Dintotdeauna, Crăciunul și-a lăsat asupra noastră o pecete curată și luminoasă, greu de explicat. Poate că se întâmplă astfel și pentru că atunci când am fost copii, trăiam toți, cu o bucurie fără de margini, magia sfântă a Nașterii lui Iisus. Ne bucuram dezlănțuiți și curați, pentru că atunci chiar simțeam, cu sufletele noastre naive, răsuflarea cea blândă a sărbătorii, copii pentru care adevărul poveștilor și adevărul credinței erau mereu pe pământ, lângă noi. Așa că noi îl vedeam aievea pe Moș Crăciun, pe când cobora pentru câteva clipe în casă, strecurându-se printre crengile bradului. Moșul pe care îl vedeam cu ochii larg deschiși, cum ne zâmbește dintre globurile și beteala bradului ce străluceau cu o lumină care nouă ni se părea orbitoare, fără seamăn... Dar poate că toată această stare de grație a Crăciunului se petrece și pentru că în seara cea sfântă, Dumnezeu cel Bun deschide Cerurile și varsă pe pământ cetele lui de îngeri, curățindu-ne sufletul. Desigur, fiecare dintre noi trăiește altfel Crăciunul, dar toți avem amintiri intense și experiențe speciale legate de el. La fel se întâmplă și cu creatorii de artă, "meseriași" ai frumosului. Pe trei dintre ei, artiști de marcă ai țării, care s-au apropiat prin opera lor de tainele Scripturii și ale Nașterii Domnului, i-am rugat să se întoarcă în amintiri, pentru a evoca magia, neuitată vreodată, a sărbătorii Crăciunului.
Marian Zidaru
Bradul alb
"Generația mea a copilărit în plin comunism. În acele timpuri, starea Crăciunului era, așa cum îl simțeam eu, mai aproape de suferință, decât de bucurie și de exuberanță. Crăciunul este o sărbătoare de obște, nu una individuală, dar în comunism, Crăciunul nu avea voie să iasă afară din case, ca oamenii să se bucure împreună. În schimb, ni se servea drept înlocuitor Moș Gerilă. Noi, copiii, nu-l puteam defini prea clar. De aceea, Crăciunul comunist nu mi-a plăcut niciodată, la fel cum nu-mi place nici cel comercial de acum. În schimb, Crăciunul ca amintire, Crăciunul ca sărbătoare ce are în centrul atenției copilul, este extraordinar de emoționant. Doar acum ai sentimentul întoarcerii la copilărie. Crăciunul a fost totdeauna un mister. Când eram eu mic, Moș Crăciun nu se lăsa văzut când venea. Și asta se întâmpla în multe familii românești. Nu-l vedeam pe Moș, vedeam numai cadoul care era la ușă. «A trecut Moș Crăciun pe aici și ți l-a lăsat» - spuneau părinții. Moș Crăciun rămânea ascuns în taină. Pe când Moș Crăciunul de azi, cu barbă albă din plastic, și care îl pune pe copilaș să spună o poezie, ca apoi să îi dea un cadou, este un Moș Crăciun comercial. Un surogat. Țin minte că, prima oară când am luat contact cu un asemenea personaj, am plâns. I-am observat imediat barba ușor murdară și o față care ascundea ceva, un costum roșu care era parcă draperia aceea de PCR, ba chiar am recunoscut pânza predilectă a partidului. Mi-a fost foarte antipatic. Sau nu știu, poate sunt eu construit altfel..."
- Ce întâmplări și amintiri te leagă de Crăciunul copilăriei?
