoanelor
- Eu cred că în special noi, femeile, simţim energiile acestui anotimp. Pentru că toate schimbările pe care ea le aduce în natură vorbesc despre generozitate şi iubire. Poate că unele dintre noi nu au timp să le dea atenţie, să se încarce cu ele, dar în mod cert, primăvara este anotimpul dedicat femeilor şi iubirii. Iubirii, de orice fel ar fi ea! În ce mă priveşte, eu nu pot să nu mă gândesc, la fiecare început de primăvară, la femeile din familia mea, la ce forţă uriaşă şi ce generozitate au investit, fiecare, în mine, începând de la draga mea străbunică, de care vă povesteam, urmând cu bunicile mele, apoi cu mama, draga de ea, cu sora mea, care îmi e sprijin de nădejde, şi până la bunele mele prietene, de care mă leagă multe întâmplări ale vieţii. Îmi plac primăverile, pentru că odată cu clocotul vieţii care stă să renască din pământ, reizbucneşte şi puterea de a visa, de a îndrăzni. Îmi plac primele zile din martie, pentru că-mi amintesc de strădania cu care încercam să împletesc într-un şnur alb-roşu toată dragostea mea pentru mama, desenându-i, stângace, felicitări, cu petale mari de flori. Şi tot din acele zile, am şi astăzi în nări mirosul puternic de zambile, ghiocei, lalele şi frezii, cu care mama umplea casa. Era profesoară, le primea de la elevii săi dragi, şi eu mă bucuram să le aranjez în vaze şi să le îngrijesc, până îşi pierdeau cu totul puterile.
- La noi, la români, femeile ţin casa şi neamul, aşa se crede, la ţară, până în ziua de azi...
- Mă gândesc de multe ori că sunt o privilegiată, pentru că am fost înconjurată de toate aceste femei speciale pentru mine. Străbunica şi bunicile mele mă privesc din raiul unde sigur s-au dus şi simt cum revarsă şi acum asupra mea râuri de blândeţe. Mi-aş dori nespus să-i pot spune bunicii care m-a crescut că "rânduţu'" mi-e bun, că am un bărbat alături de care mă simt împlinită, iubită!... Mama mă vede mai rar, dar se bucură că îmi e bine. Ea mi-a pus cartea în mână şi ei îi datorez atât puterea de a visa, cât şi uşurinţa cu care alunec în amintiri şi nostalgii. S-a străduit mereu să mă înveţe să gândesc frumos şi să dăruiesc binele, lucru pe care îl fac uitând adesea că binele nu trebuie confundat cu risipa. Sora mea, o femeie de o delicateţe dublată de o forţă incredibilă, îmi împărtăşeşte mereu, în clipele grele, convingerea că, dacă nu poţi muta munţii, măcar poţi să-ţi priveşti drumul printre ei cu mai multă îngăduinţă. Nu există pe lume soră mai bună ca ea. Apoi, mai sunt ele - nu foarte multe, ce-i drept - prietenele mele dragi şi absolut minunate, care nu dau bir cu fugiţii când lucrurile devin complicate, care ştiu că nu trebuie să vorbim zilnic pentru a ne "auzi", care zâmbesc îngăduitor atunci când mă lansez în explicaţii lungi şi istovitoare despre "cât de bună ar putea fi lumea, dacă...", şi cărora nu le e teamă să pronunţe, din când în când, cuvinte precum "năduf", "dor", "scumpa mia", "poţi", "trebuie" sau... "aici n-ai dreptate"! Aşadar, prin aceste gânduri, acum, la început de primăvară, le aduc drept mărţişor un omagiu, iar tuturor femeilor care citesc această revistă le urez să fie vesele, sănătoase, iubite, să înflorească, şi ele, precum cireşii, şi să dea rod. Şi fiindcă martie ne bate la uşă, le dăruiesc, împletite cu şnur alb-roşu de mărţişor, versurile unui cântec de primăvară pe care-l ştiu de la mătuşa mea, Cornelia Ardelean-Archiudean:
Veselă mi-i inimioara
Sufletu-mi întinereşte
Când pe luncă şi pe vale
Plugurile-ncep să are
Ies feciorii la arat
Să semene grâu curat
Sărutat de stropi de rouă
Şi-nvălit în brazdă nouă
Samănă feciorii-n rând
Din frunză verde cântând
În grădină la fântână
Cu ulcioarele în mână
Ies copile-mbujorate
Ca florile de muşcate
Şi nevestele-or ieşit
Cu pânzele la bgilit
Joacă-n soare mieluşei
Şi-a mea inimă cu ei
Ciobanii cu oile
Cântă-n fluier doinele
Mugurii de spini plesnesc
Apele se limpezesc
Lumea îi de viaţă plină
Ca cireşu' din grădină
Cucu' cântă sus pe-o creangă
Că şi lui lumea i-i dragă!"
Reproduceri după GHEORGHE CIOBANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
