IOAN POPA - "Ca iconar, trebuie să cunoști smerenia"

- pictor și iconar -

Născut în 1976, la Aiud, Ioan Popa a urmat Liceul de Arte din Cluj-Napoca și Uni­ver­sitatea Națională de Arte din București. A început să picteze mai mult din întâmplare. Întâi i-au descoperit talentul și l-au încurajat măicuțele de la Mânăstirea Râmeț, unde își petrecea vacanțele. Apoi, o profesoară din școala generală l-a îndemnat să meargă la un liceu de arte. Până la sfâr­șitul studiilor uni­versitare, s-a hotărât să lase pictura laică și să de­vină iconar. Este felul în care cre­de că-și poate înmulți cel mai bine talantul. A pictat mai multe biserici în Italia, Cipru și România. Acum realizează un proiect icono­grafic excepțional, la Alba Iulia, într-o biserică ridi­cată parcă anume pentru a-i încerca măiestria artis­tică. Nu are rețete de-a gata, este mereu în căutare de soluții și de formule de exprimare a frumosului și a dorului de Dumnezeu, per­manent pregătit să răspundă celor mai mari pro­vocări profesionale. Și, până acum, i-a ieșit. Dar nu se mândrește cu asta, pentru că este doar drumul său spre mântuire, în care e ajutat, din când în când, de Sus. De aceea, întâi se roagă, și apoi pictează.

Icoana de pe caiet

- Orice carieră artistică începe cu o poveste. O clipă în care cineva din adâncul făpturii noastre ne îndeamnă să cântăm, să dansăm, să scriem sau să tragem linie pe-o foaie de caiet. Cum se transformă semnele acestea în împliniri? Cum devin liniile, de pildă, pictură?

- Reușita depinde mult de cine și cum receptează primele încercări ale cuiva de a comunica astfel. Dacă ești încurajat și îndrumat, atunci scoți ce e mai bun în tine. Eu am avut această șansă. Sunt însă talente care rămân ascunse. Bine, părinții mei nu au simțit chiar de la început ce pot și nu m-au îndreptat pe calea asta. Nici chiar eu nu mă gândeam să urmez o carieră în arte, dar trăiam o mare bucurie de a desena. Spre no­rocul meu, am întâlnit alți oameni care erau încântați de schițele pe care le făceam și care mi-au deschis ochii asupra devenirii mele.

- Care e cea mai veche amintire a dvs. legată de desen?

- Aveam vreo zece ani când maicile de la Mânăs­tirea Râmeț, unde mergeam în vacanțe, m-au văzut desenând și le-a plăcut. Mi-au dat atunci să schițez icoana sfântului meu protector, pe un caiet de desen simplu, cu creioane colorate. Au fost mulțumite de ce am făcut. Pe urmă, am încercat să o fac și în acuarelă. Nu era rău, dar îmi lipseau criteriile și modelele. Totuși, reușeam să fac ceva, pentru că aveam de pe atunci o mare capacitate de a reproduce, poate mai mare decât puterea de creativitate. După ani și ani, tot la Râmeț, se picta biserica mare, de către maestrul Grigore Popescu. Dânsul mi-a permis să urc prima oară pe o schelă, doar ca să văd ce se întâmplă. Simt și acum mirosul varului cu cânepă și al culorilor din frescă. Și retrăiesc emoția de atunci. Nici nu visam, la acea vreme, să fac și eu pictură murală, dar m-a mar­cat acest simplu fapt de a vedea de aproape cum se naște o pictură pe un perete. Îi sunt recunoscător până azi pentru asta maestrului Popescu.

"Am ales să spun adevărul"

- Ați început prin a desena un sfânt pe un caiet obișnuit și ați ajuns să pictați mari biserici. De ce ați ales pictura bisericească?