- Înainte de toate, țin minte amprenta sărăciei. În preajma Crăciunului, mergeam în oraș și îmi turteam nasul de vitrinele pline cu bunătăți, la care nu aveam acces. Noi nu am fost o familie bogată, dar ne iubeam unii pe alții. Fratele și mama și tata erau mai importanți decât banii. Cele mai frumoase Crăciunuri țin minte că le-am trăit la bunicii din partea mamei. Și nu era brad în casa lor. Bunicii mei erau dintr-un sat din Teleorman, Purani se chema. Crăciunurile la bunici au fost mereu pline de mister și într-o atmosferă veche, dintr-o altă lume. Bunica a refuzat, de pildă, până a murit, să-și bage curent electric în casă. Și țin minte că lampa de Crăciun era, tocmai de aceea, și mai plină de taine. Lumina ei crea atâtea văluri de umbre care pe noi, copiii, ne fermecau... După care îl așteptam toți, cuminți, pe Moș Crăciun. Bunicii ne spuneau că Moșul tocmai e pe drum, și fiecare mișcare, fiecare zgomot, fiecare umbră mai deosebită pentru noi însemna venirea lui iminentă. Ce ne aducea Moș Crăciun? Șosete de lână croșetate de bunica, un flaneluț. Lucruri practice. Ele își păstrau amprenta Crăciunului tot anul. Erau cadouri mai puternice decât toate mașinuțele. Țin minte că într-o iarnă, tata ne-a făcut cadou o lădiță de mandarine care miroseau extraordinar, nu ca astea de azi! Nu știu de unde făcuse rost de lădița aia cu mandarinele, cum erau toate, pe atunci, învelite în hârtie fină. Ăsta-i adevăratul Crăciun! Acasă, ai mei ne făceau și ei brad, și globulețele lui erau fascinante, strălucind între lumânări adevărate. Încât mama aproape că nu mai simțea Crăciunul, tot stând cu ochii pe noi, ca să nu dăm foc casei. Și îmi mai amintesc că într-o iarnă mi-am făcut singur un brăduț, pentru că părinții n-au mai avut bani să cumpere unul. Mi-am făcut un brad alb. L-am făcut din polistiren și am înfipt în el tot felul de obiecte mici, prețioase și colorate. A fost cel mai frumos brad pe care l-am făcut vreodată. Ar fi arătat foarte bine și azi dacă l-aș fi expus într-o expoziție de-a mea. Așa că eu cred că, mai ales în familiile sărmane, Crăciunul e foarte puternic, nu-l uiți niciodată. Poate că săracul simte mai bine taina Crăciunului. Hristos s-a născut în iesle, și cred că e mai greu să Îl sărbătorim în palate. Dar, pentru toți creștinii, Crăciunul are o frumusețe și un mister pe care nu le regăsești în tot anul. Atunci, un înger se apropie de copii și de familie și bate din aripă, neștiut.
VICTORIA ZIDARU
Drumul cu aghiasmă
"Crăciunul îmi stârnește multe amintiri, toate foarte frumoase. Dar vreau mai întâi să povestesc o întâmplare ciudată, pe care am trăit-o în preajma Crăciunului din 1989, Crăciunul Revoluției. Și este prima dată când vorbesc despre ea. Poate că atunci au suflat un pic și peste mine îngerii, de am trăit ce am trăit. S-a întâmplat pe 20 decembrie, chiar în seara dinaintea declanșării revoluției în București. Întâmplarea a făcut ca eu și Marian (Zidaru) să fim în București, cu copilul nostru, Simeon. Pe atunci lucram deja la biserica din Ghelari, așa că în București veneam rar. Și de fiecare dată, dormeam la prieteni sau în atelier. În noaptea aceea, fiind și foarte frig, Marian a propus să dormim la Hotelul Continental, vizavi de Casa Armatei. Eu