"Sălățica"
- Prin "frunza verde" pe care o cântă neobosiți, interpreții de muzică populară sunt legați de primăvara... etern. Ai copilărit într-una din cele mai frumoase zone ale nordului românesc: Bistrița-Năsăud. Mai ții minte cum venea luna Martie?
- În copilărie și adolescență, până am venit la București la facultate, am locuit cu părinții și cu sora mea într-un apartament de bloc, în Bistrița. Nu departe de oraș, într-un sătuc așezat pe o coastă, ședeau bunica și străbunica din partea mamei. De cum se zvânta puțin pământul, în fiecare sfârșit de săptămână dădeam fuga acolo, ca să săpăm grădina și să punem straturile de martie: ceapă, usturoi, salată, ridichi. În primii ani de după '89, când eram încă la mama, acasă, semnalul că începea primăvara și că trebuia să mergem la lucru în grădina bunicii era următorul ritual de familie: în dimineața plecării, ne adunam cu toții în bucătăria mătușii mele, interpreta Cornelia Ardelean Archiudean (care locuiește în același bloc cu părinții mei) și făceam o salată uriașă, în cel mai mare castron pe care-l găseam și care semăna mai mult cu un lighean adânc. Aduceam, fiecare, ce găseam în piață: salată verde, ceapă, castraveți din aceia lungi, ori câteva roșii și ridichi. Ajutam la pregătit și eu, împreună cu sora mea, iar mie îmi plăcea să dreg salata, ca să aibă gust bun. Așa că amestecătura aceasta de frunze verzi și legume, pe care bărbatul mătușii Cornelia, unchiul Florentin, care are un umor nebun, o numise (în memoria vremurilor "de tristă amintire", de care abia scăpaserăm) "îmbulitură socialistă" - o "înnobilam" tăind mărunt în ea ceva slăninuță afumată, un ardei iute și sfărâmând niște bulgări de brânză de oi. Toată bucuria era că mâncam "la grămadă"! Ne strângeam cu toții în jurul mesei și mâncam salata cu pâine prăjită ori proaspătă, după cum aveam, dar cu gândul la gustul neîntrecut al salatelor "adevărate" care aveau să crească în grădina bunicii și din care aveam să ne înfruptăm abia spre sfârșitul lunii aprilie. Cu acest gând, glumind și îndemnându-se la lucrul care urma, cei mari luau și un păhăruț de țuică bistrițeană, ca să dea mai abitir cu sapa și să tragă cu grebla. Și plecam la bunica! Ajunși acolo, eu mă duceam direct în grădină. "Inșpectam" locul, mă aplecam și luam în mână pământul umed și untos, fără să-mi pese că mi se aspreau palmele, frecându-l între degete și mirosindu-l. Ah, îmi plăcea la nebunie mirosul acela de reavăn, de promisiune de rod bun! Apoi mergeam să văd ce a răsărit în grădinița de flori din fața casei. Bunica păstrase peste iarnă, în pivniță, bulbii de lalele și narcise, și acum, readuse în pământ, trimiteau spre cer frunze ascuțite și apoi lujeri subțiri, pe care se formau boboci de floare. Cei mari își făceau de lucru prin curte, vorbeau peste gard cu vecinii despre ce a mers anul trecut și ce nu, ce vreme va fi, cum au circulat prețurile la grâne ori la vite, iar eu ieșeam pe portița grădinii și plecam pe uliță, binișor. Umblam să caut măcriș, pe care-l găseam abia răsărit pe la capătul satului, pe lângă garduri, spre crâng. Îl cunoșteam, că mă învățase tata, îl rupeam și-l mâncam așa, crud. Dacă aveam chef, veneam acasă cu un pumn de frunze tinere de măcriș, cu care întingeam în sare și mâncam cu pâine de casă, făcută de bunica: cel mai grozav mic-dejun. Din "epoca îmbuliturii socialiste" am rămas eu cu dragul de a face salate. Așa mi se zice în familie: "Sălățica", improvizez salate din orice am la îndemână și le dreg ca nimeni alta, amintindu-mi cu drag de gusturile copilăriei și de aromele amărui ale salatelor din grădina bunicii, pe care le păzeam ca pe ochii din cap, mergând la fiecare sfârșit de săptămână să controlez cât au mai crescut foile de salată, firele de ceapă și, fără să vadă bunica, mai scoteam și câte o ridiche, să văd cât s-a mai îngroșat și s-a roșit bulbul. De cum se făceau toate, cea mai mare bucurie era să mă duc singură să mi le adun, să le curăț de pământ și să le spăl, să le tai într-un castron mare de lut și să mănânc o salată fermecată, din toate roadele de primăvară ale grădinii, cu o felie zdravănă de pâine coaptă de bunica și unsă cu untură. Iar buna, ca suprem omagiu adus priceperii mele la "gătit", îmi făcea o "zamă de șălate", dreasă cu lapte bătut. Mmmm...! Nu zic mai mult! Era, cu adevărat, ceva nou, pe lista de bucătăriseli a bunicii, după cartofii rântăliți ori păpărada cu zamă de moare, cu care treceam peste iarnă. Când am mai crescut și am venit la București, la facultate, iar mama mă întreba cu ce să mă aștepte când urma să vin acasă, în vacanță, eu îi spuneam la telefon, oftând de dor: "Zaaamă de șălaaate"!!!