- Mă simt mai acasă în pictura bisericească, pentru că am și crescut într-un mediu de oameni credincioși - am rude apropiate care sunt monahii și monahi -, mi-am petrecut vacanțele la mânăstire, iar primele mele încercări mai serioase au fost tot pe icoană. Mai mult, am vrut ca arta să nu mă îndepărteze de credință, ci să mă ajute, să completeze efortul meu de a rămâne pe Cale. Un rol important în drumul pe care am apucat l-a jucat o măicuță de la Robaia, unde mergeam în perioada liceului și a facultății, mo­nahia Maria Jurj, care acum este într-o mânăs­tire din Franța. Ea mi-a fost dascăl întru descope­rirea frumuseții și profunzimilor icoanei, dar și pen­tru cunoașterea literaturii patristice și a vieții biseri­cești autentice. În perioada cea mai sensibilă pentru un tânăr, în loc să experimentez tot felul de nebunii, stă­team de vorbă cu dânsa și mă bucuram de tot ce aflam. În facultate, am făcut numai pictură laică și grafică contemporană, pentru că așa mi-au impus pro­fesorii. Pictam și icoane, dar numai acasă. Exigențele din facultate mi-au prins însă bine, căci am învățat multe despre desen și pictură în general, fie ea de școală veche sau nouă. Dar după ce am absolvit, am hotărât să fac numai icoană.

- Nu vă plăcea pictura laică?

- Ba da. Și nici nu se putea altfel. Dacă ești apre­ciat, promovat, ți se spune că ai deja o exprimare per­sonală, sigur că te lași sedus. Dar faptul că în școală se pune accentul pe unicitate, pe partea individuală și specifică a fiecărui artist, nu te ajută deloc în icono­grafie, dimpotrivă, îți umflă ego-ul. Iar ca iconar, tre­buie să cunoști smerenia. Totuși, sfătuit de oameni maturi duhovnicește, mi-am dat seama că pot evolua și pe direcția asta până la un punct, dar nu voi ajunge în profunzimea lucrurilor.

- Pictura bisericească nu vă limitează cumva? Nu aspirați la aprecieri și din partea iubitorilor de frumos care nu prețuiesc, în mod special, icoanele și arta murală?

- În privința gloriei pe care o caută orice artist, e o problemă de alegere. Eu am ales să mărturisesc ade­vărul. Și asta mă împlinește. Aș fi putut avea succes în arta laică și să nu mă simt împlinit. Fiecare se gân­dește cum își investește mai bine talantul, dar, dacă ești conștient de cuvântul Evangheliei, trebuie să te raportezi la Hristos și la Împărăția Veșnică, și atunci îți asumi și această dimensiune mărturisitoare. Cred că dacă aș fi optat pentru pictura laică, nu aș fi împlinit-o atât de mult pe cât o fac acum, și nu ar fi folosit atât de mult celorlalți ce-aș fi făcut.

"Dacă te pregătești cu post și rugăciune, te cutremuri când începi o icoană"

- Pictura murală din biserici îți impune o anumită conduită morală și spirituală, ca la icoană, ori ține exclusiv de meșteșug și de talent?

- Am cunoscut mulți pictori de biserici foarte ta­lentați, care aveau în schimb o viață duhovnicească ne­îngrijită. Și mă minunam, căci făceau, într-adevăr, niște lucruri... fără duh. Trebuie să ai răgaz și timp pentru a simți cum anume să pictezi. Și foarte mult contează ca pictura ta să fie plăcută de un părinte du­hovnicesc, chiar dacă nu are studii și nu a văzut multe, pentru că el vede dincolo de culori, vede duhul picturii, care e transmis și altor cre­dincioși. Acel duh care te face să plângi în fața unor icoane, pe când în fața al­tora n-ai nicio tresărire. Mi-am dat seama că, îngri­jindu-mă de viața mea du­hovnicească, mă apropii cu mai multă delicatețe și dra­goste de o icoană și altfel reușesc să o realizez. Dacă te pregătești cum se cuvine, cu post și rugăciune, te și cu­tremuri când începi o icoa­nă. O pictezi, de exem­plu, pe Maica Domnului, și te rogi să ți se dea de Sus ce lumină să-i pui în ochi, cum să-i conturezi gura, ce fel de expresie să-i așezi pe chip. Dacă ești curățit sufle­tește, te inundă dragostea de Dumnezeu și de oameni. Altfel, este mare pericolul căderii în mândrie: să crezi că ți se datorează totul, să nu iei în considerare talantul pe care ți l-a dat Dumnezeu la naștere și ajutorul de Sus pe care îl primești constant.

