Timp de trei săptămâni, până pe 15 februarie, Sala Foaier a Muzeului Țăranului Român găzduiește o amplă expoziție retrospectivă, semnată Andrei Pandele. Un eveniment în viața culturii fotografice din România, pentru că, departe de a fi perfecte, cele 54 de fotografii realizate între anii '70 și 2000 au o calitate foarte rar întâlnită în epoca digitală: te fac să te simți părtaș la drumurile autorului prin satele românești, prin Deltă, în Maramureș, din Teleorman în Bucovina, să simți de aproape praful ulițelor, parfumul ierbii, gesturile simple ale oamenilor. Tema rurală a expoziției este cumva inedită, pentru că artistul care expune, arhitectul Andrei Pandele, s-a făcut cunoscut prin fotografii ce surprind epoca ceaușistă, viața gri a bucureștenilor în anii '70-'80, precum și prin fotografii-document, cu bisericile și cartierele demolate în timpul comunismului. " În urmă cu doi ani, la o consfătuire despre bisericile dărâmate de Ceaușescu, domnul Nițulescu, directorul Muzeului Țăranului Român, m-a întrebat dacă nu vreau să fac o expoziție pe tema muzeului: satul românesc. Am fost sceptic la început, pentru că, atunci când mă gândesc la fotografiile mele, nu-mi vin prea repede în minte imagini rurale. Pe lângă fotografiile pe care le făceam zilnic în București, pe străzi, eu am fost vreme de 40 de ani fotograf de sport. Dar propunerea m-a incitat. Am mers acasă, mi-am proiectat diapozitivele, m-am uitat prin arhiva de vreo 11000 de cadre scanate de pe toate soiurile de filme, și am găsit fotografii promițătoare pentru această expoziție. Mi-a plăcut citatul din Blaga «Veșnicia s-a născut la sat» și în jurul său am făcut selecția."
- Sunteți bucureștean?
- Mai mult decât get-beget, străbunicii mei au fost cu toții bucureșteni. Era orașul iubit al bunicilor mei, care îl alintau, de multe ori, pe bună dreptate pe atunci, "Micul Paris", și îl înțelegeau mult mai bine decât părinții mei și, desigur, mai bine ca noi, acum. În anii '70, peste 90% dintre orășeni aveau strânse legături cu lumea satului. Viața în București era cenușie, lipsită de satisfacții. La mine la serviciu, la fel ca în multe alte locuri, erai obligat, odată la două luni, să faci de gardă, să păzești de spioni străini marile secrete. Secretul era că nu există nici un secret. Dar partea bună a acestor nopți dormite pe brânci, la serviciu, era că primeai recuperări și puteai să pleci zece zile din oraș, în vacanță. Plecam și eu, alături de prietenii mei, mari pasionați de fotografie. Spre deosebire de ei, care voiau să facă fotografia vieții, eu mergeam de plăcere, pentru mine. Eram interesat de viață, de lumină, de mișcare, atent la detalii, la situații dinamice, și declanșam aparatul. Prietenii râdeau de mine, pentru că declanșam chiar și în situații aproape imposibile, însă, spre surprinderea mea, unele fotografii ieșeau și așa. Nu mergeam acolo ca fotograf, ci în vacanță, nu mă gândeam pe atunci că voi publica acele fotografii.
- Cum reacționau sătenii când se vedeau fotografiați?