Cireșii sălbatici
- Mare noroc să-ți trăiești copilăria în natură, să te joci de-a zâna, cu păpădii adevărate în păr. Bucuria dobândită atunci se mai simte și azi?
- Toate schimbările din natură le vezi cu alți ochi, le dai alte înțelesuri atunci când ești copil, le asociezi cu jocuri afară, în aer liber, cu expediții de descoperit universul. Pentru mine, toate acestea erau întâmplări minunate și bucurii care-mi umpleau sufletul. Dincolo de casa bunicii era casa lui lelea Ană, de la care luam lapte, și dincolo de ea era o căsuță mică, de bârne, acoperită cu șindrilă și văruită cu sineală albastră, în care ședea singurică lelea Tili. Bătrânica aceasta era "pretină" bună cu străbunica mea, o ființă luminoasă, care s-a rugat, a postit și a citit în Psaltire până în ziua de-a murit, la un început de vară, în iunie. Și dat fiind că amândouă erau foarte bătrâne și mergeau cu greutate, mă trimiteau pe mine de la una la alta, să duc vorbă ori s-aduc. Când nu eram "telefonul fără fir", buna mă trimitea la lelea Tili ori cu niște pancove abia făcute, ori cu alte bunătăți din care le împărțea cu inimă bună și vecinelor ei. Dar curtea lelii Tili era cu adevărat magică. Mie mi se părea imensă, și de cum da primăvara și până o ardeau brumele toamnei, era toată acoperită cu iarbă verde ca smaraldul. Iar în mijloc era un nuc mare, rotund, cu trunchiul gros, după care, mi se părea mie, se ascundea întotdeauna vreun pitic, iar între crengile lui se odihnea vreo zână cu aripi străvezii și coroniță de pietricele lucitoare. Lelea Tili mă lăsa să mă joc în ograda ei, și eu o descopeream, petic cu petic. Fiind loc mai umbros, la lelea Tili, ieșeau o mulțime de ierburi și flori cum nu vedeam în grădina bunicii mele. De pildă, primăvara, devreme, curtea era toată plină de ochiul-boului, o floare galbenă căreia îi plăcea locul umbros și mlăștinos. De la lelea Tili, treceam calea ferată și mergeam spre pădure, conducând expediții cu copiii din sat sau de una singură, că eram tare umblăreață și-mi plăcea să descopăr locuri noi și să găsesc primele flori înflorite. Mergeam după brândușe și după viorele și le aduceam acasă, mirosind suav, dar se treceau repede, spre marea mea tristețe. După câteva zile de ploi bune, pământul mustea de viață, izbucnea verdele acela crud și totul se învelea în covor de ierburi cu mirosuri fruste, de sevă. Apoi, cum dădea un pic de boare și zvânta poteca pădurii, mergeam cu bunica după leurdă și după vineciori, un fel de ciuperci micuțe, pe care ea le cunoștea bine și din care făcea o tocană de-ți lingeai degetele. Iar când înfloreau pomii, în aprilie, marea mea bucurie era să urc dealul până-n vârf, unde erau doi cireși sălbatici. Înveșmântați ca niște mirese, mă primeau sub coroana lor, în mireasma florilor și bâzâitul albinelor, trântită în iarbă, cu o carte în mână, primind printre crengi căldura soarelui care prindea putere pe zi ce trecea. Multe, multe cărți am citit sub cei doi cireși și sub mărul văratic din curtea bunicii, de când înfloreau, și până toamna, când diminețile se făceau mai reci și soarele pierdea din putere, iar eu trebuia să plec la școală, la oraș. Pe bucata de pământ pe care bunica o avea de la casa ei în sus, pe deal, primăvara puneam cartofi și porumb, pe care-i săpam și eu, când am mai crescut, de mai multe ori, până în vară. Iar dincolo de această postață, pe o râpă, până-n vârf, la cei doi cireși sălbatici, se iveau pâlcuri de frăguțe, pe care le adunam de când începeau să se coacă, spre sfârșitul primăverii, înaintea agrișelor și coacăzelor și zmeurii, care creșteau pe lângă gardul grădinii bunicii. Oare nu merita să urc râpa aceea, chiar de-mi zdreleam genunchii și-mi murdăream șorțulețul, ca să strivesc între dinți cele dintâi fragi parfumate? Ajunsă sus, priveam deasupra satului și sufletul mi se umplea de o fericire nesfârșită și fără motiv, ci numai așa, din drag de viață, că a venit primăvara și că pot fugi de-acasă și urca din nou dealul. Simțeam că e locul meu, că rădăcinile mele acolo sunt!... Apoi mă trânteam în iarba crudă, cu miros de trifoi înflorit și smălțată de păpădii galbene ca soarele, cântând de una singură, ori căzând în visare și făcând scenarii imaginare, cu mare voluptate. Și simțeam cum trupul meu firav "zbârnâie" ca bondarii, conectat la energia aceea năvălitoare, ce trezea totul la viață, a "mamei-Pământ".
