- Te numeri printre basarabenii care au venit să-și construiască o carieră muzicală în România și-au reușit. Anul trecut ai câștigat trofeul concursului "Dan Spătaru", cu o melodie care ți-a pus în valoare calitățile vocale de excepție și ți-a adus un calificativ suprem: "Măiastra". Din păcate, faci parte din grupul nedreptățiților, pe care nu-i vedem și nu-i ascultăm nici la radio și nici pe micul ecran. Mi se pare firesc, deci, să te întreb cine ești și cum a început povestea ta muzicală?
- Povestea mea începe în Chișinău, în 1988. Acolo locuiau părinții mei. Mama era funcționară într-o fabrică, iar tata își urma destinul artistic - e pictor și sculptor. Locuiam într-un bloc, în care mamei i se repartizase de la fabrică o garsonieră. Ai mei au mers întotdeauna pe principiul că un copil nu trebuie forțat să facă lucruri care nu-i plac, că trebuie lăsat să-și găsească chemarea și apoi sprijinit să și-o împlinească. Așa se face că într-o zi, pe când aveam patru ani, profitând de zarva din casă - se serba o aniversare - am ieșit pe holul blocului, unde oamenii obișnuiau să-și lase încălțările înainte de a intra. Imediat am ochit o pereche de pantofi care mi s-au părut superbi - probabil fiindcă aveau cele mai înalte tocuri pe care le văzusem vreodată! I-am încălțat și, ușor-ușor, am coborât scara, am ieșit afară și-am pornit-o la plimbare. Între timp, mama, observându-mi lipsa, a intrat în panică și-a început să alerge în căutarea mea, însoțită de o vecină care se lamenta că, după ce se trudise mai multe luni să strângă destui bani, cineva îi furase pantofii abia cumpărați. În fuga lor prin cartier, s-au întâlnit cu o doamnă care le-a liniștit pe amândouă, spunându-le că "Fetița tocmai a intrat în clubul din colț și era încălțată cu o pereche de pantofi cu toc!". Când a ajuns și mama în clubul cu pricina, a rămas cu gura căscată: eu, în mijlocul ringului, înconjurată de petrecăreți, dansam foarte fericită și mândră de tocurile mele! (râde) Părinții nu m-au certat. Dimpotrivă! După ce mi-au explicat că am greșit, a doua zi m-au dus la un club de dans și m-au înscris la clasa de balet. Apoi, când eram prin clasa a VII-a, am mers la cinematograf și-am văzut filmul "Titanic". Acela a fost momentul de revelație: m-am îndrăgostit de vocea lui Celine Dion! Ca atare, mi-am scris versurile și am început să cânt acea melodie prin casă. Eram de-a dreptul obsedată! Finalmente, mama a decis că trebuie să intervină: mi-a căutat și un profesor de canto și așa am ajuns la dirijorul Ștefan Caranfil, care, în Moldova, este considerat o somitate. Și m-am pus pe treabă! Am cântat și în corul condus de dumnealui, dar am luat și lecții particulare. Au trecut anii și, ulterior, am fost admisă la Colegiul "Ștefan Neaga", cea mai serioasă școală de muzică din Moldova, alături de Liceul "Ciprian Porumbescu". În ultimul an, chiar înainte de bacalaureat, am dat examen la Conservatorul din București. Nu am cuvinte să-ți explic ce surpriză a fost pentru mine când am primit un telefon și mi s-a comunicat că sunt invitată la proba practică. Am venit, am cântat o arie și un lied și, când am aflat că am fost admisă, am căzut jos de fericire! Așa m-am mutat în România.
Micul New York
- Te-ai temut de venirea în București?
