În ultima vreme, cititorii revistei "Formula AS" scriu despre puterea nemărginită a rugăciunii. Eu vă trimit un text despre îngeri. O poveste adevărată și tristă, despre un înger care a existat în realitate. Fratele meu.
Prima mea întâlnire cu îngerii s-a petrecut în copilărie, în poveștile pe care ni le spunea bunica. Era convinsă că fiecare om, de când se naște și până moare, este păzit de un înger pe care i-l dădea Dumnezeu. Acest înger păzitor îl însoțește toată viața, îl apără de tot ce e rău și îl îndeamnă să facă numai lucruri bune.
O întâmplare din viața mea, o întâmplare tragică din păcate, m-a făcut, totuși, pe de o parte să cred, pe de o parte să nu fiu convinsă de existența unui înger păzitor permanent.
Când, în 1955, părinții mei s-au hotărât să ne mutăm la Iași, aveam 8 ani. Locuiam pe atunci la Târgu-Frumos, un târg mic, unde nu vedeam pe stradă decât camioane și căruțe. Familia noastră fiind destul de numeroasă (mai aveam doi frați), părinții s-au gândit că nu vor avea posibilități să ne dea pe toți la școală. Salariile erau mici, deși părinții mei erau intelectuali, așa că trebuiau să se mute într-un oraș mai mare, cu licee și cu universitate, ca să ne poată asigura un viitor.
Îmi aduc aminte sosirea la Iași, cu trenul. Orașul cu clădiri mari, lumini, trăsuri și mașini. Dar ce m-a fascinat mai mult a fost tramvaiul. Am strigat imediat că vreau să merg cu tramvaiul. Dar mama m-a tras de mână și am mers la noua noastră locuință cu o trăsură.
Părinții mei vânduseră casa din Târgu-Frumos și cumpăraseră o locuință destul de dărăpănată în Iași. Ulterior am muncit mult la ea, transformând-o într-o casă în adevăratul sens al cuvântului. După cum se spune, "omul sfințește locul".
Acum, casa în care era înglobată toată tinerețea, munca și banii părinților mei nu mai există. A fost demolată, pentru că s-au construit blocuri.
Frații mei erau amândoi mai mari ca mine. Cel mare era în ultimul an de liceu și celălalt avea 10 ani. Pe acesta din urmă îl chema Ermil Anton, dar noi îi spuneam Mili. Tata ne-a înscris pe amândoi la Liceul Național, în clasa a II-a, și respectiv a IV-a. Anul școlar l-am terminat amândoi foarte bine.
Mili era un copil foarte înalt pentru vârsta lui, blond, cu păr ondulat și ochi negri. Era o frumusețe de băiat. Citea enorm. Împrumuta cărți de la toate cunoștințele și citea. Era foarte bun și la matematică. Era acum în clasa a V-a și era premiant.
În fiecare dimineață, plecam la școală amândoi, împreună cu tata, care mergea la serviciu. Ca să ajungem la liceu, făceam aproape un kilometru pe jos, de-a lungul liniei de tramvai.
Într-o dimineață de octombrie, mergeam, ca de obicei, noi la școală, și tata la serviciu. Strada era plină de lume. Îmi aduc aminte și acum și văd aievea scena care mă va urmări toată viața: au trecut două tramvaie în sens opus. Ceva m-a făcut să mă uit în sus, la liniile electrice. O sudură prost făcută s-a desprins. Am văzut o bucată de fier agățată de un fir electric care bascula deasupra noastră. Am închis ochii și m-am lipit instinctiv de trotuar. Când i-am deschis, l-am văzut pe fratele meu la pământ, cu capul plin de sânge și pe tata strigând la un om de pe stradă să-l ajute să-l ridice. Accidentul s-a întâmplat chiar lângă gardul unui spital. Imediat a venit Salvarea, l-a luat și l-a dus la secția de neurochirurgie. Eu i-am luat ghiozdanul și șapca, și un domn m-a dus la școală. Învățătoarea m-a trimis acasă. Eram dezorientată și speriată. Cu toate eforturile depuse de medici (inclusiv operație), fratele meu nu a putut fi salvat. A fost o durere foarte mare în familia noastră, care nu va trece niciodată complet.
M-am gândit și atunci, și mă gândesc și acum că îngerul meu m-a păzit. M-a sfătuit să mă feresc de moarte, m-am lipit de trotuar și-am scăpat. Dar fratele meu? De ce nu a fost și el păzit de îngerul lui? Era un copil nevinovat și frumos. Toate cunoștințele noastre au spus după aceea că i-a plăcut și lui Dumnezeu, și de aceea l-a luat la El: ca să-l transforme în înger. Dacă este adevărat, aș vrea să-l mai văd măcar o singură dată, chiar și cu aripi, în geam. Mi-e dor de el.
CAMELIA ALBIȘTEANU - Iași