Este unul dintre acei preoți care știu să câștige suflete de partea lui Dumnezeu. Firesc, cu zâmbetul pe buze, cu blândețe și tact, a reușit să transforme, în ultimii șapte ani, o parohie pestriță etnic și cultural, ai cărei enoriași nu prea treceau pragul Bisericii "Ceauș Radu" din București, într-o comunitate de credință adevărată. Sfintele Liturghii slujite și în timpul săptămânii, zilele de cateheză și serile culturale pe care le organizează și le animă părintele Cristian atrag acum multă lume, deopotrivă tineri și bătrâni. Dar poate cea mai frumoasă inițiativă a părintelui este atenția deosebită pe care le-o acordă copiilor, încercând să-i apropie de rugăciune și Dumnezeu. O strădanie cu adevărat minunată, în vremuri când copilăria e lăsată, adesea, în seama străzii și a internetului.
"Iubirea înseamnă jertfă"
- Părinte Cristian, v-a mers vestea în lume pentru dragostea cu care vă ocupați de copii. Ce-i drept, aveți oarecare experiență: timp de șapte ani ați fost profesor de religie la o grădiniță. Cum îl apropii pe un copil atât de mic de Dumnezeu?
- Cu sinceritate, cu dragoste și prin joc. Copilul trebuie să aibă încredere și să se împrietenească cu tine, dascălul, pentru a fi receptiv la ce-i spui. Stresați și uzați de viață, majoritatea adulților sunt rigizi în relațiile cu copiii, formali, incapabili să se bucure. Mimează bucuria și afecțiunea. Sufletele lor, prea încărcate de problemele cotidiene, nu se mai deschid către celălalt și nici măcar către copii, care sunt o bucurie în sine. Dar copiii au o puritate care îi ajută să depisteze repede falsul. În fața lor nu poți falsifica sentimentele. Și dacă îi păcălești o dată, de două ori, își pierd încrederea și se închid în ei. Pentru că se simt neiubiți. Aici fac o mică paranteză: mulți spun și unii chiar cred că iubesc, fără să înțeleagă că iubirea înseamnă jertfă. Atunci se vede că iubești, când te jertfești. După modelul hristic. Și pentru a crește și educa un copil e nevoie de jertfă.
"Copiii de astăzi au nevoie de mângâiere"
- Stresați și uzați de viață, cum spuneți, dar adesea și inconștienți, părinții își abandonează prea des copiii în lumea virtuală și rece a internetului, lipsită de iubire și sentimente. Mai pot fi întorși copiii aceștia spre rugăciune și Dumnezeu?
- Astfel de copii pot fi recâștigați de părinți și aduși pe calea credinței, oferindu-le ceea ce le lipsește: starea de normalitate, adică de bucurie. Copilul descoperă lumea și fiecare pas îl bucură. Noi, părinții, avem datoria să ne îngrijim ca nimic să nu le umbrească această bucurie. Dar nu le putem oferi acest lucru, dacă nu suntem noi înșine în starea de bucurie. Care se capătă prin rugăciune și prin credință tare. "De cine mă voi teme? Domnul este cu mine!" - să avem mereu în minte acest adevăr și vom rămâne senini. Iar rugăciunea să ne însoțească pretutindeni. Am cunoscut practicanți ai "Rugăciunii Inimii" și în cele mai aglomerate și agitate orașe, de la București la Londra. Deci, se poate. Coboară pacea în inima ta și te vei bucura! Iar bucuria ta va cuprinde și copilul tău. Mântuitorul însuși i-a îndemnat pe Sfinții Apostoli: "Bucurați-vă!". Asta e normalitatea.
- Ați întâlnit între copiii care vin la biserică și unii care nu-l acceptă pe Dumnezeu?
- Potrivnici? Da. Dar nu e problema lor, ci a părinților. Cum spuneam, lipsa de comunicare și de iubire duce deseori la revoltă, la negarea tuturor valorilor care vin dinspre părinți. Și-atunci, preotul va putea să ajute un astfel de copil numai dacă se va împrieteni cu el. Copilul are nevoie de dragoste, nu de lecții. Se așteaptă ca preotul să-i țină morală, să-i stârnească un sentiment de vinovăție, doar, doar îl va prinde în mrejele pescarului misionar. E o mare greșeală. Îl poți pierde pentru totdeauna. Copiii de astăzi, mai mult ca cei de altădată, au nevoie de mângâiere și de prietenie. Așa se nasc povești de viață frumoase și mântuitoare. Asta încerc să fac, atât cu copiii din curtea bisericii, cât și cu propriii mei copii. Nu-i forțez, nu le dau definiții și norme, căci n-au nevoie de cuvinte seci, ci de fapte. Cuvântul care este urmat de faptă e convingător. Noi trebuie să le fim exemplu în toate, dar mai ales în iubire, că de aici pornește totul.