am refuzat de la început. Cât am locuit la București, mai ales în centru, mi-a fost frică mereu de cutremur, dar în seara aceea, în București pulsa ceva și mai apăsător, era o stare de mare tensiune în legătură cu revoluția care simțeam toți că se apropie. Iar frica mea era tot mai mare, așa că ne-am tot certat, nu voiam sub niciun chip să stăm la Continental. Era ceva care refuza din toată ființa mea să dormim noi acolo. Și atunci, fără să înțeleg de ce făceam asta, i-am spus lui Marian că, înainte să ne cazăm la hotel, vreau să ne plimbăm. Și am luat din atelierul nostru o pungă cu aghiasmă, și în vreme ce ne plimbam amândoi de la Ateneu până la Arhitectură, eu am ținut punga aia din care picura aghiasmă. Și toată plimbarea asta am plâns. Iar când s-a terminat aghiasma, înainte de a intra în hotel, în conștiința mea au înmugurit aceste cuvinte: «Lacrimile pe care le-ai vărsat acum sunt pentru cei care vor muri mâine, aici». Asta m-a înfricoșat și mai tare, și panica mea a devenit și mai exasperantă, dar nu i-am spus nimic lui Marian. Refuzam, pur și simplu, să intru în hotel. Pe urmă, m-am stăpânit un pic și am fost cazați pe undeva, pe la etajul patru, într-o mansardă mai mică. Toată noaptea am dormit pe un fotoliu la ușă, cu copilul în brațe. Îmi era teamă că se va întâmpla ceva. Mă gândeam la cutremur, dar a fost altceva. Au urmat mitingul fatal al lui Ceaușescu și toată vărsarea de sânge. Mai târziu, mai mulți cunoscuți mi-au povestit că au avut și ei vise și tot felul de semne care îi avertizau că vor urma întâmplări grozave. Poate așa lucrează cu noi îngerii. Prin vise, semne și stări pe care ni le trimit. Iar atunci, în 1989, se apropia și Crăciunul, și îngerii coborâseră și mai aproape de noi."
Un Crăciun fără margini
- De Sărbători, mergeți mereu la Liteni, satul tău din Bucovina. Cum trăiai în copilărie apropierea Crăciunului?
- Când eram copil, noi trăiam Crăciunul foarte intens. Era singura trăire cu totul specială, pe care o aveam în tot timpul anului. Cea mai puternică. Și asta nu pentru că venea Moșul sau pentru că înălțam bradul. Ce simțeam noi ținea de partea nevăzută a lucrurilor. Era o emoție pe care o simțeam timp de câteva zile. Și mai ales cu două-trei zile înainte de Crăciun. O emoție ce ne-o transmitea toată firea care se pregătea să întâmpine Nașterea Mântuitorului. Pentru că la țară, copiii aveau un contact mult mai direct cu florile, cu pomii, cu animalele, cu toate ființele create de Dumnezeu și care se pregăteau, din timp, să slăvească Nașterea Mântuitorului. Trăiam o emoție până la extaz în aceste zile. Trăiam bucuria Crăciunului aproape la nivel cosmic. Copiii simt ceva din ceea ce transmite firea. În noaptea de Crăciun, la ora 12, natura și tot ce a creat Dumnezeu sărbătorește Nașterea Mântuitorului printr-o încremenire. Se oprește totul. Se oprește timpul, se opresc toate ca să adore coborârea lui Hristos printre oameni. S-a făcut Prunc, "să se nască, să crească și să ne mântuiască". Dumnezeu care S-a făcut om, a coborât din cer și S-a jertfit, ca să ne salveze. Și eu cred că numai la țară, în sălbăticie, așa cum și Hristos S-a născut în sălbăticie, într-o peșteră, poți trăi pe deplin Crăciunul.
- Cu colindul mergeați?
