Despre foc, bătrânii noștri spuneau că a fost lăsat de Dumnezeu din cer, ca să le încălzească trupurile, să le bucure sufletele și să alunge întunericul. Fiind izvorât din Domnul, focul are flăcările îndreptate în sus, pentru că năzuiește la cerurile din care a venit. Și se mai spunea că e mare păcat să faci lucruri sau să spui vorbe necuviincioase despre foc, pentru că el te poate pedepsi, lui Dumnezeu nefiindu-i plăcut disprețul sau batjocura pentru darul Lui. Exista credința, perpetuată până astăzi, că focul este și o "fereastră", o punte între lumi. La înmormântări, lumânarea se folosea ca o fereastră de trecere a sufletului dinspre lumea pământească înspre lumile cerești, o călăuză prin bezna morții, în vreme ce la botez, focul lumânărilor ritualice, alături de apa din cristelniță, călăuzea trecerea copilului de la viața păgână la cea creștină.
Focul era prezent nu doar în aceste momente ritualice ale vieții și morții, ci în toate practicile tradiționale din timpul anului. Dar etnologii care au studiat ceremoniile focului din zonele României au observat că, pe lângă funcția lui ritualică legată de îndeletnicirile practice și spirituale, focul era și un mijloc de vindecare magică.
Peste an, în tradiția românească, există nu mai puțin de șapte focuri importante:
1. Focul Sfântului Andrei (noaptea de 29 spre 30 Noiembrie)
În noaptea dedicată sfântului apostol, se aprindeau focuri cu rol de protecție față de influențele malefice, pentru alungarea spiritelor rele, a ielelor și a strigoilor. Sărbătoarea este pre-creștină, peste ea suprapunându-se una religioasă, care celebrează apostolul care a încreștinat această parte de lume. De aceea, în multe zone, înainte de aprinderea focului, se făcea o slujbă de către preot, la care asista întreaga comunitate, cu mic, cu mare. După slujbă, se aprindea un foc iute, din surcele, în care se aruncau unele ierburi cunoscute ca sfinte sau ca alungătoare de iele și strigoi. Cel mai des, în foc se punea rădăcină de odolean (Valeriana officinalis), tulpini de iarbă creață (Mentha viridis) sau rădăcină de angelică (Angelica archangelica). După ce plantele ardeau complet, se puneau și bușteni mai mari, care să ardă mocnit, pentru că focul trebuia ținut aprins până la răsăritul soarelui, când era stins cu apă sfințită.
Practici populare
Cenușa de la focul Sfântului Andrei era păstrată tot anul, fiind dată copiilor și tinerilor care mergeau la pădure, ca să-i ferească de iele, bărbaților plecați la târguri, pentru a-i feri de vrăji și ispite. Fetele mari țineau lângă pat un tăciune stins de la acest foc, pentru a fi ferite de zburători și de alte năluciri. Se credea că cenușa acestui foc ferește de posedări, de boli ale minții și ale sufletului. Cenușa de la rădăcina de odolean se dădea pusă în agheasmă, fiind de ajutor celor cu mințile rătăcite, care aveau vedenii sau spaime, care nu puteau dormi sau aveau vise urâte. Copiii mici erau scăldați cu apă în care se punea această cenușă, ca să nu se deoache sau să facă epilepsie.
2. Focul Crăciunului (24 Decembrie)
Este un foc ritualic, destinat mai degrabă familiilor, un foc al bucuriei, al comuniunii, al strângerii relațiilor dintre rude, vecini și prieteni. În zonele de munte, focul de Crăciun se făcea în spatele casei și avea ca element central o buturugă de brad, numită chiar "Crăciun", arderea ei fiind un simbol al alungării întunericului și al victoriei luminii, pusă în legătură atât cu nașterea lui Iisus, cât și cu trecerea solstițiului de iarnă.
În Oltenia și Muntenia, focul de Crăciun se făcea în soba din bucătărie și toți membrii familiei, indiferent de vârstă, dădeau cu joarda în foc și spuneau versurile unui colind, ca să le aducă noroc și bucurie tot anul. În unele sate era obiceiul ca și colindătorii să vină cu câte o surcică, cu care scormoneau jarul și apoi o aruncau în foc, spunând: "Cum arde focul din vatră/ Așa să ardă necazul din casă/ Cum îi de luminos Crăciunul/ Așa să vă fie tot anul! ".