- Prima oară când întâlneai pe cineva, era, desigur reținut, dar dacă te vedea că zâmbești, ești prietenos, lucrurile se schimbau. Și dacă veneai înarmat cu vreun cunoscut de-al lor, se îmblânzeau total. Nu am intrat niciodată să fotografiez printre oameni, fără să mă cunoască. Abia după ce ajungi să cunoști oamenii, ei te acceptă, și te poți apropia fără să-i deranjezi. Le trimiți apoi fotografiile, peste un an-doi revii la ei, te primesc cu drag. În anii aceia, oamenii duceau o viață modestă, dar se bucurau să te vadă, să te primească la ei. Te omeneau cu ce puteau, cartofi, brânză, dar erau tare recunoscători pentru o ciocolată pentru copii sau o sticlă cu ulei. Erau foarte diferiți de bucureșteni, dar asta era bine pentru că întâlneam oameni foarte interesanți. Cum este unchieșu' Vasile, de pildă, care apare în două fotografii din expoziție. Am stat de vreo zece ori la el în gazdă, în Ieud, Maramureș. Moșul acesta - îi zic moș, deși era mai tânăr decât sunt eu acum -, făcuse șase clase de școală, însă mergea la bibliotecă, împrumuta Immanuel Kant, citea cartea din scoarță în scoarță și o comenta. Ceea ce eu n-am putut să fac niciodată. Omul era sculptorul satului, făcea niște cruci extraordinar de frumoase și multe alte obiecte. Prefera lemnul de prun, care este foarte tare, și făcea din el clești pentru spart nuci și chiar... un mâner pentru trepiedul meu.
- Să spunem povestea câtorva fotografii din expoziție...
- Aici tocmai coboram din căruța țiganilor care mă duseseră 15 kilometri. Trebuia să prind un tren și când am văzut-o venind, mi-am zis că tot mai bine în trapul calului, decât pe jos. Ei au tot vorbit între ei, dar cu mine au schimbat puține cuvinte, o căruță face foarte mult zgomot pe piatra cubică. Peisajul acesta de iarnă, din Maramureș, îmi amintește de o stampă japoneză. Am întâlnit mulți etnografi japonezi umblând prin satele din România, unii veniți aici de zeci de ori, în căutarea prototipului satului arhaic, pe care spuneau că l-au găsit aici și în Norvegia. Am și o fotografie foarte simpatică, la care am renunțat, pentru că era disonantă, nu se potrivea deloc cu starea de liniște patriarhală a expoziției. O făcusem la un concurs de lupte tătărăști din Techirghiol, la care premiul cel mare era un berbec. Fotografia arăta berbecul stând cuminte, păzit de doi milițieni. Un bun prieten, Dumnezeu să-l odihnească, Mihai Oroveanu, spunea că cel mai important într-o expoziție este discursul, legătura dintre fotografii, cursivitatea, și asta am urmărit și eu.
- Ați simțit, la momentul acela, că fotografiați o lume ce urma să dispară, așa cum se întâmpla cu bisericile și cu cartierele bucureștene?
- Ca arhitect, îmi puteam da seama cu o lună, două înainte ce locuri vor fi demolate, dar totul era subiectiv. Ceaușescu dădea, așa, din mâini, nici el nu știa exact ce vrea, și cei de lângă el interpretau. Am vrut să păstrez acele locuri pe peliculă, dar și mai mult, mi-am dorit să fac niște fotografii interesante. La fel și la sat, unde nu mergeam ca fotograf, ci ca om aflat în vacanță. Lucrurile s-au schimbat față de acei ani. Nu pot ascunde faptul că sunt dezamăgit când mă întorc în Maramureș și văd ce case urâte construiesc tinerii ce s-au întors de la muncă din străinătate și vor să se fălească. Uitați-vă ce face prințul Charles în România, cum protejează, cum pune în valoare tradiția și cum își distrug oamenii noștri propriile sate. Iar schimbarea nu ține doar de case, de aspectul vizual. Pe unde mergeam, în sudul Olteniei, în Bucovina, oriunde, simțeam prietenia, ospitalitatea oamenilor. Erau mulțumiți cu puținul pe care îl aveau și erau liniștiți sufletește. Nu vreau să par filozof, nu sunt unchieșu' Vasile, să-l fi citit pe Kant, însă la sate predomina o liniște patriarhală, o pace sufletească, pe care acum rareori le mai găsești.