- Cum se naște o icoană? Mai întâi o visezi, ori se dezvăluie, puțin câte puțin, în timpul pictării, ca sub revelație?

- În general, se folosesc modele, se apelează la tra­diție. Dar în tablouri și în arta laică e căutare perso­nală. Aici, nu. Bineînțeles, cu cât știi mai mult, ai o arhivă mai consistentă de modele și o experiență de pictură mai mare, alegi varianta care ți-e cea mai dra­gă, care vorbește și despre tine și la care poți avea o contribuție, fără să strici tradiția. De pildă, am vreo 300 de imagini cu icoane ale Sf. Nicolae, care e foarte popular. Din toate acestea, un model îmi place cel mai mult și plec de la el. Nu îl copiez, dar mă sprijin pe mo­delul consacrat, pentru a pune și de la mine câte puțin. De aici apare diversitatea de reprezentări ale unui sfânt și chiar ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului.

Perioada italiană

- Când s-a produs apropierea dvs. de pictura mu­rală?

- După ce am terminat Academia de Arte Frumoa­se, am pictat un an de zile numai icoane. Aveam ne­voie de relaxare, de liniște, ca să văd încotro mă în­drept. O variantă era aceea de a urma parcursul pentru autorizarea ca pictor bisericesc. Numai că acesta este prea lung și nu ține cont de înzestrarea fiecăruia, anu­me că o persoană poate să treacă mai repede prin toate etapele. Trebuia să-mi aleg un maestru, la care să uce­nicesc câțiva ani, pe șantiere, să dau examen la Pa­triar­hie și, într-un final, să fiu autorizat să pictez bise­rici de unul singur. E un proces greoi și rigid. Eu pot să fac lucrurile mult mai repede. Așa încât am plecat în sudul Italiei, într-o zonă încă marcată puternic de Bizanț, la Bari, unde preoți catolici, cu biserici mai vechi sau mai noi, voiau să le înveșmânteze în culoare după erminia bizantină, pe care au avut-o și ei în pri­mul mileniu. Am descoperit un Bizanț extraordinar de bine conservat, și în Sicilia, și în regiunea Bari, dar și la Roma, mai târziu. Am cercetat formulele de pictură specifice acestor locuri și am învățat multe, ca artist. Nu m-am dus acolo cu stilul românesc sau grecesc pe care să le impun, ci m-am adaptat unui stil local, dar bizantin, în esență. Am stat aproape cinci ani în Italia, până prin 2005. Mergeam, lucram, reveneam în țară pentru scurt timp, iarăși mai luam o lucrare acolo, și tot așa. A fost o provocare pentru mine, ca muralist. Am avut și un dialog foarte bun cu preoții de acolo, mari iubitori de artă, civilizați, respectuoși, relaxați, și care nu căutau să-mi forțeze mâna în nicio privință. Eu eram cel precaut, simțind că trebuie să fiu atent la școala veche, pentru ca ușor, ușor, să încep să mă exprim personal. Așa încât, aș spune că am făcut uce­nicie de unul singur, fără maestru.
Într-o pauză de Italia, am ajuns în Cipru, pe filiera Mânăstirii Vatopedu. Mulți călugări de la Vatopedu sunt ciprioți și văzuseră ce am făcut în Italia. Le-a plă­cut și m-au rugat să pictez și la Limassol, în Cipru, unde era episcop PS Atanasie, provenit din Vatopedu. Acolo am pictat catedrala, ceea ce în România nu mi s-ar fi permis, decât după foarte mult timp de ucenicie. În schimb, după șapte luni am revenit în țară, deranjat de felul în care eram tratat: ca un prestator de servicii, care e obligat să facă orice îi spune cel care plătește și ca un ortodox de mâna a doua. M-am întors apoi la cato­licii din Italia, care se purtau mult mai bine. Toate aceste experiențe ne-au format, și mie, și soției mele, Camelia, care mă asistă, un stil propriu, ne-au lărgit viziunea și ne-au dat o mare capacitate de adaptare la orice spațiu, în funcție de duhul locului, de construc­ție, de arhitectură, de vechime.