Vin la biserică și la școală copii care au traume, care au văzut multe neînțelegeri între părinți, care au fost dezamăgiți și nu mai cred în nimic... E greu să le spui că Dumnezeu este iubire. Riști să demonetizezi acest adevăr absolut prin folosirea lui inadecvată. E nevoie să intri în jocul copilului, pentru a te apropia de sufletul lui. Iar în joaca aceea trebuie să fie și Dumnezeu. Eu nu-i cert niciodată, nu-i critic, nu le fac observații și nu mă uit urât la cei care fac zgomot în biserică, ies afară, se agită. Mă uit cu zâmbet, și mulți rămân în biserică și se cumințesc.
"Ordinea morală are nevoie de dragoste autentică"
- Pornind de la câteva cazuri particulare, în care anumiți profesori de religie le zugrăveau copiilor un Dumnezeu rău și răzbunător și le deschideau perspectiva iadului, pentru o greșeală oricât de mică, s-a întins în presa noastră o critică acerbă a predării religiei în școli. În acest context, vă întreb: de ce au nevoie copiii să învețe la școală despre credință?
- Până la profesorii de religie, primii dascăli spirituali ai copiilor sunt părinții. Contestările acestea vin în general de la oameni care nu merg la biserică sau de la cei care, din orgoliu și ignoranță, desconsideră rolul preotului, pe care îl iau drept un intermediar inutil în relația cu Dumnezeu. O parte dintre cei care nu participă la slujbele Bisericii pretind că nu o fac, dintr-o anumită pudoare, pentru că a crede este o chestiune intimă, care trebuie tratată cu discreție. E ca și cum pe lângă casa ta ar trece propriul copil, dar n-ar intra și l-ai suna să-l întrebi: "Măi copile, de ce n-ai intrat pe la mine? Era masa încărcată și m-aș fi bucurat să te văd, să te îmbrățișez, să mai vorbim." Iar el să-ți răspundă: "Dar de ce să intru, tu nu știi că te iubesc? Să fim discreți". Revenind, dacă așa gândesc părinții, e clar că se vor opune educației religioase a copilului și că vor interpreta în fel și chip învățăturile date de profesorul de religie. Îmi vine greu să cred că avem profesori care prezintă lucrarea lui Dumnezeu în umbră și pe Dumnezeu însuși ca pe un dictator sângeros. Or fi și astfel de cazuri, dar, dacă sunt, sunt cu totul izolate. Oricum, a-i învăța pe copii despre religia lor este întâi un act de cultură, apoi un mod de a le imprima o morală și, nu în ultimul rând, de a pune temelia unei vieți curate și pline de lumină, care duce la mântuire. Nu atât precepte trebuie învățați copiii, cât esențe. Așa cum postul nu este împlinit dacă mănânci numai fasole, dar continui să gândești rău despre alții, nici a te supune unei ordini morale nu e destul, dacă aceasta nu vine dintr-o dragoste autentică pentru ceilalți, pentru semeni. E mare lucru să transmiți acest adevăr copilului și să și-l însușească.
Ceasul din inimă
- Predarea religiei presupune folosirea unor noțiuni dogmatice, destul de greu de înțeles la vârsta de 5-6 ani. Cum îi faceți pe copii să le înțeleagă? Cum i-ați învățat, de pildă, despre botez?
- De fiecare dată când am de explicat ceva complicat copiilor, mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze. La cateheză, de pildă, vin copii de la patru ani și până la 14. Mai ales pe cei mici îi pierzi, dacă nu le-ai captat atenția din primele clipe. Vorbești ca să treacă ora, dar nu se vor alege cu nimic. La o cateheză despre botez, mi-a dat Dumnezeu gândul bun să folosesc un personaj de desene animate: Ben 10. Le-am cerut să mă ajute să înțeleg cine este, pentru că nu prea știu despre el nimic. Nu întâmplător i-am întrebat de Ben 10. Știam că personajul acesta are un ceas care, odată activat, poate să prefacă oamenii în animale. Și le-am spus: "Dacă mă iubiți, aduceți-mi și mie un ceas ca al lui Ben 10." La care, o fetiță de șase ani s-a uitat lung la mine: "Părinte, totul este imaginar, nu există în realitate un astfel de ceas." "Bine", i-am spus, "dar eu știu un ceas mai bun decât al lui Ben 10, un ceas care chiar funcționează și face minuni. Transformă oamenii în îngeri, dacă știi să-l folosești, iar dacă îl folosești greșit, te poate răni. Aveți și voi ceasul ăsta, dar trebuie să-l activați. L-ați căpătat la botez, după ce preotul v-a scufundat în cristelniță de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Atunci, doi îngeri au fost trimiși de Dumnezeu cu o haină de lumină pe care v-au așezat-o pe inimă. Ceasul este inima voastră, iar ea a căpătat puteri speciale la botez, prin hăinuța adusă de îngeri. Vreți să știți cum funcționează? De exemplu, dacă vedeți la școală doi copii care se ceartă, mergeți într-un loc mai retras, puneți mâna la inimioară și rugați-vă la îngeri să-i liniștească. Veți vedea că se vor împăca. Dar dacă spuneți secretul cuiva, nu mai funcționează ceasul." De aici a început întreaga cateheză despre botez, iar copiii au fost numai ochi și urechi. Nu trebuie să le explici în limbaj teologic, ci pe înțelesul lor, făcând trimitere la lucrurile pe care le cunosc și le pot evalua, luând exemple din jocurile lor, iar ei fac apoi conexiunile necesare cu ușurință.