Stirpea amazoanelor
- Raiul copilăriei a rămas în grădina bunicii. De când te-ai mutat la oraș, mai simți energiile primăverii?
- Eu cred că în special noi, femeile, simțim energiile acestui anotimp. Pentru că toate schimbările pe care ea le aduce în natură vorbesc despre generozitate și iubire. Poate că unele dintre noi nu au timp să le dea atenție, să se încarce cu ele, dar în mod cert, primăvara este anotimpul dedicat femeilor și iubirii. Iubirii, de orice fel ar fi ea! În ce mă privește, eu nu pot să nu mă gândesc, la fiecare început de primăvară, la femeile din familia mea, la ce forță uriașă și ce generozitate au investit, fiecare, în mine, începând de la draga mea străbunică, de care vă povesteam, urmând cu bunicile mele, apoi cu mama, draga de ea, cu sora mea, care îmi e sprijin de nădejde, și până la bunele mele prietene, de care mă leagă multe întâmplări ale vieții. Îmi plac primăverile, pentru că odată cu clocotul vieții care stă să renască din pământ, reizbucnește și puterea de a visa, de a îndrăzni. Îmi plac primele zile din martie, pentru că-mi amintesc de strădania cu care încercam să împletesc într-un șnur alb-roșu toată dragostea mea pentru mama, desenându-i, stângace, felicitări, cu petale mari de flori. Și tot din acele zile, am și astăzi în nări mirosul puternic de zambile, ghiocei, lalele și frezii, cu care mama umplea casa. Era profesoară, le primea de la elevii săi dragi, și eu mă bucuram să le aranjez în vaze și să le îngrijesc, până își pierdeau cu totul puterile.
- La noi, la români, femeile țin casa și neamul, așa se crede, la țară, până în ziua de azi...
- Mă gândesc de multe ori că sunt o privilegiată, pentru că am fost înconjurată de toate aceste femei speciale pentru mine. Străbunica și bunicile mele mă privesc din raiul unde sigur s-au dus și simt cum revarsă și acum asupra mea râuri de blândețe. Mi-aș dori nespus să-i pot spune bunicii care m-a crescut că "rânduțu'" mi-e bun, că am un bărbat alături de care mă simt împlinită, iubită!... Mama mă vede mai rar, dar se bucură că îmi e bine. Ea mi-a pus cartea în mână și ei îi datorez atât puterea de a visa, cât și ușurința cu care alunec în amintiri și nostalgii. S-a străduit mereu să mă învețe să gândesc frumos și să dăruiesc binele, lucru pe care îl fac uitând adesea că binele nu trebuie confundat cu risipa. Sora mea, o femeie de o delicatețe dublată de o forță incredibilă, îmi împărtășește mereu, în clipele grele, convingerea că, dacă nu poți muta munții, măcar poți să-ți privești drumul printre ei cu mai multă îngăduință. Nu există pe lume soră mai bună ca ea. Apoi, mai sunt ele - nu foarte multe, ce-i drept - prietenele mele dragi și absolut minunate, care nu dau bir cu fugiții când lucrurile devin complicate, care știu că nu trebuie să vorbim zilnic pentru a ne "auzi", care zâmbesc îngăduitor atunci când mă lansez în explicații lungi și istovitoare despre "cât de bună ar putea fi lumea, dacă...", și cărora nu le e teamă să pronunțe, din când în când, cuvinte precum "năduf", "dor", "scumpa mia", "poți", "trebuie" sau... "aici n-ai dreptate"! Așadar, prin aceste gânduri, acum, la început de primăvară, le aduc drept mărțișor un omagiu, iar tuturor femeilor care citesc această revistă le urez să fie vesele, sănătoase, iubite, să înflorească, și ele, precum cireșii, și să dea rod. Și fiindcă martie ne bate la ușă, le dăruiesc, împletite cu șnur alb-roșu de mărțișor, versurile unui cântec de primăvară pe care-l știu de la mătușa mea, Cornelia Ardelean-Archiudean:
"Doamne, mândră-i primăvara
Veselă mi-i inimioara
Sufletu-mi întinerește
Primăvara când sosește
Când pe luncă și pe vale
Plugurile-ncep să are
Ies feciorii la arat
Să semene grâu curat
Sărutat de stropi de rouă
Și-nvălit în brazdă nouă
Samănă feciorii-n rând
Din frunză verde cântând
În grădină la fântână
Cu ulcioarele în mână
Ies copile-mbujorate
Ca florile de mușcate
Și nevestele-or ieșit
Cu pânzele la bgilit
Joacă-n soare mielușei
Și-a mea inimă cu ei
Ciobanii cu oile
Cântă-n fluier doinele
Mugurii de spini plesnesc
Apele se limpezesc
Lumea îi de viață plină
Ca cireșu' din grădină
Cucu' cântă sus pe-o creangă
Că și lui lumea i-i dragă!"
Reproduceri după GHEORGHE CIOBANU