Între pasiune și fidelitate
Bun găsit! Sunt un vechi și fidel cititor al revistei dumneavoastră. Singura problemă ar fi aceea că, în calitate de bărbat, risc să mă amestec "ca musca-n lapte" în ancheta despre femeile înșelate, deși subiectul mi se pare extrem de interesant și actual. M-am hotărât, totuși, să vă scriu, punându-mă, din pudoare, la adăpostul unui pseudonim, fiindcă mă consider un caz "instructiv" pentru cuplurile care au probleme cu fidelitatea. Spun asta, deoarece sunt căsătorit a doua oară, mi-am înșelat ambele neveste (e drept, în proporții diferite și în circumstanțe radical deosebite!), însă am fost, la rândul meu, înșelat copios (de prima nevastă), chiar dacă nu acesta a rămas motivul despărțirii noastre, cu mulți ani în urmă... Tocmai acesta poate fi și punctul meu inedit de vedere: nu doar femeile sunt înșelate de soți sau de prieteni, acceptând, cu sau fără resemnare, o asemenea situație, ci și ele însele își înșeală, uneori, partenerii, indiferent de motive, mai ales în epoca modernă, în care emanciparea "sexului slab" a provocat și astfel de efecte controversate! Să le luăm pe rând.
"Dacă iubire nu este, nimic nu există!"
Încă o dată, dacă mai era nevoie, celebra afirmație a Sfântului Apostol Pavel se dovedește de o patetică actualitate, chiar și în acest caz... Cu alte cuvinte, pentru ancheta de față, asta se traduce cam așa: este foarte puțin probabil, în pofida rarelor excepții, să înșeli persoana pe care o iubești mult! Adică pasiunea, în majoritatea cuplurilor, rămâne cea mai sigură și la îndemână garanție pentru fidelitate. Este adevărat că apar unele situații în care "curiozitatea erotică", mai frecventă în cazul bărbaților, îi împinge pe aceștia să comită imprudențe amoroase, dar dacă lucrurile se petrec sporadic și cu maximă discreție, ele nu mai afectează familia, mai ales acolo unde există deja copii. Cu toate astea, nu știu de ce se consideră bărbații mai îndreptățiți să-și permită luxul unor astfel de "experimente"! În mod tradițional, morala publică a fost întotdeauna mai permisivă cu ei, spre deosebire de femei, cărora li s-a cerut mereu fidelitate cu "orice preț". Exact aici vroiam să ajung... Cât de mare poate fi prețul unei asemenea fidelități? Fiindcă marea problemă a unui cuplu începe din momentul în care îndrăgosteala trece și pasiunea se stinge. Dacă locul lor nu este luat de câteva principii morale, oricât ar suna de vetust această afirmație, orice relație se află într-un mare pericol. De obicei, se spune că femeia este mai dependentă de partener, mai responsabilă față de ideea de familie, mai ales când există copii la mijloc, motiv pentru care "închide ochii", indiferent dacă e resemnată sau nu. Dar femeile sunt mai vulnerabile decât bărbații, pentru că au o sensibilitate mult mai mare, sunt mai emoționale, în general, și expuse riscului de a se atașa prea mult în orice relație extraconjugală. De aceea, probabil, cele foarte lucide au puterea să-și stăpânească aceste slăbiciuni, căci o aventură te poate arunca într-o mare iubire, nepermisă și neașteptată. Din același motiv, bănuiesc că adulterele masculine sunt mai superficiale decât cele feminine. Cel puțin așa spun statisticile întocmite de sociologi.
Cine a avut dreptate?
Dar atunci, cum să-mi explic că pe vremea când eram tânăr căsătorit, din dragoste mare, soția mea, mai mare decât mine cu 12 ani, m-a înșelat copios, fără să fie măcar vizitată de vreun sentiment sporadic de culpabilitate? După câțiva ani, când am aflat, am comis barbaria de a-i trage "o mamă de bătaie", în cel mai autentic stil mitocănesc, însă n-am părăsit-o, deși nici măcar astăzi, după trei decenii, nu știu dacă am reacționat așa (adică n-am divorțat pe loc...) din lașitate socială sau din iubire. Cert este că am rămas împreună încă vreo câțiva ani, până după Revoluție, dar s-a dovedit ulterior că nu am procedat bine, fiindcă n-am mai putut salva relația, lungind lucrurile inutil. În schimb, în clipa în care a sosit și momentul adevărului, explicația pe care mi-a oferit-o a fost de-a dreptul halucinantă. Pe de o parte, fosta mea soție a pretins că n-a mai avut răbdare să aștepte maturizarea mea, având în vedere, cum am spus, că eram mai tânăr decât ea cu peste zece ani. Dar asta mi s-a părut o motivație absurdă, deoarece nu se căsătorise cu de-a sila. Pe de altă parte, mi-a declarat, scandalizându-mă de-a binelea, că toată viața și-a dorit să fie iubită și dorită de doi bărbați în același timp, de parcă ar fi fost nimfomană. A încercat să-mi explice, literaturizându-și adulterele repetate, că ea privește orice relație extraconjugală ca pe o "fatalitate psihologică", un fel de reacție spontană, dar involuntară, a sufletului, deoarece sentimentul de atracție erotică și iubirea, pentru ea, nu se supuneau niciunui calificativ moral obișnuit. Adică, vezi Doamne, nu se considera "imorală", ci - în cel mai rău caz - doar "amorală", în sensul că iubirea spontană ar trebui să ignore cu totul morala, ca pe ceva inutil, fiindcă este dincolo de bine sau rău... Vă mărturisesc că atunci, ca bărbat abia trecut de 30 de ani, m-a cuprins o stare de perplexitate pe care n-am mai întâlnit-o niciodată în viață! Știam că era o femeie cultivată și rafinată, dar rafinamentul ei devenise de-a dreptul maladiv, pentru că sfida orice cutume sau reguli ale oricărei societăți normale, dincolo de prejudecăți. Dar pentru a nu fi acuzat de subiectivism excesiv, am să vă relatez, foarte scurt, ce reacție a avut cea de-a doua soție, ca să judecați singuri. Imaginați-vă că ființa cu care m-am recăsătorit avea, la momentul când ne-am cunoscut, doar 23 de ani, adică era cu peste 13 ani mai tânără decât mine. Eu nici măcar nu eram, încă, divorțat, pe lângă faptul că, la începutul relației, nu locuiam împreună, iar eu "îmi cam făceam de cap". Vă puteți închipui că această fetiță, căci asta și era, în raport cu vârsta mea de atunci, m-a așteptat, chiar și după nașterea primului copil, încă șase ani, până când m-am hotărât să încep o viață alături de ea?!? Nu mi-a reproșat aproape nimic niciodată și a avut o răbdare de înger, ce pare azi incredibilă! Adică o "puștoaică", mult mai puțin pregătită pentru viață și cu o infimă experiență afectivă, psihologică, a știut să dea dovadă de înțelepciunea ce i-a lipsit primei mele neveste... Care dintre ele a avut dreptate? Răspundeți voi în locul meu.
MIHAI P.
Post scriptum: Iată de ce ne putem întoarce la începutul scurtei mele mărturisiri: "Dacă iubire nu este, nimic nu există!" Adică, iubirea iartă tot, înțelege tot, este blândă și răbdătoare. Iar dacă iubirea moare și pasiunea se stinge, partenerii ar trebui "să eșueze" într-o mare prietenie. Mai simplu și mai adevărat de atât nu se poate...