Majoritatea votanţilor se aşteaptă ca ea să treacă imediat la angajarea în direcţia promisiunilor făcute, eventual chiar să le şi finalizeze rapid. Orice întârziere este, din această perspectivă, dezamăgitoare. Dezamăgirea devine şi mai adâncă atunci când victoria noii administraţii a fost pusă, iniţial, la cea mai clară îndoială. Să câştigi între primul tur al alegerilor (în care ai fost plasat cu 10% în urma adversarului) şi cel de-al doilea, cu un procentaj mai mare decât era nevoie pentru victorie, este rezultatul unei mobilizări fără precedent a celor care au sperat la o schimbare radicală. Cam ăsta a fost "scenariul" alegerilor prezidenţiale româneşti: Klaus Iohannis a cumulat (ajutat, evident, de greşelile concurentului său) speranţele tuturor acelora care au crezut că, în România, politica poate fi făcută şi altfel. Poate fi, cu alte cuvinte, o acţiune responsabilă şi transparentă în slujba comunităţii, fără "îndatorarea" faţă de vreun grup organizat de interese, fără aplicarea selectivă a legii, fără acţiuni imprevizibile, în funcţie de conjuncturi etc. Preşedintele anterior, Traian Băsescu, a încercat, şi în mare pare a reuşit, să urmeze o asemenea cale, dar preţul a fost cumplit, toată uriaşa castă a politicienilor şi afaceriştilor corupţi solidarizându-se împotriva lui. Klaus Iohannis, care a promis că va urma aceeaşi cale, a primit mai mult decât sprijinul unui partid, în victoria istorică pe care a obţinut-o în faţa unui sistem (clientelar şi pervers) ce părea de nezdruncinat.
Iată, însă, că după instalarea sa la Cotroceni, preşedintele-surpriză a nedumerit, prin câteva manifestări care au tăiat aproape brutal entuziasmul susţinătorilor săi. Astfel, în echipa sa de consilieri, a luat oameni contestabili din punct de vedere al moralităţii politice, dacă nu cumva şi din cel al competenţei; a decorat un fost deţinut politic al comuniştilor, deşi omul are simpatii declarat legionare; a propus, în ciuda neconstituţionalităţii cererii, ca procurorul general al ţării să facă parte din CSAT, adică să îşi asume şi decizii cu caracter executiv, deşi puterea judecătorească este separată - în toate statele democratice - de cea executivă şi legislativă; a cerut, într-o formulare oarecum asemănătoare cu cea a majorităţii politicienilor corupţi, ridicarea MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verificare), instrumentul prin care Comisia Europeană a ţinut în frâu aspiraţia acestor politicieni de a-şi subordona Justiţia. Fără ameninţarea MCV-ului, în 2012, Victor Ponta şi gaşca lui ar fi forţat până la capăt legile şi instituţiile la o supunere totală faţă de majoritatea pe care o deţineau. Ba, şi mai mult, Klaus Iohannis a început să colaboreze instituţional cu acest "şef de gaşcă" şi a declarat că va respecta, în respectiva relaţie, în mod scrupulos, legea; iar, ca dezamăgirea să capete justificare totală, şi-a lăsat moştenitorii politici (Alina Gorghiu şi Ludovic Orban) să participe la dezbaterile Antenei 3, televiziunea varanului Voiculescu, care în campanie l-a înjurat în toate felurile, susţinând febril şi interesat gaşca pontistă ş.a.m.d.
Dezamăgirea faţă de primele manifestări ale noului preşedinte pare a fi, aşadar, motivată. Dar înainte de a judeca argumentele motivării să observăm, totuşi, câteva "constante" ale acţiunii sale de până acum. Preşedintele nu a pus nici o clipă la îndoială activitatea DNA, principala instituţie juridică de combatere a corupţiei din România; Klaus Iohannis nu a pomenit niciodată de o reorientare a politicii externe româneşti spre China sau Rusia - cum ar fi dorit gruparea lui Ponta, susţinând, dimpotrivă, întărirea legăturilor cu SUA şi UE. Declaraţiile privind "scăpările" unor informaţii din sistemul juridic spre presă nu urmăresc "controlul" presei, ci siguranţa sistemului în cauză, care poate rata, pe fondul unor "dezvăluiri senzaţionale", ţinte instituţionale greu accesibile. În sfârşit, cel puţin până în momentul de faţă, preşedintele Iohannis nu poate fi bănuit de vreo înţelegere discretă cu mafiile baronilor de provincie, iar faptul că nu joacă în "stilul Băsescu" nu înseamnă că şi-a propus o "debăsificare a societăţii şi instituţiilor", în sensul blocării instrumentelor critice faţă de corupţia politică generalizată. În acest început de mandat, am putea spune, preşedintele Iohannis a ales să joace în "stilul Iohannis", în propria manieră. Evident, inaugurarea unui stil managerial nou nu exclude greşeli minore sau naivităţi, cu condiţia să nu se persiste în ele.
În etapa actuală, Klaus Iohannis trebuie să colaboreze instituţional cu guvernul Ponta. Premierul are încă în spatele lui o majoritate parlamentară zdrobitoare. El nu se retrage din proprie iniţiativă, cum ar fi normal, pentru a asigura o finalizare administrativă diferită a votului de la "prezidenţiale". Ponta ar pleca, dacă partidul său, PSD-ul, i-ar retrage sprijinul la apropiatul Congres sau dacă majoritatea parlamentară de care dispune se dizolvă. Ambele posibilităţi se pot concretiza până prin martie-aprilie. Prima presupune oferirea unei compensaţii europene pentru Ponta, a doua înseamnă - în situaţia în care noul PNL nu primeşte "transfugi" (traseişti parlamentari) - formarea ad-hoc a unor noi grupări partinice care, împreună cu UNPR-ul, UDMR-ul, PPDD-ul, "noul" PC, să ofere sprijin, în scopul modificării Constituţiei, dar şi al guvernării până în 2016, partidului prezidenţial. Iohannis chiar încearcă să arate că este deasupra partidelor şi intereselor concretizate de acestea, lăsându-şi colaboratorii să participe la orice dezbatere (inclusiv la nefrecventabila Antenă 3), cu condiţia ca, prin "ieşirile" lor, rolul de arbitru să nu fie depăşit.
Klaus Iohannis beneficiază, în fond, de prezumţia de nevinovăţie. Orice început pe un teritoriu virgin poate duce la ezitări, blocaje, reveniri. Preşedintele şi-a asumat sarcina formidabilă a reînnoirii totale a clasei politice. Fără o majoritate politică fermă şi curată, fără încrederea celor ce l-au votat, ţinta devine incertă. Prudenţa, şi nu dezamăgirea, ar trebui să fie, deocamdată, starea majorităţii tăcute. Iar speranţa, se ştie, moare ultima.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
