Pr. NICOLAE BORDAŞIU - "Priveşte ziua de mâine ca şi cum ar fi ultima!"

- Despre frica de moarte şi despre cum o putem învinge -

Nu Dumnezeu a creat moartea

- Zi de zi, televiziunea şi presa scrisă ne dau de ştire c-a mai murit câte-un om. Ne facem cruce, Îl rugăm pe Dum­ne­zeu să îl ierte şi ne întoarcem rapid la viaţa obişnuită, refuzând cu-ndârjire ideea că o să ne vină şi nouă rândul, într-o zi. Pofti­tori, cum suntem, de bucurie şi fericire, vorbim tot timpul despre viaţă, dar despre moarte, deloc. Re­fu­zăm cu ostentaţie ideea sfâr­şitului. Ne amintim de moar­te nu­mai când suntem bol­navi sau când ne poartă viaţa şi bătrâneţea într-aco­lo. Oare nu ar fi bine să ne îm­păcăm, încă din timpul vieţii, cu moartea, să fim pre­gătiţi din timp? Cum am putea aştepta sfârşitul fără spaimă, ca pe ceva firesc?

- Într-adevăr, oamenii se tem de moarte. Şi este oare­cum expli­cabilă această frică, pentru că oamenii vor să trăiască. Viaţa e considerată de cei mai mulţi un timp de bucu­rii şi de petreceri. De aceea, oamenii nu vor să se îm­prietenească cu ideea de moarte. Există însă, o teolo­gie a morţii, o învăţătură despre moarte, pe care o câştigă, în mod obişnuit, creştinul, prin parti­ciparea la slujbele de la biserică. În slujba de înmor­mântare, bunăoară, este o adevărată învăţătură creşti­neas­că despre viaţă şi moarte. Spune acolo, la un mo­ment dat: "Viaţa aceasta este umbră şi vis. Căci în deşert se tulbură tot pământeanul, când dobândim lumea (...)" şi "când dobândim lumea, în groapă ne sălăşluim". Acesta-i adevărul, că pentru oricare om venit pe pă­mânt, cu voia lui Dumnezeu, există şi un sfârşit. Dar nu Dumnezeu a creat moartea. Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva nu nemuritori, ci cu putinţa de a nu muri. Zice Sfântul Pavel: "Prin păcat a intrat moartea în lume". Moartea nu este de la Dumnezeu. Frica de moarte se explică şi pentru că în om a fost sădită, cândva, posibilitatea de a nu muri. Şi ştiind că moartea a venit ca rod al păcatului, oamenii se tem de ea. Dar nu trebuie s-o ocolim cu gândul. Dacă, în ziua de azi, amânarea asta este împărtăşită de foarte mulţi, e şi din cauză că există o influenţă în acest sens. În zi­lele noastre, educaţia oamenilor nu se mai face pe un crite­riu religios, ca ei să ştie să trăiască sentimentul măre­ţiei vieţii şi al sfârşitului ei. Înainte, la sate mai ales, gândul morţii nu era înspăimântător. Şi azi mai găseşti acolo mulţi oameni care şi-au pregătit din tim­pul vieţii tot ce le trebuie pentru înmormântare, sicriul şi rândul de haine, astfel ca sfârşitul să nu-i prindă nepregătiţi. Aşteaptă moartea senini. Ei ştiu că, după această viaţă, există o alta.

- Rugăciunea, atât de vindecătoare când e vorba de suferinţă, ne poate vindeca şi de frica de moarte?