- V-a fost recunoscută în țară experiența din străinătate?

- Deloc, și nici nu va fi. Motiv pentru care, acum doi ani, am fost silit să dau examenul pentru pictor bisericesc la Patriarhie. Dar, oricât de talentat și de riguros ai fi, sistemul nu-ți dă calificativul maxim, ca să nu poți picta biserici din oraș decât după ce ai pictat un mare număr de biserici de prin sate. Se pune accen­tul pe cantitate, nu pe calitate. Promovezi greu, așa că ajungi să pictezi într-un oraș abia pe la vârsta de 50 de ani, eventual. La ce categorie mi s-a dat, pot picta, girat de un pictor cu categorie mai mare, numai în sate mici.

"Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Alba Iulia este cea mai mare provocare de până acum"

- Și totuși, pictați și în orașe, și încă în biserici mari și vestite prin frumusețea lor.

- Da, pentru că am avut o conjunctură favorizan­tă... Am pictat mai întâi bisericuța din curtea Spitalului "Grigore Alexandrescu", din București. Cei de la Co­misia de Pictură de la Patriarhie au văzut ce fac acolo și n-au avut ce să-mi reproșeze, dar mi-au cerut să res­pect regulile. Atunci mi-am luat familia și am plecat, din nou, la Roma. Am revenit în țară după o vre­me, pentru că simt că aici este locul meu și pentru că lucrul cu catolicii cerea, finalmente, și unele com­promisuri, anumite formulări de un alt tip, care îmi afectau măr­turisirea ortodoxă. După aceea am pictat biserica Mâ­năstirii Afteia, de lângă Sebeș, pentru care mi-a dat binecuvântare episcopul locului de atunci, ÎPS Andrei Andreicuț. Acum pictez o biserică în Alba Iulia, care însă e pe o proprietate privată și ctitorul o face cum vrea, până când o va dona Episcopiei.

- Este vorba despre biserica "Sfântul Ioan Bo­tezătorul", păstorită de părintele profesor Jan Nico­lae, pe care l-am prezentat recent cititorilor noștri, într-un interviu.

- Da, după Afteia, mi s-a propus să lucrez cu picto­rul Sorin Dumitrescu, la pictarea acestei noi biserici din Alba Iulia. Știam că e un proiect greu, de durată, care presupune un sacrificiu pentru familie, pentru că mă ține departe de casă mult timp. Și că a lucra cu maestrul Sorin Dumitrescu nu este lesne, pentru că dânsul este o personalitate dominatoare, care te stri­vește dacă nu ești capabil să-i reziști, fără să intri în conflict cu el. Mi-a plăcut însă provocarea. Întâi, pen­tru că este o construcție neobișnuită, făcută după un proiect al unui renumit arhitect, Dorin Ștefan, care ne­cesită soluții ingenioase și din partea pictorului. Am lu­crat cu d-l Sorin Dumitrescu timp de șase luni, în ate­lierul său de la Cugir. Am făcut mare parte din proiect cu un discurs, într-adevăr, spectaculos, ba chiar copleșitor. Am făcut și câteva desene la scara unu la unu. A fost o experiență interesantă, mai ales că la noi se cam sare, de obicei, peste etapa de proiec­tare pe hârtie, de elaborare și articulare a unei viziuni. Am ajuns și la transpunerea pe perete a unor scene, ca să vedem cum se comportă. A­bordarea noastră a plăcut fi­nanțatorului și părintelui Jan Nicolae, și am semnat con­trac­tul. Dar până la urmă, maestrul Dumitrescu a renun­țat, fără să spună exact de ce. În opinia mea, nu exista niciun motiv serios.

