Întâlnirea din fereastră
Își aduce aminte limpede ochii lui, văzuți printre zăbrelele storurilor de la fereastră. Ochii aceia adânci și albaștri, în care părea că se reflectă ceva din abisul de lumină al lui Dumnezeu. Stătea de mult timp ascuns într-o casă din Timișoara, cuibărit ca într-o vizuină în ea, tresărind la orice zgomot, cu inima chircită și înfricoșată. Nu-și îngăduia să iasă afară nici măcar noaptea. Pentru părintele Nicolae Bordașiu, pe atunci doar un student care se ascundea de Securitate, România era un gulag din care se gândea să scape, fugind în Occident. Și tocmai în astfel de clipe, când se gândea cum să facă să nu fie prins, în viața lui a intrat, pe neașteptate, părintele Arsenie Boca.
"În 1949, el își începuse lucrarea la Mânăstirea Prislop. Și-a adus ca ucenici acolo pe părintele Dometie Manolache, viitorul duhovnic de la Râmeți, și pe Leonida Plămădeală, viitorul mitropolit al Ardealului. Voia să aibă un mănunchi de călugări mai râvnitori, mai pregătiți teologic, cu care să facă lucrare duhovnicească în mânăstire. Cei doi, care mi-au fost prieteni buni, i-au tot spus părintelui Arsenie Boca să mă caute și pe mine și să mă aducă alături de ei la Prislop. Doar că părintele, care mă cunoscuse în perioada cât fusese duhovnic la Sâmbăta de Sus, nu știa acum de unde să mă ia. Unii îi spuseseră că am plecat în străinătate, de vreme ce nu mă găsise Securitatea, dar prietenii mei, care aveau oarecum aceeași rezonanță sufletească cu mine, simțeau în inima lor că am rămas în țară și stau ascuns pe undeva. Așa că l-au tot îndemnat să mă caute. Și atunci, părintele Arsenie Boca s-a urcat în tren și a mers la Oradea, unde tatăl meu era preot. Ei se cunoșteau din vremea când eu fusesem la Sâmbăta, prin '44-'45, așa că tata a avut încredere în el și i-a spus că mă ascundeam într-o casă din Timișoara. Și părintele Arsenie a venit după mine, fără a se teme de urmări. A găsit casa, a intrat în curte, a sunat la ușă și dacă a văzut că nu răspunde nimeni, a încercat să se uite printre jaluzelele de la fereastră, să vadă dacă e cineva în interior. Atunci m-am uitat și eu, ca să văd cine sună. Când i-am văzut părintelui ochii, am înlemnit. I-am deschis apoi ușa repede. Așa cum era îmbrăcat, în rasa monahală, cu barba lui mare, mă temeam să nu atragă atenția. L-am întrebat direct: «De ce ați venit să mă căutați, părinte?» Mi-a răspuns simplu: «Ca să te aduc la mânăstire!» Și a început să-mi explice că a primit încredințarea episcopului de la Arad să reorganizeze Prislopul. Am refuzat de la bun început. I-am explicat că pentru mânăstire ar fi prea mare pericolul să ascundă un fugar. A plecat oarecum supărat, fără să știe că vizita aceea ne va schimba, și lui, și mie, viața. La întâlnirea din Timișoara, părintele Arsenie m-a convins să renunț la planurile mele de fugă din țară, și foarte bine a făcut. Nu eram pregătit pentru așa ceva. Cel mai probabil, securiștii m-ar fi prins la graniță și aș fi ajuns, pentru că eram student, în iadul reeducărilor de la Pitești, unde nu știu dacă aș fi rezistat. Așa, cu sfatul părintelui, am mai peregrinat ca un fugar încă șase ani, iar când am fost arestat, teroarea de la Pitești încetase și am făcut închisoare «normală», la fel ca ceilalți deținuți politici. Dar întâlnirea din Timișoara l-a costat libertatea și pe părintele Arsenie. Securiștii au aflat rapid despre prezența lui în oraș. Îl urmăreau de ani de zile, țineau sub observație lucrările pe care le făcea la Prislop, dar nu avuseseră cu ce să-l acuze. Acum, însă, îl aveau la mână. Nu numai că nu mă denunțase pe mine, dar mă și vizitase. Asta era o învinuire gravă în acele vremuri, așa că l-au arestat și a avut de suferit din pricina mea...”