- Eram cotropită de sentimente amestecate. Pe de-o parte, simțeam o bucurie incredibilă la gândul că voi ajunge în România. Pentru tata, România a fost dintotdeauna marele vis, un vis pe care îl îmbrățișasem și eu. Tata a fost nu doar un anticomunist înfocat, dar și un patriot, în sensul cel mai profund al cuvântului: a ținut și ține foarte mult să ne legăm cu România, să ne vorbim limba strămoșească... Apoi mă simțeam extraordinar de mândră de această izbândă: știam mulți colegi care și-ar fi dorit să studieze în România, dar fie nu îndrăzniseră să dea examen, fie nu fuseseră admiși, dat fiind că examenul era foarte sever. Pe de altă parte, gândul mutării aici mă umplea de spaimă. În primul rând, eu nu mai ieșisem în viața mea din Basarabia, cu excepția unei unice călătorii în Rusia, acolo unde locuia sora mamei. Or, ideea mutării în București, singură-singurică, ideea desprinderii de părinți și de Liliana, sora mea mai mică, mă îngrozea. Plus că auzisem tot felul de povești: că, pentru un basarabean, viața în România e foarte grea, că Bucureștiul, mai ales, e un loc periculos, în special pentru o domnișoară singură... Sincer, eram înspăimântată! Dar apoi tot eu mi-am spus că nu se poate să mă las doborâtă de frică, m-am îmbărbătat singură, astfel că în ziua plecării, pe peronul gării, toată lumea - mama, tata, Liliana și o bună prietenă a mea - plângeau, mai puțin eu. M-am urcat în vagon cu inima cât un purice, dar cu fruntea sus. Odată ajunsă în București, m-am învârtit prin oraș o veșnicie până am găsit Conservatorul, am reușit apoi să mă cazez în cămin, am început să-mi cunosc colegii și profesorii - care nu erau deloc fioroși, așa cum mi-i închipuisem - am prins să explorez orașul și m-am liniștit. Oamenii nu erau răi, ca în poveștile auzite în Chișinău, iar orașul mi s-a părut splendid. Dacă odinioară Bucureștiul era numit "Micul Paris", acum mie mi se pare că arată ca un "Mic New York": același amalgam de stiluri arhitecturale - zone vechi, cu case micuțe și străzi înguste, zone moderne, cu blocuri înalte și bulevarde late - și aceeași atmosferă plină de energie. Mai ales acest ultim aspect, energia orașului, a oamenilor de aici, mi s-a părut extraordinară. În Moldova, lumea e mai calmă, mai relaxată, mai lentă, dacă ai o problemă nu e obligatoriu s-o rezolvi chiar în ziua aia, poți s-o rezolvi și peste-o săptămână. Abia în România am înțeles cu-adevărat ce înseamnă acea zicală: "Nu lăsa pe mâine ce poți face azi." Am învățat că timpul e foarte prețios și că trebuie să trăiești prezentul.
- Cum ți s-a părut lumea muzicală din București?
- În România sunt mai multe uși la care poți să bați și, dacă în Moldova din zece uși poate ți se deschide una, aici, din zece uși sigur ți se deschid măcar cinci. În România, oamenii apreciază mai curând munca, strădaniile și talentul, spre deosebire de Moldova, unde banul dictează. Acolo, dacă nu ai bani, oamenii nu te prea ajută. Aici, chiar dacă ești modest, din punctul de vedere al veniturilor, văzând că ai talent, că ești serios și vrei să faci treabă, se găsesc oameni care să-ți sară în ajutor și să te călăuzească. Cel puțin, aceasta a fost experiența mea și asta am auzit și de la ceilalți basarabeni cu care mă cunosc. Eu am mai multe persoane cărora le port recunoștință pentru ajutorul pe care mi l-au dat, dar probabil cel mai mare "Mulțumesc" i-l datorez domnului Petre Geambașu, pe care l-am cunoscut în urmă cu aproape patru ani și care m-a adoptat profesional cu o generozitate incredibilă. Domnul Geambașu este un om minunat, care își pune tot sufletul și toată energia în a-i ajuta pe alții să izbândească în muzică. Ce să mai spun despre profesionalismul dumnealui?! Domnul Geambașu nu acceptă jumătățile de măsură, este întruchiparea perfecționistului, însă mi se pare admirabil că și atunci când corijează pe cineva, o face cu mult tact și întotdeauna argumentat. În esență, este un Scorpion care înțeapă nu cu venin, ci cu miere.
Dulceața sufletului
- Nu ai avut parte de niciun incident neplăcut, legat de faptul că ești moldoveancă de peste Prut?