- Da, dar nu mai colindam în costum național. Doar trăistuța o mai păstram. Iar în trăistuță puneam merele, nucile și hulubașii. Hulubașul era un aluat în formă de hulub, de porumbel, copt în cuptor pe vatră, și care se dădea copiilor de Crăciun și de Paști. Colăceii aceia îl reprezentau pe Sfântul Duh. Și când eram copil, noi cântam una dintre cele mai frumoase colinde din România, "Noi umblăm și colindăm". Colinda pe care o cântam noi la Liteni era o variantă străveche, pe care o știam din bătrâni. Pe vremea copilăriei mele, de Crăciun, ea răsuna în tot satul acela izolat de lume. O cântau bărbații, cu glasuri profunde și grave, și deopotrivă femeile, feciorii și copilașii, cu vocile lor subțiri și dulci. Azi, colinda copilăriei mele e uitată, înlocuită fiind cu diverse variante moderne, care au și ele frumusețea lor, dar ceea ce am ascultat eu în Bucovina nu se aseamănă cu nimic, de nicăieri. Eu aveam voie să umblu prin sat până la zece seara, atât îmi permitea mama. După aceea trebuia să vin acasă. Și îmi amintesc cum stăteam în gang, în fața casei, și ascultam tot satul înflorind sub colinde. Lătratul câinilor și sunetele săniilor care treceau dintr-o parte în alta a satului întregeau veselia noastră. În timpul iernii, zăpada era atât de mare, încât o măsuram cu metrul de croitorie al mamei. De mașini, nici vorbă pe atunci, trecea una pe lună. În această izolare, Crăciunul nostru era aproape fără margini.
Acad. MIRCIA DUMITRESCU
Ilustratele doamnei mareșal
"Când eram copil, în satul Căscioarele, de la Dunăre, toate iernile erau magnifice. Zăpada era așa de multă, că ajungea cât casele, încât noi, copiii, credeam că primăvara nu va mai veni niciodată, pentru că nimic nu va mai topi imensitatea aceea albă. Ca să facă drum, oamenii treceau cu niște care trase de boi, prin mijlocul uliței mari a satului. De cum se apropia Crăciunul, se dezlănțuiau tot felul de jocuri de iarnă, cu măști. Protagoniștii se numeau olelei. Iar mie, copil mic, îmi era frică de oleleii aceia, care mergeau peste tot prin sat, erau îmbrăcați în cojoace întoarse pe dos și mascați cu măști colorate puternic. Oleleii mai aveau niște funii de ceapă, cu care le pocneau mai ales pe fete, după ce mai întâi le alergau și le băgau prin zăpadă. Ei, pe atunci Crăciunul era trăit cu totul altfel! În sat, Moș Crăciun nu era așa cum îl știm astăzi, cu căciulă roșie și cu barbă. Venea un vecin care era înfofolit. Acuma, când mă uit în jurul meu, Moș Crăciunii au uniformă toți. Atunci, Moș Crăciun era doar un moș care venea și bătea la ușa casei. Și sigur că te întreba dacă ai fost cuminte, iar tu trebuia să-i spui nesmintit adevărul, ca la spovedanie. Eu eram mic și nu prea apucasem să fac drăcii. Pe când cei doi veri ai mei mai mari făcuseră destule năzdrăvănii. Iar Moșul le știa pe toate! Că au spart geamul mătușii Tudora, că n-au venit la masă, că s-au bătut, tot știa Moș Crăciun. Și asta pe noi ne fascina. Și tot cu verii mei mergeam la colindat prin sat. Că eu eram, pe lângă ei, prichindel, ei pregăteau și manevrau buhaiul, iar asta era o mare știință! Trăgeau de sfoară uite așa, binișor, și mergeau cu steaua. Și toate se întâmplau prin zăpada aceea uluitor de mare și de albă. La noi, în București, nu mai avem zăpadă, sau dacă apare, se murdărește repede. Dar acolo, în satul meu, totul era alb și frumos, întrerupt de niște pete mișcătoare: noi, copiii care purtam steaua aia frumoasă. Până și hainele ne erau și ele albe, cum erau și urmele de bocanci, numai căciulile pe care le purtam erau negre. Poate ca să nu ne pierdem în zăpadă... Că eu nu am fost niciodată înalt, dar închipuie-ți cum trebuie să fi fost la trei-patru ani, pe când mă străduiam să mă țin de verii mei. Iar când