Părintele Nicolae Bordașiu tace îngândurat. Se frământă și acum pentru suferințele pe care părintele Arsenie Boca le-a răbdat din pricina întâlnirii cu el. E inima lui bună, care vrea să ia tot răul asupra ei, și apoi, smerită, să se și învinovățească pentru el.
Cu mâinile la soare
Își amintește cum odată, sătul de întunericul ascunzătorii, își scosese mâinile pe fereastră. Și le ținea așa, întinse, ca să simtă pe ele mângâierea soarelui. L-a zărit un vecin și în clipa aceea a crezut că s-a sfârșit totul. Dar cel care-l văzuse nu a spus nimănui nimic. A ținut ascunsă vedenia aceasta, a unui fugar care-și întindea mâinile spre soare.
"În anii aceia, m-am bucurat mult de dragostea și bunătatea oamenilor. Își riscau viața ascunzându-mă. Viața lor, dar și pe cea a copiilor lor. Și nu-mi erau toți rude... Dar nimeni nu mi-a spus - «Nu!». Toți m-au ajutat! Așa am cunoscut, pe viu, curajul neamului nostru! Să știți că, pentru mine, anii cât am fugit de Securitate au fost mult mai grei decât anii de temniță! Am fost atât de disperat, încât m-am gândit, uneori, să-mi iau viața. De aceea, când am fost arestat, în 1955, m-am simțit, de fapt, eliberat!”
Șapte ani de fugă, nouă ani de temniță. Atât a suferit părintele Nicolae Bordașiu, de pe urma comuniștilor. Șaisprezece ani cu totul. Vina? Implicarea lui, încă din anii adolescenței, în mișcările tineretului ortodox și în școala spirituală de la Rugul Aprins. Anii tinereții, când omul învață, iubește și-și întemeiază o familie. El nu a avut răgaz. Iar acum, când îl asculți povestind, rămâi uimit că găsește motive de bucurie pentru tot acest răstimp: faptul că în închisoare s-a rugat din adâncul inimii, că la Aiud a făcut lecții de limbi străine cu ceilalți deținuți și a reușit să-l învețe franceza pe un cioban, care acum e primar și vorbește limba fluent.
Mânăstirea cu trei camere
Când a ieșit din închisoare, părintele Nicolae Bordașiu s-a angajat ca simplu muncitor. Urmase două facultăți - Teologia și Farmacia, dar regimul nu avea nevoie de oameni inteligenți și competenți, ci de oameni supuși. În toată această perioadă de umilință și marginalizare, Dumnezeu i-a trimis un sprijin neașteptat - pe părintele Arsenie Boca, împreună cu care a ajuns să locuiască sub același acoperiș. Îl cunoscuse la Sâmbăta, în perioada sa de strălucire duhovnicească, sporise spiritual în lumina lui, trecuseră, amândoi, prin închisorile comuniste... Dumnezeu închidea un cerc.
"Aveam locuința în București, pe strada Țiglina. Socrul meu și cu părintele Arsenie Boca au fost colegi la Academia din Sibiu și au fost și prieteni apropiați. Aflând că părintele a fost alungat de la Mânăstirea Prislop, socrul meu a ajutat-o pe maica Zamfira (stareța mânăstirii, din vremea aceea, alungată și ea, cu întreaga obște, de comuniști) să cumpere casa în care stătea. Era singura soluție ca părintele să aibă o locuință în București. Am stat acolo împreună. Nu era o locuință mare, avea doar trei camere: într-una stăteam eu cu soția mea, în a doua maica Zamfira cu mama dânsei, iar părintele avea camera lui.