- În șapte ani, de când am venit în România, nu am întâlnit decât trei persoane care s-au arătat reticente față de mine. E vorba de trei profesoare de la Conservator, care nu doar că mi-au spus în față că n-am ce căuta aici, c-ar fi trebuit să rămân la mine, în Basarabia, și c-am venit aici numai ca să iau cetățenia română și să mă căpătuiesc, dar au și încercat să-mi pună bețe-n roate pe parcursul anilor de studiu. În rest, chiar și în școală, ceilalți profesori și românii, în general, au fost extraordinar de calzi și de binevoitori.
- Astăzi, când destinul tău artistic a intrat pe orbită, ce crezi că datorezi Basarabiei natale?
- Știu că sună banal, dar eu asta chiar simt: că datorez Basarabiei totul! Cred că nu întâmplător m-am născut acolo. Aplicat vorbind: îi datorez meșteșugul muzical. Conservatorul din București este o școală extraordinară, însă, venind încoace, mi-am dat seama că lucrurile care se învață aici la nivel de studii superioare eu le învățasem deja în Basarabia, în liceu, și în orele de studiu particulare. Și-i mai datorez Basarabiei... Nu știu exact cum să spun... O formă de dulceață a sufletului, care se simte nu doar în felul în care trăiesc, în felul în care comunic cu oamenii, ci și în felul în care cânt. Prin comparație, cred că românii sunt puțin mai aspri, ceea ce e însă perfect explicabil: iureșul în care trăiesc, mai ales bucureștenii, le imprimă această asprime a eficienței în timp-record.
- Discreția și bunul simț le percepi tot ca pe niște moșteniri basarabene?
- Cu siguranță că de-acolo le am! La noi se pune foarte mare accent pe acea educație care implică bunul simț, buna măsură, buna cuviință, respectul față de cei mai în vârstă sau față de cei mai învățați, discreția și seriozitatea, în ceea ce privește lucrul care trebuie să fie bine făcut... Am înțeles că și aici situația era cam aceeași până acum vreo douăzeci de ani. Uite, acesta e chiar un neajuns al societății românești și, mai ales, al societății românești urbane.
- Educația aceasta solidă și dulceața sufletească să fie cheia reușitei moldovenilor veniți în România? Pare că Basarabia e o pepinieră de talente - mulți dintre basarabeni au izbândit în România, devenind foarte vizibili, mai ales în domeniile artistice. Sau poate e vorba de o motivație mai puternică, născută din faptul că vin dintr-o țară mică și destul de săracă?
- Cred că e câte puțin din toate cele pomenite de tine, dar, mai presus de orice, cred că ecuația reușitei moldovenilor o reprezintă românii. Cu rare excepții, după cum îți povesteam, românii i-au primit foarte frumos și cu multă generozitate pe moldoveni, le-au deschis larg ușile, i-au sprijinit.
- În sufletul tău, Basarabia a rămas "acasă" sau ai înglobat în acest cuib al inimii și România?
- România e locul meu! Pe viață! După ce am terminat Conservatorul, aș fi putut să mă întorc în Chișinău. Ai mei mă așteptau și nici profesional n-aș fi eșuat. Însă mie nici nu mi-a trecut prin minte! Îmi iubesc Moldova natală la nebunie - acela e locul în care pulsul mi se domolește și pot să uit de orice probleme - însă acum, la fel de mult iubesc și România, visul meu împlinit. Când mi-am luat cetățenia română am fost extraordinar de fericită. Pentru mine, momentul acela n-a însemnat dobândirea unui act, a însemnat validarea apartenenței la patria-mamă, a însemnat că - iată! - nu doar în sufletul meu, ci și în ochii celorlalți, sunt româncă. Iar să fii român nu e deloc puțin lucru. Cel puțin, eu așa simt. Așa că acum sunt un om foarte bogat, pentru că am doi acasă: la București și în Chișinău; un acasă mai molcom și un acasă energic, dar ambii la fel de dragi.
Vise și aripi
- Din ce se alcătuiește viața ta de dincolo de muzică și de scenă?