În unele zone din România mai există și acum obiceiul ca în seara de Crăciun să fie făcut focul în toate sobele din casă, existând credința că lumina și căldura lor îi vor însoți pe membrii familiei în tot anul care urmează.
Practici populare
Se spunea că, la vederea luminii focului de Crăciun, boala se sperie și nu se mai sporește. Dacă cineva din familie era bolnav de guturai ori boli de plămâni, pe un vătrai încins în acest foc se puneau bucăți de rășină de brad și i se dădea să inspire fumul rezultat, ca să-i ia boala. În casele cu copii mici, imediat după lăsarea întunericului, pe plita din bucătărie se punea o oală în care se topea zăpadă, și cu apa nouă rezultată erau scăldați copiii mici, ca să nu răcească toată iarna. După baie, copiii erau uscați la focul de Crăciun, ca să-i ocrotească lumina lui sfântă.
3. Focul lui Dragobete (seara lui 24 sau 28 Februarie)
Este un foc dedicat dragostei, cu o intensă încărcătură emoțională, ritualul său fiind cel mai tainic dintre toate. Era practicat în casă, în general de către femei, având rolul de a ajuta tinerii să-și găsească dragostea, dar și de a menține vie iubirea dintre soți și chiar de a repara căsnicii. Focul se făcea în vetrele bucătăriilor, în seara de Dragobete, cu surcele uscate, care să ardă iute și cu flacără mare. În acest foc se încălzea un vătrai, care era apoi scos și se punea pe el o lingură de sare și una de miere, după care era din nou pus în foc. În timp ce mierea sfârâia și grăunțele de sare trosneau, se spuneau descântece de dragoste. Dacă mierea sfârâia multă vreme, însemna că dragostea avea să fie dulce ca mierea și îndelungată. Dacă grăunțele de sare trosneau tare și mult timp, însemna că dragostea o să fie aprigă, cu multe suișuri și coborâșuri.
Când iubirea se stingea între soți, la focul lui Dragobete se spunea de șapte ori câte șapte formula: "Cum se încinge vatra de foc, focul de vatră, așa să se-ncingă inima lui/ei." Cenușa de la focul lui Dragobete se păstra până la anul următor, într-o ulcică pusă în cel mai înalt punct din podul casei. Când apăreau neînțelegeri sau certuri, puțină cenușă era luată din ulcică și pusă în apă neîncepută, cu care se stropeau toate colțurile casei și se spălau pe față cei doi soți.
Practici populare
Focul lui Dragobete este prin excelență un medicament al sufletului. El era menit să vindece și să mențină sănătatea relațiilor, Dragobete veghind asupra dragostei dintre soți, dar și (re)aprinzând inimile adormite. Pentru cei cu inima slabă, în focul lui Dragobete se puneau câteva mâini de gherghine (fructe de Crataegus sp.), iar cenușa rezultată era strânsă și păstrată într-un ulcior. Câte un pic din această cenușă era pusă apoi în fiecare dimineață în ceai de gherghine, roiniță sau talpa-gâștei, și era dat pentru întărirea inimii.
4. Focurile de măcinici/mucenici (noaptea de 9 spre 10 Martie)
Corespund în calendarul iulian echinocțiului de primăvară și marchează începutul Noului An Agrar. Acest foc se făcea numai cu resturi vegetale, uscate natural, ramuri, frunze moarte, rădăcini, și niciodată din cele tăiate verzi. Obiceiul vine din perioada precreștină și simbolizează arderea iernii și renașterea primăverii, fiind un foc al belșugului, al sănătății și, totodată, menit să ajute mândrul Soare să urce pe cer. Sărbătoarea a fost încreștinată prin celebrarea celor 40 de mucenici din Sevastia (soldați romani convertiți la creștinism și condamnați la moarte). Focurile de măcinici se făceau întotdeauna pe câmp, în preajma satelor, și era o adevărată întrecere între gospodari, care își curăță mai bine ogorul și încinge focul cel mai mare. Peste focul de Măcinici săreau copiii mai mari și flăcăii satului, ca să capete vlagă și să aibă spor la muncă tot anul. Când focul era domolit și se preschimba în jăratic, femeile își treceau pruncii mai mici peste el, ca să-i scape de boli și necazuri.