- Cei ce se duc la biserică şi primesc adevărul de credinţă au inima deschisă şi aşteaptă sfârşitul cu în­credere şi, de multe ori, cu bucurie. Biserica îşi face da­toria. Îi învaţă pe oameni să iubească viaţa pe care le-a dat-o Dumnezeu, s-o respecte şi s-o în­grijească sub forma ei materială. Dar să nu uite nici de rugă­ciune şi milostenie. Temelia vieţii spi­ri­tuale este credinţa în Dumnezeu, iar Dumnezeu nu e numai în viaţa noastră de pe pământ, ci şi în viaţa de dincolo. Ar trebui să privim sfârşitul vieţii ca pe un "transitus" spre lumea de dincolo, cum zice Sf. Ciprian al Cartaginei. Ca să ne pregătească de acest drum, Sfinţii Părinţi au o învăţătură simplă: "Pri­veşte ziua de mâi­ne ca şi cum ar fi ultima!". Dacă vrei să fii fericit în lumea de dincolo, fă în aşa fel ca în ziua ta din urmă să nu-ţi ră­mână nimic de făcut pentru mân­tuirea ta. Scoate din viaţa ta toată răutatea, bârfa, duşmă­niile. Roagă-te Lui Dumnezeu să te ajute şi adaugă-ţi vieţii faptele bune. Sfânta Bise­rică ne învaţă să fim întotdeauna cu sufletul şi cu min­tea treze, că nu ştim niciodată când vine sfârşitul vie­ţii. Îmi vine acum în minte bi­sericuţa Boteanu, unde a slujit tatăl meu, care a fost şi el preot. Acolo erau două icoane, două picturi pe pereţii bise­ri­cii. În Pilda Celor Zece Fe­cioare, Mântuitorul le spune la sfârşit: "Fiţi pregătiţi întot­deauna, că nu ştiţi ziua şi cea­sul când va veni Fiul Omu­lui". Niciodată nu ştim când e ceasul morţii. De aceea e bine să fim pregătiţi. Aceste cinci fecioare înţe­lep­te erau pictate pe un perete din­spre miazăzi. Şi scria acolo, în lim­bajul vechi: "Ceale cinci fecioare înţeleapte". Erau pictate cum stau cu candela aprinsă şi gata oricând de sfârşit. Iar când ieşeai din biserică, în partea stângă, în biserica femeilor (această biserică păstrează împărţi­rea veche, când între biserica femei­lor şi partea din faţă a bisericii, nu­mită biserica bărbaţilor, era un gard de scânduri, şi femeile n-aveau voie să treacă de el, la slujbă), era o pictură pe care nu ştiu s-o mai fi văzut undeva. Era pictată moartea. Ehei, această pic­tură a morţii parcă le spunea ce­lor care ies din biserică: "Păziţi-vă şi respectaţi ceea ce zic ceale cinci fecioare înţeleap­te, că altfel vă în­tâl­niţi cu mine!". Acesta e sensul adânc al învă­ţă­turii creştine: să ne pregătim de ziua când vine moar­tea! Şi ca să nu ne temem de ea, tre­buie să res­pec­tăm învăţătura creşti­nă. Cel care-L ur­mează pe Mântuitorul în drumurile lui din viaţa aceas­ta nu va fi niciodată fri­cos de moar­te. Du­pă ce, în Epis­tola către Romani, Sfântul Pavel ne avertizează că moartea vine ca urmare a păca­tu­lui, corintenilor le spune: "Prin om a intrat moartea în lume, dar tot printr-un Om care-a fost şi Dumnezeu Adevărat a fost biruită moartea". Prin Moartea Lui a biruit stă­pânirea morţii. Adică pe dia­vol. Fiind­că moartea a fost consecinţa lu­crării diavolului. Iar moar­tea este doar un element corporal, căci sufletul e nemuritor. De aceea nu tre­buie să ne fie frică de moarte. De fapt, moartea este a trupului. Sufletul se întoarce la Dum­nezeu, Cel care l-a dat. De aceea e atât de puter­nică cre­dinţa creştină, pentru că ne dă certitu­dinea că veşnicia ne aş­teap­tă cu bucu­rie, cu tot ceea ce Dum­ne­zeu a creat dintru înce­put pentru via­ţa omului. Şi veşnicia este plină de sfinţi care-l ajută şi-l pri­mesc în mijlo­cul lor, cu dragos­te, pe oricine se în­toar­ce la Dumnezeu. Iar moartea nu e veşnică, căci ea a fost bi­ruită de Hris­tos. Cel care s-a mutat din viaţă la moar­­te aşteaptă, cu ade­vărat, învierea şi a trupului, şi a sufle­tului, înviere cu o altă înfăţişare, după exemplul lui Hristos, de la Schimbarea la Faţă. Atunci, toată făptura noastră va fi îmbrăcată de lu­mină.

