Părintele PANTELIMON ȘUȘNEA de la Mânăstirea Oașa - "Sărbătorile sunt porți către veșnicie"

- De câțiva ani, în preajma Crăciunului, sute de tineri din toată țara urcă în munte, la Mânăstirea Oașa, pentru a prăznui, alături de obștea călugărească, sărbătoarea Nașterii Domnului. Îmbrăcați în port popular, fete și feciori pornesc apoi cu colindul, coborând din zăpezile viforoase de pe Șureanu, în satele de lângă Găbud, metocul din câmpie al Oașei, așezat pe frumoasa Vale a Mureșului. Tradiție și credință, dăruire și însuflețire... Cetele de tineri colindători duc din casă în casă, spre marea bucurie a sătenilor, lumina Nașterii lui Hristos -

Dezlegarea colindelor

- Sărbătoarea Nașterii Domnului reîn­vie la Oașa, pe lângă slujbele pline de lumină ale Crăciu­nului, și frumoasa tradiție strămoșească a co­lindatului. An de an, cete de studenți și călugări coboară de la munte în câmpie, ducând din casă în casă, vestea nașterii lui Hris­tos. Cum s-a născut acest ri­tual, care îi înfrățește pe mo­nahi și pe tineri?

- Mulți dintre monahii de la Oașa provenim din rândurile Asociației Studenților Creștini Ortodocși, unde obiceiul colin­delor era respectat cu sfințenie. Mergeam și colindam pe la prie­teni, profesori și alți oa­meni dragi, câteodată până târ­ziu, în noaptea de Ajun. Când am venit în mânăstire, n-am mai putut merge cu co­linda și re­gretam că toa­te ace­le cân­tece bă­trâ­nești, care ne erau atât de dragi, vor ră­mâne necântate de noi și, pe de altă parte, că ne pri­vam de bucuria colin­datului. În primii ani de călugărie, colin­dam în mânăstire, sea­ra, după slujba de pri­ve­­ghe­re. Ne strângeam într-o sală mai mare, unde aveam pregătită o masă îmbelșugată de post, și colindam. Colin­dam, pur și simplu, de dragul colinde­lor bătrânești, care te mișcă, și dacă ești de fier. În timp, au venit să petreacă sărbătorile la noi și studenți, și au vrut și ei să colinde. Prin anul 2007 sau 2008, am primit vizita unor membri ai ASCOR din Oradea, care și-au pus la punct un reper­toriu de colin­de și au alcătuit o ceată care s-a întrecut cu cea a obștii călu­gă­rești. Tot atunci au intrat în această întrecere și ascoriști din Timișoara, care însă au fost eliminați repede, pentru că știau pu­ține colin­de, nici nu le stă­pâneau bine și nici nu se sin­cronizau cum trebuie. Dar înfrângerea i-a motivat, iar anul urmă­tor au venit și ei bine pregătiți. Acum eram deja trei cete: obștea de la Oașa, Ascor Oradea și Ascor Timișoara. S-au adăugat, ulterior, și ascoriști din alte centre universitare. Așa am ajuns șapte cete de colin­dători, cu studenți din Bu­curești, Craiova, Brașov, Sibiu, Oradea, Cluj, Timi­șoara.

- Născută la Oașa, sărbătoarea colindelor s-a mutat în ultima vreme și la Găbud, metocul mânăs­tirii înălțat în apropiere de Mureș.

- Da, pentru că la Oașa nu avem sate în apropiere și nu putem colinda decât fiarele din pădure. (Râde) Dar după ce a prins un pic de cheag schitul de la Gă­bud, am pornit să colindăm și în satele din împre­ju­rimile sale. Este felul nostru de a ne prelungi această stare de fericire, pe care o avem când colindăm. Este atât de mare bucuria din acea seară, încât devine insuportabil gândul că se termină. Și-atunci, am avut ideea să reînviem colindatul autentic prin sate, în a doua și a treia zi de Crăciun. Metocul din Gă­bud, care este așezat în mij­locul mai multor sate transil­vane de pe Valea Mureșului, face acest lucru posibil.

La Ziua lui Hristos

- Cum se desfășoară tot acest "ritual"?