Practici populare
Focul de Măcinici era considerat dătător de putere pentru oameni și vindecător pentru culturile și animalele din jurul caselor. Cenușa de la focul de măcinici era combinată cu zeamă de urzici. Cu această licoare se stropeau legumele și pomii, ca să-i apere de boli și insecte. Copiii trecuți peste jăraticul focului de Măcinici erau a doua zi spălați cu fiertură de rădăcină de brusture, tătăneasă și leuștean, ca să fie sănătoși și să crească repede.
5. Focul lui Sângeorz/Sfântul Gheorghe (seara de 23 Aprilie)
Se mai numește Focul Viu și se spune că însuși Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sălășluiește în el, apărând oamenii și animalele de trăsnet, de foc sau de moarte năprasnică. Focul Viu se face doar de către feciori curați și nevinovați, în seara de Sfântul Gheorghe, în preajma grajdurilor sau a strungii oilor. Aprinderea necesită multă trudă, pentru că se face fără chibrituri, fără gaz și chiar fără cremene, doar prin frecarea a două lemne și cu ajutorul iascăi (o ciupercă care parazitează arborii și devine extrem de inflamabilă când e uscată bine). Când fumul începe să se ridice, gospodarii încearcă să-l orienteze spre grajduri sau strunga oilor, pentru că are virtuți de alungare a ielelor, vâlvelor și a hoților de mană. După ceremonialul purificării prin fum a necuvântătoarelor, când flăcările prind putere, cei care urmează să plece în păstorit sar peste foc, pentru a fi protejați, la rândul lor, de boli și de alte rele. Cei care nu rămân neatinși după săritura în foc sau cei care se tem să sară nu sunt încă apți să mâne turmele. Așadar, dacă focul de Măcinici marchează începutul anului agricol, focul lui Sângeorz marchează începerea anului pastoral. Se spunea că, prin acest foc, Sfântul Gheorghe încuie iarna, înverzește pajiștile și înfrunzește pădurea, aduce mana în firele de iarbă, făcând oile să dea lapte tot mai bun și mai gras. Tot Sfântul Gheorghe ferește păstorii și turmele lor de fiare și îmblânzește spiritele pădurii.
Practici populare
Din ziua de Sfântul Gheorghe se spunea că încep să capete putere toate ierburile medicinale folositoare. Se mai credea că toate florile și frunzele tinere culese în această zi au puterea de vindecare a Sfântului. Cu cenușă de la Focul Viu și cu flori de arnică pisate se făceau legători (cataplasme) contra tăieturilor, loviturilor, entorselor și fracturilor, legători despre care se spune că lecuiesc în câteva zile orice vătămare. Tot cu cenușa acestui foc, cu rășină de pin și cu frunze tinere de mesteacăn se făceau legători contra reumatismului.
6. Focul Sânzienelor (noaptea de 23 spre 24 Iunie)
Imediat după solstițiul de vară, considerat apogeul Soarelui și al Luminii, urmează cea mai mare sărbătoare populară din sezonul cald: Sânzienele sau, cum mai este ea numită în zonele sudice ale țării, Drăgaicele. Această sărbătoare începe la asfințitul soarelui din ziua de 23 Iunie și se termină la miezul nopții, în data de 24 Iunie. În acest interval de timp magic, are loc o succesiune de ritualuri cu origini precreștine și cu o intensitate fără echivalent, atât la români, cât și la alte popoare europene. Între aceste ritualuri, un loc central îl ocupă focul din noaptea de Sânziene sau, altfel spus, Focul Sânzienelor. Acest foc este eminamente unul al iubirii, al fertilității. În multe sate, pentru a avea copii sănătoși, era obiceiul ca perechile căsătorite să se îmbăieze împreună la râu, chiar la apusul soarelui. Apoi, se strângeau în jurul focului și dănțuiau "până se adunau stelele cu toatele pe cer", moment când jocul se încheia, iar perechile se retrăgeau, în taină, una câte una. În unele zone, focul de Sânziene era folosit de tineri pentru a-și atrage norocul în dragoste și a-și găsi perechea: Sânzienele galbene, împreună cu alte ierburi uscate, erau împletite sub forma unei cununi, căreia i se dădea foc și era lăsată să se rostogolească la vale. Cu cât era mai lung traseul cununii în flăcări, viața în doi avea să fie mai lungă și mai fericită.