colindai, te bucurai că primești un covrig sau un măr sau ceva nuci. Ne adunam toți și trăiam bucuroși, împreună, Crăciunul. Mai târziu, când eram mai mărișor și ne-am mutat în București, Crăciunurile noastre n-au fost prea bogate. Mă îmbolnăvisem rău de piept, așa că mama dădea aproape toți banii pe medicamente. Și atunci nu a mai putut să-mi facă pom de Crăciun. Dar ce am primit totuși, de un Crăciun, că asta mi-am dorit, a fost un penar cu cheie. Și mai țin minte un vis frumos, pe care l-am visat într-o noapte. Se făcea că primisem o cutie de culori. Era așa de mare și de frumoasă!... Și când m-am sculat, am avut așa o concretență a cutiei aceleia, că am dat să pun direct mâna pe ea. Dar cutia mea de culori nu mai era. Țin minte că, pe atunci, mama avea o leafă foarte mică și din ea plăteam chiria și lemnele, dar eu niciodată n-am cerut. Mama îmi făcea pulovere, bunica îmi făcea ciorapi de lână, și toate acestea erau o bucurie pentru mine. Azi, oamenii nu se mai bucură așa. Vor prea mult. Și totul e comerț, chiar și hainele sunt altele, și pe toate copiii noștri le vor numai de firmă. În plus, sub comunism, s-a încercat să se sfâșie această sfințenie a Crăciunului. Am început să trăim într-o vreme în care lucrurile astea erau schimbate, transferate. Crăciunul fusese transferat în 1 ianuarie. Și, altă dedublare era Moș Gerilă. Toate acestea pot lăsa urme în conștiința unor oameni de vârsta mea, iar întoarcerea bruscă, de după 1990, la fervoarea religioasă, poate că a prins generația mea cam din urmă. Credința noastră a fost zdruncinată și abia acum noi începem să vrem să credem. Ne apropiem de sfârșitul vieții, avem nevoie de un ajutor și asta te trimite spre credință. Așa că Nașterea lui Iisus și Învierea Lui ne sunt alinare și sprijin. Mai ales Crăciunul, cu poveștile lui atât de omenești și de calde, te face să te gândești mai mult și la tine. În schimb, pentru cei tineri, e altfel. Fiul meu chiar a crezut mult timp în Moș Crăciun și își căuta pachetele. A crezut că există Moș Crăciun așa cum a crezut că există Sfântul Nicolae, pentru care își pregătea de cu seară, cu grijă, pantofii. Eu, când eram mic, nici nu prea aveam pantofi ca să-i aștern în calea Moșului Niculae. În schimb, am un film cu fiul meu, în care l-am surprins când a pus la fereastră, de un Moș Niculae, absolut toți pantofii din casă: și pe ai lui, și pe ai noștri, și pe ai bunicii, toți! A trebuit să punem în unii numai bomboane, și a fost foarte dezamăgit.
- Aveți vreo amintire aparte de Crăciun?
- Îmi amintesc foarte bine, și aceasta e o amintire gravă, de niște felicitări, niște ilustrate de Crăciun. Mama, din puținul pe care îl avea ea, tot făcea un efort și le cumpăra de la o doamnă despre care aflasem că era foarte săracă. Pur și simplu nu avea din ce trăi, și atunci picta acele ilustrate de Crăciun, pe care le vindea numai cunoscuților. Și țin minte că iernile pictate din ilustratele ei, ierni pe care noi le vedem azi în ilustrații pentru copii, ei bine, iernile acelea de pe felicitările pe care le cumpăra mama erau foarte muncite, lucrate cu minuțiozitate. Mi-a rămas în cap asta. Iar misterioasa doamnă care picta acele mici cărți poștale, pentru a putea trăi la limita fizică a supraviețuirii, era, am aflat apoi, soția mareșalului Antonescu. În jurul ei se crease o solidaritate clandestină și tăcută, care se vădea cel mai bine de Crăciun. Atunci când oamenii, mai ales cei care erau în învățământ, împrăștiau felicitările acelea pictate de Maria Antonescu: niște ierni cu copii colindând fericiți, cu sorcova și cu buhaiul, cine știe, poate chiar iernile din niște Crăciunuri scăldate cu totul în lumină, iernile la care doamna mareșal visa cu ochii în lacrimi și pensula în mână...