- Faptul că timp de mai mulți ani am colindat numai în mânăstire ne-a prins foarte bine, pentru că, în alte condiții, colindatul ar dege­nera în mân­care și băutură, în superficia­litate, într-o veselie lu­mească. Or, în mânăs­tire se ridică foar­te mult nivelul de trăire al co­lindatului. El de­vine un ritual. Colin­dă­torii vin mai înainte cu câteva zile, se spo­ve­desc, se îm­păr­tă­șesc, par­ticipă la toate slujbele și, în fe­lul acesta, au o puritate su­­fletească pe care o transmit prin cân­tec. Biserica pregă­tește foarte atent lutul sufle­tesc în care ur­mea­ză să fie plan­tată sămânța Cră­­ciunului. După sluj­­ba de pri­ve­ghere de la biserică, mer­gem într-o sală ame­­najată special, un­de colindăm la lumina lumâ­nă­rilor. Studen­ții sunt îmbrăcați în costume naționale, tot ei cioplesc din bar­dă mesele la care stăm și pe care pu­nem coșuri de nuiele și de ce­tină, cu nuci, mere, cozonaci și șter­gare populare. Tot acest protocol ne face să trăim senti­mentul că sun­tem invitați la ziua lui Hristos și că pe El Îl sărbătorim, nu pe noi.

- Bucuria aceas­ta a colindatului as­cunde în ea și amin­tiri din copi­lărie? Se spune că zăpe­zile de altă­dată nu se pot nicio­da­tă uita...

- Nu cred să e­xiste copil de la țară care să nu fi mers măcar o dată la co­lin­dat. De Crăciun, colinda tot satul. Era o sărbătoare uriașă, a tutu­ror. Ne poves­tea părin­tele stareț Ius­tin, care este de aici, din Gă­bud, că pe vre­mea copi­lă­riei sale, toți oamenii ie­șeau colindând de la Litur­ghie în ziua de Crăciun, de vuia tot satul de cântece. Sigur, exis­tă și ceva din adâncul me­mo­riei care ne face să co­lindăm. Din pă­cate, obiceiul s-a mai di­mi­nuat în timp. Oamenii nu i-au mai simțit ros­tul, în general, s-au cam dezis de tra­diție. Dar încet, încet, eu cred că ea va reînvia.

Duhul strămoșilor

- Umblatul cu colinda, din poartă în poartă, răs­punde și unei așteptări a sătenilor? Vă deschid ușa casei cu bucurie?

- Mai degrabă a fost lucrarea lui Dumnezeu. Noi nu ne-am gândit ca această tabără de colindători să ia amploare și să depășească granițele temporale ale Ajunului de Crăciun. Călugării sunt prudenți în pri­vința manifestărilor în "cetate", cum se spune, și noi am fi rămas la colindatul în mânăstire, dacă nu ne-ar fi împins dincolo de porțile ei, chiar colindele. Colin­dele, cu forța lor mare, arhaică, biruitoare, ne-au mo­bi­lizat. Și tot colindând, ne-am dat seama că bucuria aceea de Crăciun nu este o bucurie obișnuită, ci vine de de­parte, din duhul strămoșilor. În trecut, colindele erau liturghia țăranilor. Ăsta era felul în care știau ei să liturghisească în vremuri imemoriale. Când colin­dăm, realizăm cel mai profund comuniunea cu stră­mo­șii. Strămoșii învie și colindă alături de noi. Și, dacă privim mai atent, realizăm că nu doar oamenii colindă, ci și îngerii. Căci îngerii au cântat primii cântări de slavă la nașterea lui Hristos și vor cânta în vecii vecilor. Iar strămoșii noștri, care în mare parte erau tot păstori, n-au făcut altceva decât să repete ce au auzit pe câmp: colindele îngerești. Puterea pe care ne-o dă colindatul este co­ple­șitoare. Mergem pe la case de oameni, iar ei ne îmbie cu una, cu alta, dar cei mai mulți dintre noi nu putem gusta nimic, deși poate n-am mâncat și am mers mult prin ger. Bucuria ne ține loc de hrană, odih­nă, căldură, de tot! E atâta bucurie, încât nu te mai poți coborî la o îndulcire lumească.