"Când pictez o biserică, mă gândesc cum aș vrea să simt Sfânta Liturghie în ea"

- Cum ați ajuns, în cele din urmă, să pictați singur biserica din Alba Iulia?

- Credeam că s-a sfârșit cu această lucrare, pentru că în contractul d-lui Sorin Du­mi­trescu eram și eu asociat. Dar ctitorul și părintele mi-au propus să continuu singur, pentru că lucrasem la proiect și știam ce era de făcut. Sorin Dumitrescu m-a somat să nu iau nimic din "proiectul lui", deși nu era doar al dânsului, pusesem și eu priceperea, efor­tul și răbdarea mea în el. Însă nu voiam să mi-l fac po­triv­nic. Așa că am ezitat mult, m-am rugat, am cerut sfat unor duhovnici și, până la ur­mă, am hotărât să fac un pro­iect iconografic nou. Acum este gata cam optezeci la sută din pictură, iar până de Paști, anul viitor, sper să fie totul completat cu icoane, catape­teasmă, candelabru, strane, paviment, iar biserica să fie sfințită. Mă voi ocupa și de partea de mobilier și de restul decorațiunilor, pentru a da unitate stilistică.

- Pictura bisericii este foarte frumoasă, dar toto­dată și foarte îndrăzneață. Scenele biblice sunt redate foarte mari. De ce ați optat pentru această manieră mo­numentală?

- Spațiul m-a obligat la asta. Sunt pereți lungi, înalți, drepți, fără ferestre, doar sub acoperiș există un luminator, care trebuiau acoperiți fără să devină obositori sau apăsă­tori. Am avut, de asemenea, în minte, ce-aș vrea să simt la o Sfântă Liturghie, celebrată în biserică. La atmosfera din­tr-o biserică, pictura contri­buie în mare măsură. Acest gând mă călăuzește de fiecare dată când pictez o biserică. Pentru că eu, unul, sunt ex­trem de deranjat de o pictură proastă: mă face neatent la slujbă și nu mă poartă în ru­gă­ciune.

- Nu v-ați temut că pic­tura aceasta origi­nală, așter­nută pe pereții unei biserici, îndrăz­neață și ca arhitec­tură, s-ar putea să nu ajun­gă la înțelegerea și inima cre­dincioșilor de aici, obișnuiți cu o pictură mai simplă?

- Ba da, dar asta mi s-a întâmplat și în cazul altor lu­crări și am căutat o rezolvare. În Italia, de pildă, am cerut părerea unor bătrâni enoriași, chiar în timp ce pic­tam, ca să mă asigur că sunt pe drumul bun. Erau bătrâni care prinseseră icoanele vechi bizantine, scoa­se în procesiuni, și care s-au bucurat mult să le recu­noas­că în iconografia mea. Cea mai mare satisfacție am avut-o la o slujbă de seară, când am văzut o femeie în vârstă închinându-se la o imagine de pe perete și sărutând-o. Înseamnă că ei simțeau pictura mea ca pe o fereastră către lumea spirituală, așa cum și trebuie să fie. Și am fost fericit.
Același lucru l-am încercat și aici. Rămas singur, după plecarea d-lui Sorin Dumitrescu, am făcut un sondaj de opinie discret. Și cred că am reușit să fac un veșmânt al bisericii plăcut, sub raport cromatic, impresionant ca dimensiune și totodată inovativ, ca mesaj, la care vor rezona și credincioșii simpli, care vor intra în sfântul lăcaș, și artiștii sau intelectualii cei mai pretențioși. Am această convingere, pentru că deja pictura a fost văzută de oameni de tot felul, iar reacțiile au fost entuziaste.