Un somn până la Judecata din urmă

- La noi, la români, cultul morţilor e foarte pu­ternic şi azi. Nicăieri în lume nu există o legătură aşa de puternică cu cei duşi în lumea de dincolo, prăz­nuiţi de parcă ar fi vii, de parcă ar mai trăi în familie. Tot calendarul e plin de moşi - de vară, de iarnă, de primăvară, Luminaţiile adună, an de an, mii de credincioşi, un fel de-a asigura morţii că nu sunt singuri, un soi de "Aştepta­ţi-ne, că venim şi noi!". Cum se explică împrietenirea asta cu moar­tea a satului românesc?

- Cultul morţilor este atât de puternic la noi, pentru că şi stră­moşii noştri, dacii, credeau cu tărie în nemu­rirea sufletului. Pe acest teren gata pregătit, creştinis­mul a venit cu dovezi şi mai puternice despre nemuri­rea sufletului. Fiindcă moartea a fost învinsă de Mân­tui­­torul Iisus Hristos. A învins-o ară­tându-le celor care erau atunci când i-a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, şi mai ales pe Lazăr. După a patra zi, l-a scos din mor­mânt, şi cum ieşea Lazăr cu legă­turile de înmormân­tare, El a zis: "Dezlegaţi-l! Lă­saţi-l să mear­gă!" Şi mai este un ade­văr pe care Mân­tuitorul îl spune către Iair: "Fiica ta n-a murit, ci doar­me". De aceea, concepţia Bisericii noastre creştine spu­ne că moartea este numai un somn, până la Ju­decata din urmă. Morţii noştri nu sunt morţi. Ei trăiesc în veci, pentru că sufletul e nemuritor, iar trupul este numai adormit. Cu acest gând, strămoşii noştri credeau în ne­muri­rea sufletului. Şi azi, lumea e încre­dinţată că su­fletul nu poate să moa­ră, în afară de atei şi alţi necre­dincioşi materialişti, nesemnificativi în viaţa noastră creştină. Sufletele morţilor trec în lumea drep­ţilor. De aceea, Bi­serica nu îngăduie incinerarea. Pentru că tru­pul este par­tea noastră cea ador­mită şi care îşi aşteaptă învierea.

- Sunt oa­meni care, ajutaţi de o minune, biru­iesc moartea.

- Celor care au împlinit pe pământ voia Lui Dum­nezeu şi au făcut fapte bune Dumnezeu le trimite sem­ne. Prin sfinţi, prin moaştele lor, se lucrează minuni în numele Său. Şi atunci, cei care au văzut şi au simţit minuni în viaţa lor, făcute de sfinţii la care ne rugăm sau ale căror moaşte le cinstim, cum să nu aibă un cult al morţilor? În zilele noastre, sunt foarte multe cazuri când oameni suferinzi de cancer, bunăoară, şi care se roagă cu credinţă deplină la un sfânt, ajung să se vin­dece. Şi dacă ajung la operaţii, Dumnezeu lucrează prin mâna doctorilor, ca răspuns la cererea lor plină de credinţă. Oamenii aceştia cred în viaţa de dincolo. Şi când omul vede împlinirea rugăciunilor, se duce şi se adresează sfinţilor. "Sfântul Ardealului", Părintele Arsenie Boca, este implorat de zeci de mii de pelerini care vin să se roage la Prislop, locul unde este îngro­pat. La fel, Sfân­tul Nectarie, Sfântul Efrem cel Nou. Şi niciunul dintre ei nu s-a temut de moarte.

"Când stai în sicriu, trupul rămâne acolo, dar sufletul este nemuritor"

- O categorie aparte, între cei ce se confruntă cu moartea, o reprezintă bătrânii bolnavi şi singuri, lip­siţi de copii sau abandonaţi de ei, roşi de deznă­dejde şi sărăcie. Drumul lor către moarte poate fi netezit?