- Îmi place la nebunie să fac mâncare! Dacă sunt supărată, eu merg în bucătărie. Dacă sunt fericită, eu merg în bucătărie. Acolo mi se limpezesc gândurile cel mai bine, fiindcă, în timp ce inventez rețete de mâncare, gândurile îmi aleargă slobode. Deseori, când am avut probleme, soluțiile le-am găsit în timp ce bucătăriseam. Îmi place, de asemenea, să-mi țin casa curată și dichisită. Cred că nimic nu poate fi mai odihnitor decât ca, după o zi plină și obositoare, după un concert în care ți-ai dat sufletul pe scenă, să te întorci într-o casă în care să-ți facă plăcere să intri, într-o casă în care să te simți acasă. În zilele mai libere citesc: ador să mă cufund în poveștile de viață ale altor oameni, fie că sunt reale sau de ficțiune. Apoi, sunt pasionată de călărie. De fapt, iubesc animalele, în general, acasă am un pisoi! Și - de curând - am descoperit și savoarea zborului cu parapanta. E incredibil! Plutind acolo, printre raze de soare sau nori, ai o senzație de eliberare fantastică! Parcă tot balastul zilelor de jos, de pe pământ, rămâne acolo, departe, sub picioarele tale, iar tu navighezi ușor peste priveliști de vis.
- Despre dragoste n-ai spus nimic. Nu e importantă? Nu ai întâlnit-o încă?
- Ba da. De patru ani îl am alături pe Costin, logodnicul meu, un buzoian care a terminat, la rândul lui, Conservatorul, dar la contrabas. Cântă însă și la pian și-n felul acesta putem să fim împreună și profesional: mă acompaniază în concerte. Costin e o persoană cu un suflet de o mare bunătate, dar e și inteligent și foarte înțelept. Tot timpul îmi spune că sunt frumoasă și deșteaptă, că trebuie să am încredere în mine și în talentul meu, că am toate atuurile ca să reușesc în profesie, dar să nu uit nicio secundă că, dincolo de aplauze, de premii și de laude, ce contează e viața de acasă, căminul în care mă va aștepta întotdeauna. Costin mă susține în partea de profesie, dar e foarte atent și la sufletul meu, își dorește să-mi întrețină confortul emoțional și psihologic. Cu toate astea... Vezi, în urma unor experiențe proprii, dar și din poveștile auzite de la alții, eu am căpătat convingerea că e posibil ca atunci când iubești din tot sufletul un om sau un lucru, acel om sau acel lucru să-ți fie luat. Uneori, soarta nu-i îngăduie omului prea multă fericire. Din pricina acestei temeri față de oamenii pe care îi iubesc - Costin, mama, tata și sora mea - eu mă port ceva mai rezervat. Dacă vrei, încerc să păcălesc soarta, ca să nu mi-i ia. Dispariția oricăreia dintre aceste iubiri, pentru mine ar echivala cu sfârșitul lumii.
- Toamna e anotimpul recoltelor, dar în muzică, după iureșul estival, ea reprezintă mai degrabă un început. Ce planuri ai pentru viitor? Există și un vis pe care vrei să îl împlinești?
- Pun la cale primul meu album. Deși compun și eu, deocamdată am ales să apelez la altcineva pentru melodii. Mă tem să-mi folosesc propriile compoziții. Mi se pare că ar fi o îndrăzneală prea mare. Am de gând să testez mai întâi apele, scoțând un prim single, care va fi însoțit și de videoclip. Dacă voi vedea că oamenii îl primesc bine, atunci voi continua pe drumul către album. De asemenea, păstrez colaborarea cu domnul Petre Geambașu: cântările alături de dumnealui, de echipa și de orchestra dumnealui, sunt întotdeauna o mare bucurie. În plus, onorez și toate celelalte contracte pe care le am, pentru cântări în cluburi și la evenimente private. Cât despre vis, el este steaua călăuzitoare a vieții mele. Care e visul meu cel mare și îndepărtat? Să ajung la o reprezentare artistică și la o carieră ca aceea a lui Celine Dion. Ea a izbândit prin vocea, prin talentul ei. Nu a mizat pe fuste scurte, pe sâni falși, pe scandaluri mondene, ci a mizat pe talentul ei și pe șlefuirea lui prin muncă asiduă. A cântat live, cinstit, fără zorzoane tehnice, scoase din calculator. Asta îmi doresc și eu. Pentru mine, muzica nu e un pretext, ci e, pur și simplu, o prelungire exterioară a sufletului meu, aripile care mă ajută să zbor.