Viața ne era ca la mânăstire. Nu săvârșeam slujbe călugărești, pentru că părintelui îi era interzis acest lucru, dar ne rugam zilnic împreună cu dânsul, de mai multe ori. Așa am ajuns să-l cunosc în profunzime. Părintele era prigonit pe nedrept. Pe lângă alungarea din mânăstire, fusese oprit și de la slujire, deși autoritățile bisericești nu emiseseră niciun act scris în acest sens. Cu toate acestea, el rămăsese senin și pe deplin încrezător în Bunul Dumnezeu, despre care ne spunea mereu că nu îngăduie să ni se miște nici măcar un fir de păr din cap fără voia Lui. Cât am locuit împreună, nu l-am văzut să se tulbure niciodată de nimic din ce i se întâmpla și m-a încurajat și pe mine să fac la fel. Și făcea toate acestea trăind foarte simplu și smerit. Cât a fost în București, bunăoară, mergea la Biserica Boteanu, ca simplu credincios, era cel dintâi care intra la slujbă și cel din urmă care pleca. Mai mult decât atât, prescurile pentru Sfânta Liturghie le făcea el, acasă, cu mâna lui.
În vremea aceea, eu treceam printr-o perioadă tare grea. Din cauza faptului că fusesem deținut politic, lucram la Institutul Cantacuzino din București, dar nu eram încadrat ca farmacist, ci ca muncitor, și aveam suferințe morale pentru situația în care mă aflam. În clipele acelea, părintele Arsenie Boca mi-a fost cel mai trainic sprijin. El era cel care mă încuraja cel mai mult. Nu mă lăsa niciodată nici să judec lumea, nici pe oameni. Întotdeauna îmi spunea să nu mă pun judecător în locul lui Dumnezeu, că Dumnezeu le judecă pe toate, și tot ceea ce facem ne vine ca încercare pentru întărirea noastră duhovnicească. Prezența și sfaturile sale mi-au dat puterea de a răbda și de a trece peste acei ani, tare grei pentru mine.”
"Când picta, era împreună cu sfinții și cu Bunul Dumnezeu”
- Cum era părintele Arsenie ca om? Era aspru, era blând?
- N-aș putea să spun că era aspru, dar era ferm. Mi-a fost duhovnic și, când spunea ceva, nu era de discutat. Când spunea un lucru sentențios, știai că nu are abatere. Când afirmi despre om că e aspru, înseamnă că are în inimă o duritate și, legat de aceasta, și o anumită răutate. Dar părintele Arsenie Boca era blând din fire și nu găseai în el nicio răutate. Era însă aspru cu sine însuși. Înainte de toate, era foarte ordonat. Se vedea că e ardelean! Cum eram atâția în casă și fiecare trebuia să aibă propriul program, el era cel care se scula cel dintâi și cel care pleca cel din urmă și făcea totul în așa fel încât să nu ne deranjeze pe niciunul dintre noi. Era foarte meticulos, în tot ceea ce făcea. În camera dânsului, care era foarte simplă, era o ordine desăvârșită - avea doar câteva cărți, nu o bibliotecă enormă, cum s-ar putea gândi cineva, avea cărțile de bază pentru orientarea duhovnicească și multe schițe de icoane.
- Picta?
- Era totalmente absorbit de munca lui de la Atelierele Patriarhiei, unde mergea zi de zi. Stătea foarte mult la lucru. El a fost cel care a inițiat lucrările în email, la Patriarhie. Pentru asta s-a documentat în amănunt asupra compoziției și proceselor chimice care se petrec acolo, ca și cum ar fi făcut o lucrare de mare anvergură. Întâi a lucrat mici medalioane, apoi mici cruciulițe, pe care așeza doar câte o picătură mică de email, în colțuri. Îi mulțumea mereu lui Dumnezeu pentru asta și era așa de satisfăcut când reușea o lucrare în care emailul să arate frumos și să nu se spargă! Când a realizat cel dintâi potir emailat a fost pentru dânsul o bucurie sufletească deosebită, fiindcă în toate el îl vedea pe Dumnezeu. Trăia prin aceste lucrări artistice o stare de adâncă apropiere de Hristos. Dar nimic din ceea ce făcea nu era nici pentru orgoliul personal, nici pentru vreun folos material. Era un simplu salariat, ca toți ceilalți muncitori, dar lui îi era de ajuns, pentru că nu trăia pentru cele materiale; avea nevoie doar de un minimum necesar, ca să fie în rândul oamenilor. Oricând putea să renunțe la orice!