- De ce erau colindele liturghia țăranilor?

- Colindatul nu este doar o sumă de obiceiuri popu­lare naive și o suită de cântecele primitive, ci el cuprinde întreaga civilizație țărănească, creștină... Multe colinde vechi fac referire la elemente cosmo­logice și teologice. De exemplu: "Dumnezeu dintr-un ceputu/ toată lumea a făcutu,/ ceru sus l-a ridicatu/ și bine l-a răzimatu/ pe patru stâlpi de argint,/ și frumos l-a-mpodobit/ tot cu stele mărunțele,/ cu luceferi printre ele,/ cu luna cu lumina/ și soarele cu razele". Ceea ce vrea să spună că Nașterea Domnului este un nou început al lumii. În cheie simbolică, colinda po­vestește despre Hristos, care e soarele, despre Maica Domnului - luna, despre îngeri și sfinți - stelele și luceferii, despre cele patru Evanghelii pe care a fost reașezată lumea... Te și întrebi, cum au putut niște oameni simpli să închidă în metafore, atâta conținut teologic. Și cred că astfel de colinde nu vin de la ei, ci le-au fost revelate.

Un apostolat haric

- Cum vă primesc oamenii când mergeți la colin­dat?

- Noi colindăm în curte, dar după ce ne cheamă gazda în casă, mai colindăm puțin și acolo. Bucuria noastră se transmite, iar cei care ne primesc se umplu de emoție. Mulți ar fi supărați dacă nu am ajunge să-i colindăm. Înțeleg și ei că acest colindat este, de fapt, un apostolat haric. Ca pe vremea apostolilor, pacea însoțește colindătorii, intră cu ei în case și rămâne aco­lo. Este pacea lui Hristos. Și Hristos și-a trimis apos­tolii la colindat, să ducă vestea cea bună în toată lu­mea, poruncindu-le: "Când veți intra într-o casă, să zi­ceți: pace casei acesteia! Și dacă va fi acolo un fiu al pă­cii, pacea voastră se va odih­ni peste el". Același lu­cru se întâmplă și când se merge la colindat. Nu e doar o bucurie omenească pentru noi, ci, mai mult, o misiune: de a aduce pacea lui Dum­nezeu și bucu­ria în casele oa­menilor.

- De marile sărbători ale anului, dar mai ales de Cră­ciun, la Mânăs­tirea Oașa vin, adesea, și mamele călu­gărilor din ob­ște. Prezența lor împli­neș­te sărbătoarea?

- Nașterea Domnului este o sărbătoare de familie. O ce­lebrăm ca atare, cu mamele noastre, cu frați, cu fii du­hov­nicești, cu prieteni apro­piați. Și nu în ultimul rând, redefi­nim noțiunea de fami­lie: co­lin­dătorii mireni alcă­tuiesc o familie în comuniune cu ob­ștea. Cră­ciunul poartă acest mesaj al (re)uniunii, dar nu doar cu prima linie a neamului, ci cu toți strămoșii. Se reface legătura cu toți. Se reaprinde firul, și cu cei vii de aici, și cu cei vii din ceruri. Puterea trăirii pe care o avem atunci este mai presus de toate și le cuprinde pe toate. Relația senti­men­tală cu ma­mele noas­tre se to­pește în trăirea generală de la Crăciun.

Când se deschid cerurile și Îl vezi pe Dumnezeu

- Mânăstirea este un foc continuu al rugăciunii. Cu prilejul sărbătorilor, al Crăciunului, se aprind și mai tare?

- Fiecare sărbătoare are nuanța ei, are un portret lăuntric, care o face in­con­­fundabilă și incomparabilă cu altă săr­bă­toare. Există și o trăire comună a săr­bătorilor, dar și o trăire particulară în orice sărbătoare. Și la Bobotează este un duh al Bobotezei, care face din aceas­tă sărbătoare una diferită de toate cele­lal­te. Și la Înviere, și la Înălțare, și la Nașterea Mai­cii Dom­nului... Fie­care sărbă­toare vine cu un etos specific. Fiecare are o bu­cu­rie într-o altă cu­loa­re. Așa și Cră­ciu­nul, care cred că este cea mai de amploare sărbă­toa­re, ca reverberație în timp.

