Vântul rece și grăbit mătură câmpia, căutându-și culcuș în frunzele galbene și foșnitoare. E toamnă și e frig. Dincolo de zidurile Mânăstirii Ghighiu te întâmpină molcom un alt anotimp. E ca o amăgire vegetală de primăvară, cu iarbă intens colorată în verde și puzderie de flori. Mânăstirea e închisă sub un clopot de liniște. Măicuțele sunt la chilie, făcându-și pravila de peste zi. Când și când, în dreptul porții de stejar masiv oprește câte o mașină. Oamenii se abat din drum, intră curioși în biserică, atrași de icoana Maicii Domnului Siriaca, a cărei faimă s-a întins peste tot. E o icoană aparte, tulburătoare și plină de forță. Din orice colț ai privi-o, Măicuța Domnului te urmărește cu ochii ei plânși, îngreunați de durere. Brusc, nu te mai simți singur. Ai cu cine vorbi. Ai cui cere sfat și ajutor. Jos, în dreptul gâtului (după o străveche modă athonită), se înșiruie puzderie de lănțișoare aurite - însemn de mulțumire și recunoștință pentru toate minunile săvârșite prin mila și rugăciunile Sfintei Fecioare. Totul a început în 1958. Adusă din Siria și dăruită mânăstirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugrăvită pe lemn de santal săvârșise deja prima minune, cerând în vis să fie adusă în România, chiar la Ghighiu.
Pe 25 februarie, când alaiul arhiereilor, în frunte cu Patriarhul Iustinian, a intrat în biserică, măicuțele au încremenit de uimire. Brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile șiroind pe obraz, a căzut în fața icoanei și a început să-și ceară iertare Maicii Domnului, că necredința oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei.
"Numai Dumnezeu îți mai salvează copilul"
Așa l-am cunoscut: cu ochii în lacrimi. Ghemuit în fața icoanei, plângea ușor. Când s-a ridicat, într-un târziu, un zâmbet îi strălucea discret pe buze. Din durerea lui de altădată nu rămăsese decât o cută adâncă pe mijlocul frunții și părul albit într-o singură noapte. La început, a refuzat să vorbească. Apoi, aflând că suntem de la "Formula AS", pe care o citește din scoarță-n scoarță, s-a grăbit să adauge că toată povestea lui e spre mărirea Maicii Domnului și întărirea celor aflați în disperare și nevoi. O poveste cu adevărat tulburătoare.
"Nenorocirea vieții mele avea să înceapă acum zece ani. Nimic nu anunța ceea ce urma să se întâmple. Trăiam fără nicio grijă. Aveam casă, mașină, o familie minunată și, ca fotograf, câștigam destui bani. Peste toate, socrul meu, marinar de cursă lungă, ne ajuta cu prea plin de măsură. În ziua aceea, stăteam liniștit cu soția în grădină, când, deodată, am auzit o bufnitură cumplită, care m-a scrijelit parcă pe creier. Adormit într-un hamac, Dănuț, copilul meu de 6 ani, căzuse, izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva cumplit - capul îi crăpase ca un pepene și, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, era o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoștea pe nimeni. Când l-am dus la Urgență, doctorul a ridicat din umeri și, arătându-mi radiografiile în care se vedea o fisură prelungă de un centimetru, mi-a zis: «Numai Dumnezeu ți-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăiește, va fi un handicapat toată viața». Pe vremea aceea, nu știam prea multe nici despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în mașină și, fără să mai știu pe unde merg, m-am trezit în fața Mânăstirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte că mai fusesem o dată la mânăstire, ocazie cu care mi se întâmplase ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia m-a rugat să pozez și icoana Preasfintei Fecioare. Chiar dacă maica m-a avertizat: «Ai grijă, cei necredincioși nu o pot fotografia», mi-am văzut de meserie cum știam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieșit perfect, dar chipul Maicii Domnului Siriaca nu era nicăieri. Am mai încercat o dată. Am consumat două filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar cu același rezultat. Abia a treia oară, când maica mi-a zis: «Fă ce fac eu» și a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la pridvorul bisericii până în fața icoanei, atunci abia am reușit să-i redau chipul pe peliculă. Cu tulburarea acestei amintiri, am intrat în biserică și, ajuns în dreptul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără rușine. Din ochi țâșneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât până și părintele Pantelimon și-a întrerupt slujba și, ieșind din altar, a întrebat speriat: «Ce-i aici? Cine a murit?». Impresionate, măicuțele au făcut cerc în jurul meu și, așezându-se în genunchi, potopite și ele de lacrimi, au început toate să se roage, cerând milostivirea Maicii Domnului și vindecarea copilului, care se zbătea între viață și moarte la spital, urlând de durere la fiecare atingere. Vă mărturisesc că atunci, în fața icoanei, am simțit la modul cel mai palpabil cum se săvârșea minunea. Brusc, un clopot uriaș și transparent m-a acoperit, iar din toate părțile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat și am simțit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viața, mângâiere însoțită de o voce caldă, învăluitoare: «Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine». M-am ridicat și am privit în jur. Nu era nimeni, decât maica Lavrentia, care se ruga la câțiva metri distanță, în genunchi, cu mâinile împreunate. Nu știu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O liniște de necuprins mă învăluia și, senin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soția de mână, spunându-i: «Aurelia, copilul va fi bine». Am mers direct la spital, unde era o mizerie de nedescris, iar bolnavii își furau unii altora medicamentele. Într-adevăr, minunea se săvârșise. Copilul ne aștepta. Se dăduse jos din pat, alerga, cerea de mâncare. Spre uluiala medicilor, l-am luat acasă și l-am dus la București pentru un consult mai atent. La tomografie, rezultatul a ieșit perfect. Fisura prelungă din craniu dispăruse, ca și cum nici n-ar fi fost."
Epilog
"Astăzi, copilul e sănătos și învață bine. În casa noastră a coborât din nou tihna și înțelegerea. Pe cât n-am, pe atât mă ajută Preasfânta Fecioară. Cât pot ajut și eu și, cu uimire, constat că tot ceea ce dau se întoarce însutit. E ca un vas ce se umple pe măsură ce îl golești. Asta am înțeles că vrea Dumnezeu de la noi - să ne facem mici pe noi înșine, pentru a face loc lucrării Lui."
Fotografii de PETRE COJOCARIU