- Uneori, viaţa are pentru mulţi şi laturi mai dure­roase. Sunt întâmplări prin care cel rău intervine în via­ţa oamenilor şi le creează greutăţi. Şi eu am cunos­cut un caz dramatic. Era un preot care a căzut pe treptele unei pivniţe şi s-a lovit în aşa fel încât a rămas paralizat timp de 7 ani. Şi atunci, se întrebau mulţi din­tre cei apropiaţi, de ce i s-a întâmplat tocmai lui nă­pasta asta? Unii spuneau că au fost oarecari păcate la mijloc, alţii spuneau că e o încercare. Eu înclin să spun că întâmplarea aceasta a venit ca o ispită. A fost o încercare (ca pentru Dreptul Iov), ca Dumnezeu să vadă dacă preotul acela rămâne sau nu statornic în cre­dinţa sa. Şi timp de şapte ani, cât a mai trăit, nicio­dată nu l-a auzit nimeni să se revolte împotriva Lui Dum­ne­zeu. Soţia îi murise cu puţin timp înainte şi, acum, co­piii şi toţi cei din jur se rugau lui Dumnezeu să îi scurteze sufe­rinţa. Dar Dumnezeu i-a lăsat încă viaţa, toc­mai ca să-l întărească în cre­dinţă. Era hrănit de alţii, spălat de alţii, îmbrăcat de alţii. Cu toate astea, nicio­dată nu s-a arătat nemulţumit, ci dimpo­trivă, spu­nea exact ca Dreptul Iov: "Domnul le-a dat, Domnul le-a luat. Fie Numele Domnului binecuvântat!". Sunt şi situaţii, ca cele pomenite de dvs., când oameni bă­trâni ajung neputincioşi, pă­răsiţi, se chinuiesc şi-şi doresc moartea. Eei, nici acest fel de a privi viaţa nu trebuie interpretat altfel decât ca voia Lui Dumnezeu de a-l încerca pe om în tăria credinţei lui. Dar şi în cazul lor, lucrurile s-au îndreptat. Sunt oameni care le acordă toată dragostea şi toată grija, sunt aceste spitale de în­grijiri paleative, cum e aci, aproape de noi, la Biserica Sfântul Pantelimon, unde sunt aduşi oameni în fază terminală şi unde sunt medici şi asistenţi care îi spriji­nă şi îi îngrijesc; la Mânăstirea Cristiana este, de ase­menea, un cămin de bătrâni; la noi, la Biserica Sfântul Silvestru, vom deschide curând un cămin de bătrâni, tocmai din grija Bisericii de a veni în ajutorul celor care nu pot să-şi îngrijească bătrâneţea singuri. Nu se pot enumera toate, sunt foarte multe locuri unde Bise­rica îşi arată dragostea faţă de toţi cei în neputinţă.

- Din experienţa preoţească a sfinţiei voastre, cum se comportă oamenii în apropierea morţii?

- Ştiu, de pildă, că destui oameni, când sunt pe pa­tul de moarte, nu vor să se împărtăşească. Pentru că s-a instalat în mulţi ideea că, dacă se împărtăşesc, mor, deşi mulţi dintre ei trăiesc abia după aceea. Ca preot şi duhovnic, am fost aproape de mii de oameni şi am asis­tat la ultimele clipe ale multora. Pe cei mai mulţi, cei care au fost în vârstă şi care au cerut să se împăr­tă­şească înainte de a muri, i-am găsit totdeauna cu su­fletul deschis şi împăcaţi cu cei din jur. Mi-a fost dat odată să asist un creştin care ceruse să fie împărtăşit şi, când i-a văzut pe cei din jur plân­gând pentru clipa lui din urmă, le-a cerut senin să nu fie trişti, fiindcă îl chinuia suferinţa şi acum urma eliberarea lui: "Împă­caţi-vă cu acest gând, că ne vom întâlni în viaţa de dincolo". La fel ca acel credincios al meu, omul ar trebui să priveas­că moartea ca pe un destin. Viaţa, de fapt, ne-a dat-o Dumnezeu, ca să ne pregătim din timp pen­tru viaţa de dincolo - acolo unde este ade­vărata noastră viaţă, cea a sufletului. Căci sufletul este dat de Dumnezeu, şi doar trupul este plămădit de părinţii copilului. Un trup perisabil, de care n-ar trebui nimeni să se lege prea mult. Azi, însă, oame­nii se îngrijesc prea mult de trup, îl împodobesc, îl dichisesc, fără să se gândească şi la suflet. Sigur, nu trebuie să neglijezi nici trupul, aşa ne învaţă Sfân­ta Biserică, pentru că trupul este locaşul su­fletului. Dar sufletul este mult mai important. Su­fletul e scânteia dumnezeiască suflată în fiecare din noi; este locaş al Duhului Sfânt. Şi când stai în sicriu, corpul rămâne acolo, dar sufletul e ne­muritor. Aceasta este marea forţă a creştinis­mului. Că-l face pe om să simtă că în viaţa asta, aşa cum e ea, umbră şi vis, poţi face astfel ca sufletul tău să-şi agonisească averea cu care să treacă în viaţa de dincolo, cea adevărată. Şi acolo, cum spune Mântuitorul, "Nimeni nu poate veni la Mine, decât dacă-l trage Tatăl care l-a trimis". Dum­nezeu ne trimite sufletul, şi tot El şi sfârşitul. Pe unii ne lasă mai mult pe pământ, ca să ne întărim sufle­teşte, pe alţii îi lasă mai puţin, pentru a le uşura toc­mai drumul vieţii de dincolo.