- Părinte Panteli­mon, sfinția voastră sun­­teți și pictor iconar. Ar fi o bucurie adevă­rată să ne pur­tați către alcătuirea unei icoane a­cum, în prag de Crăciun...

- Într-o icoană trebuie cuprins în­tregul înțeles teologic al sărbătorii sau al mo­mentului biblic pe care-l zugră­vește. Și-atunci, iconarul trebuie să gă­seas­că în sufletul lui trăirea acelei săr­bători, pentru a o putea reproduce în icoană. Când te apropii de chipul Mân­tuitorului sau de chipul Maicii Dom­nului, trebuie să o faci cu multă sfială, cu frică și cutremur. Nu este lucru ome­nesc ce se realizează în pictarea unei icoa­ne. Nu ești singur în acest demers. Ești împreună cu Dumne­zeu. Și trebuie să te apropii cu toată supu­nerea minții față de Dumnezeu, cu urechea ta interi­oară în­cor­dată și cu ochiul tău interior treaz, ca să prinzi ce ți se șoptește și ce ți se luminează de către Duhul Sfânt.

- În ultima vreme, Crăciunul pu­blic, mediatizat în exces la televizor, seamănă tot mai mult cu un iarmaroc. De ce credeți că e așa de important să prăznuim sărbă­torile după cum ne învață tradiția, ca pe o întoarcere către sine, spre scân­teia de divinitate din noi?

- De sărbători, se deschid Cerurile și Dumnezeu devine vizibil! Necreatul pătrunde în creat, nevăzutul pătrunde în văzut, veșnicia pătrunde în timp. Sărbă­to­rile sunt porți către veșnicie, momente providen­țiale, în care omul poate să scape de grijile vieții, în această viață fiind. Poate să iasă din lume și să intre în veș­nicie, fără să părăsească lumea asta. Oamenii în­cear­că, în general, să evadeze din rea­litate - pe care o con­sideră o povară - prin divertisment și plăceri. Or, ade­vărata evadare din realitatea opri­mantă este posi­bilă numai de sărbă­tori. Atunci, realitatea este stră­punsă de suprarealitate, de prezența lui Dum­nezeu; iar omul se încarcă cu puterea lui Dum­nezeu, pentru a-și urma calea până la urmă­toarea sărbătoare, când iarăși se înalță la cer. Sărbă­torile sunt deci momente de înălțare a omului dea­supra lumii, a durerilor, a neca­zurilor, a neîm­plinirilor... Dar pentru a ajunge la această trăire, e nevoie de pregă­tire. De aceea, Biseri­ca pune post îna­intea oricărei sărbători mai impor­tante. Astfel, se urmărește o ușoară dematerializare a trupu­lui, pentru ca ochiul interior și urechea inte­rioară să devină mai sensibile la ceea ce este de auzit și de văzut din lumea de dincolo, la care nu avem acces permanent. Stră­moșii noștri au știut să așeze pe tot cursul anului astfel de porți către eternitate. Pentru că ei erau preo­cupați, în societatea tradițională, să repro­ducă în lumea aceasta ceea ce se pe­trece în lumea nevăzută. Prin fe­lul în care trăiau, prin modul în care așteptau sărbăto­rile, prin cum își împodobeau ca­sele și își coseau hainele, în­cercau să reproducă lumea îngerilor, aici, în lumea vă­zută. Nă­zuiau să facă o repli­că a Ra­iului în satul lor. De aceea, sărbătorile sunt încăr­cate de obiceiuri care poartă sim­bo­luri evanghelice, casele parcă vor să evoce sălașurile din Cer, straiele națio­nale sunt pline de semne cusute cu tâlc, care vor să amintească de hai­na cu care omul a fost îmbră­cat în Rai, uneltele de lucru sunt încrustate cu "pa­role" care să deschidă ușile lumii de dincolo... De ce tre­buie să ținem sărbăto­rile creș­tinește? Pen­tru că atunci Ra­iul coboară pe pământ.