- Au înțeles metafora?
- Bineînțeles. I-am întrebat: "Dragii mei, știți cum își murdăresc sau chiar rup unii oameni haina de lumină a inimii, în decursul timpului?". Și ei mi-au răspuns: "Da, părinte, când urăsc, mint, fac rău...". Apoi i-am întrebat cum poate fi reparată și spălată hăinuța, iar cei mai mari mi-au spus că prin spovedanie și împărtășanie. Aceste cateheze nu le vor uita niciodată, astfel de imagini rămân mereu în sufletul lor.
Fetița mincinoasă
- Rămân ca istorioare frumoase sau au și efect?
- Au efect, fără îndoială. Chiar după cateheza despre botez, o fetiță de clasa întâi, cu o expresie de vinovăție pe chip, mi-a spus că vrea să se spovedească. Am luat-o chiar atunci la spovedanie, căci nu e bine să amâni pe nimeni care are ceva pe suflet, și cu atât mai puțin pe copii. Mi-a spus că s-a simțit foarte vinovată pentru că a mințit la școală. Provocată de un băiat din clasă, care se lăuda cu vila și mașinile părinților săi, a afirmat că și ea are vilă. "M-a întrebat, de față cu toată clasa, ce casă am. Mi-a fost rușine să spun că stau într-un apartament cu două camere, la bloc. Când am ieșit de la școală și am trecut pe lângă o biserică, mi-a fost rușine să mă mai uit la biserică, pentru că am mințit." Copilului trebuie să-i dai și remediu. Așa că am întrebat-o: "Vrei și tu o vilă?". "Da, aș vrea". "Bine, atunci o să vorbesc cu tatăl tău să-ți facă o vilă". "Dar poate tata?". "Da, poate. Orice tată poate să îndeplinească dorințele copilului său. Dar, întâi să-ți spun ce nu ți-a spus colegul tău de clasă. Pe tine cine te hrănește dimineața, înainte de a pleca la școală?". "Mama". "Cine iese cu tine în parc?". "Tata". "Seara, cu cine stai la masă?". "Cu mama și cu tata". "Dacă îi vei pune aceste întrebări colegului tău cu vilă, îți va răspunde că el este trezit în fiecare dimineață de o bonă, la prânz îl ia de la școală aceeași bonă, iar seara este culcat de aceeași bonă. Părinții și-i vede, probabil, numai în weekend. Acum, hotărăște-te dacă vrei casă mare, dar părinții să fie plecați toată săptămâna la muncă. Pentru că o poezie spune așa: «Vai de cel ce are/ Suflet mic în casă mare!/ Fericit cel ce ridică/ Suflet mare-n casă mică!». Fetița mi-a răspuns, fără să stea pe gânduri: "Părinte, mai bine nu mai vorbiți cu tata. Ne este de ajuns apartamentul nostru".
Biserica "Ceauș Radu" (Str. Ceaușu Radu, nr. 8), cu hramurile Adormirea Maicii Domnului și Sfântul Nicolae, a fost ridicată de un subofițer, pe locul unei vii primite de la părinții lui, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Prima biserică, din lemn, a ars în 1847, în "Marele foc" care a mistuit un sfert din București. Între anii 1847 și 1852, a fost clădită în loc o biserică de zid, care există și astăzi. Sfântul lăcaș adăpostește părticele din moaștele Sfinților martiri Zotic, Atal, Camasie și Filip din Dobrogea și o veche icoană de lemn a Maicii Domnului - Izbăvitoarea de patimi, despre care enoriașii spun că face minuni. Această icoană este singura care a scăpat din incendiul în care a ars prima biserică.