Practici populare
Focul de Sânziene avea efecte mai ales în cazul problemelor de fertilitate și de dinamică sexuală. Cenușa focului de Sânziene, foc în care se aruncau flori de drăgaică, tulpini de iarba-șarpelui și fire de busuioc, se punea în scăldătoarea femeilor sterpe. Apoi, un vârf de cuțit din cenușa aceasta era adăugat în fiertura de poroinic (Orchis purpurea) și năprasnic (Geranium robertianum) dată bărbaților slabi, care nu puteau avea copii.
7. Focul lui Sumedru/ Sfântul Dumitru (noaptea de 25/26 Octombrie)
Este, fără doar și poate, cel mai important foc ritualic la români, întrucât marchează atât sfârșitul anului pastoral, cât și pe cel al anului agricol. În forma sa precreștină, sărbătoarea și focul celebrau o făptură mitică, Sumedru, care încuia vara și lăsa slobodă iarna. El desfrunzea ultimii copaci, alunga turmele din munți, trimitea gerurile peste câmpuri, ca să omoare buruienile și omizile, dar aducea și pătura de omăt, ca să apere grâul de frig. Această sărbătoare a fost ulterior creștinată, fiind pusă în legătură cu Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir, care și-a dat viața pentru Christos, fiind un sfânt cu mare putere de vindecare și iertare a păcatelor.
Focul lui Sumedru are, așadar, valențe legate atât de belșug și bunăstare, cât și de vindecare. Este cel mai mare foc de peste an, fiind făcut din trunchiuri de copaci rezemate unele de altele, așa încât flăcările să se ridice cât mai sus și să se unească cu cerul. Se credea că, pe cât se înalță mai sus flăcările, pe atât noul an care începe va fi mai bun. La acest foc participa toată comunitatea și existau foarte multe obiceiuri cu rol de purificare, de curățare de boli și de necazuri. De exemplu, cei care au avut o năpastă mare peste an veneau cu atâtea surcele câte cumpene au avut de la ultimul Sumedru. La miezul nopții, aruncau surcelele una câte una în focul cel mare și făceau de fiecare dată semnul crucii de trei ori, spunând: "Domnul te-a dat/ Domnul te-a luat/ Focul te-a mistuit/ De mine te-ai lipsit". În jurul focului, gospodarii le împărțeau celor mai nevoiași nuci, mere, colaci și, uneori, câte ceva nou de îmbrăcat, această zi fiind cunoscută și ca ziua milosteniei. Era, de asemenea, o zi fără granițe, când oamenii lăsau toate porțile deschise, iar animalele puteau paște pe orice pășune. Înainte de a merge la focul lui Sumedru, era obligatoriu ca oamenii să dea înapoi tot ce-au împrumutat peste an, dar și să se împace cu cei cu care s-au sfădit. La focul lui Sumedru se spunea că tot necazul și supărarea piere, bolile încep a merge spre vindecare, iar ghinionul este ars.
După focul lui Sumedru, bărbații aruncă tăciunii stinși pe câmpuri, ca să apere holdele de boli și să cheme belșugul. În locurile în care iernează vitele sau oile, stâlpii acoperișului se frecau cu funingine de la focul lui Sumedru, ca viețuitoarele adăpostite acolo să nu se îmbolnăvească. Cu jăratec luat de la Sumedru, doftoroaiele aprindeau focul, pentru a pregăti fierturile și alte leacuri pentru boli îndărătnice ale trupului și sufletului.
Practici populare
La focul lui Sumedru participau toți cei care aveau boli grele, care nu-și găseau leacul sau își pierduseră într-un fel sau altul nădejdea. Acum puteau fi dezlegate toate vrăjile sau farmecele rele, cei trecuți peste focul lui Sumedru căpătând, astfel, dreptul la o nouă viață. Bolnavii sau cei asupra cărora se făcuseră farmece trebuiau să vină la acest foc spovediți, împăcați cu rudele, prietenii, dar și cu vrăjmașii.
Soțiile celor care căzuseră în patima băuturii aruncau în foc o ulcică veche (din care băuse respectivul), plină cu rachiu nou - dacă ulcica se spărgea, atunci se spărgea și necazul, iar bărbatul avea să se vindece de această cumplită patimă. De asemenea, frații, soții sau prietenii care ajunseseră la sfadă mare peste an aruncau în acest foc, simbolic, o ramură plină de spini (de obicei de dracilă - Berberis vulgaris) și o ramură de pelin uscat, ca să piară sfada și să ardă amărăciunea din suflet.