- Cum a ajuns la Biserica Drăgănescu, pe care a pictat-o integral?
- După munca la Atelierele Patriarhiei, a început să picteze la Drăgănescu, unde preot era un cumnat al maicii Zamfira. Nici acolo nu a lucrat așa cum fac iconarii profesioniști, grăbiți să termine o lucrare ca să înceapă apoi o alta și să câștige bani. El făcea totul pentru slava lui Dumnezeu, nu pentru satisfacția lui de om pământean. Aș putea să spun că, atunci când lucra, era împreună cu sfinții pe care îi picta și cu Bunul Dumnezeu. Uita de lume! Trăia pe pământ, dar era cu sufletul în cer. Nici nu puteai să stai de vorbă cu el atunci; era transpus în altă lume.
* * *
Părintele Arsenie Boca a plecat, la un moment dat, din casa în care locuia împreună cu părintele Bordașiu. După această despărțire, s-au văzut din ce în ce mai rar, pentru că presiunea Securității era foarte mare.
"Exista mereu pericolul de a fi acuzați de subminarea regimului. Orice întâlnire putea duce din nu știu ce motiv la un proces care să îl bage din nou la închisoare pe părintele Arsenie. Știam deja atâtea alte cazuri, bunăoară cu părintele Ion Negruțiu, de la Timișeni: pentru faptul că s-a întâlnit cu mai mulți foști pușcăriași și au discutat despre o poezie și despre viață, i-au acuzat că au făcut uneltire contra ordinii sociale și i-au băgat în închisoare cu pedepse de până la 25 de ani. De aceea, după ce părintele Arsenie s-a mutat la Drăgănescu, unde picta biserica și, în cele din urmă, la Sinaia, multă vreme nu ne-am mai văzut. Dar în duh și în rugăciune nu exista piedică ca să ne întâlnim. Apoi dânsul a trecut la Domnul, iar eu nu am putut merge la înmormântare. Mi-am dorit tare mult să ajung la Prislop și, în cele din urmă, Mântuitorul mi-a ascultat ruga într-un fel foarte special...
Între familiile pe care le-am cununat și cărora le-am pus temei creștin vieții, am una care acum are patru copii. Toată vremea vorbeam cu ei despre părintele Arsenie și despre Prislop. Ei își doreau să ajungă acolo și mi-au zis că nu merg fără mine, ca să pot să le fiu îndrumător. Dar mereu nu ni se potrivea programul, când puteam eu să merg, nu puteau ei și invers. În cele din urmă, am reușit să ajungem cu toții. Era vară și ploua, când am ajuns în Hunedoara. Le-am spus finilor mei cu părere de rău că eu nu voi putea urca pe drumul spre cimitir, pentru că e un drum de pământ, alunecos, și riscam; eram după un accident, abia trecut printr-o operație și mergeam foarte greu. Dar pe măsură ce vorbeam, s-au risipit norii, a încetat ploaia și, când am ajuns la Prislop, era un soare luminos. Ba, mai mult, soarele era așa de puternic, încât s-a zvântat tot drumul până la mormânt. Așa am reușit, cu ajutorul părintelui Vasile Prescure, duhovnicul de la Prislop, care îmi este prieten, să merg și eu până sus, la mormântul unde odihnește părintele Arsenie Boca. M-am bucurat de clipa aceasta dăruită de Dumnezeu și apoi ne-am întors. De îndată ce am plecat din Prislop, a început iar ploaia. Pentru mine a fost o minune. Părintele Arsenie m-a ajutat să ajung la el”.