"Mărturisesc că m-am ridicat şi eu în lumină"

- Cazurile de moarte clinică vorbesc, şi ele, de via­ţa de dincolo. Zeci de mii de mărturii că moartea este un început. Mergi printr-un tunel şi la capătul lui se află lumina atotputernică a Lui Hristos care te primeşte în braţele Lui. Toate, mărturii cutremu­ră­­toare despre o fericire necunoscută pe pământ.

- Noi nu cunoaştem cum va fi viaţa de dincolo, nici cum e viaţa după moarte. Îmi aduc aminte că o rudă a mea, Arieta, o femeie frumoasă şi înţeleaptă, dar suferind de cancer, mă ruga să o duc la un duhov­nic care să o ajute sufleteşte. Şi am dus-o la părintele Benedict Ghiuş, care stătea atunci la Mâ­năstirea Cer­nica. Povestin­du-i suferinţa ei, l-a rugat pe părin­tele să-i spună ce este moartea. Parcă îl aud şi acum pe pă­rin­tele: "Moartea este o experi­en­ţă unică a fiecă­ruia. Dar ni­meni, trăind această experien­ţă, n-a venit să spună cum a fost trecerea înspre dincolo". Sunt mulţi care au trăit expe­ri­enţa morţii clinice sau a clipe­lor din urmă. Şi, dacă n-aş fi trecut eu însumi printr-o astfel de clipă, în august 1997, n-aş fi crezut toate astea. Dar, în urma unui accident pe care l-am avut pe şoseaua de la Sinaia, ţin minte că, la un mo­ment dat, mi-am simţit capul cum cade, şi atunci mi-am pierdut cunoştinţa. Iar în clipa aceea unică, pe care nu am povestit-o de multe ori, mărturisesc că m-am ridicat în lumină. Am mers pe un drum de lu­mină, pe care eram absorbit cu o forţă aparte. Şi au­zeam un cântat: "Mutatu-te-ai din moarte la viaţă". Pe urmă, am auzit glasul soţiei mele care m-a im­plorat să n-o las singură şi am simţit că mă trezesc la viaţă. Atunci am înţeles şi mai bine că Dumnezeu ne poartă de grijă şi ne ajută. Ne spune Mântuitorul: "Niciun fir de păr din cap nu se mişcă fără ştirea lui Dumnezeu". El, care e nemărginit, atotcunoscător şi bun.

- Părinte Bordaşiu, deşi vă aflaţi la o vârstă de aur, aveţi o vitalitate extraordinară şi o bucurie con­ti­nuă pe obraz. La biserică faceţi slujbe îndelun­gate. Cum vă împăcaţi cu... subiectul dialogului nos­tru?

- Frate, am ajuns cu adevărat la o vârstă când pot să spun că tot ce vorbesc, vorbesc ca de pe marginea gropii. Iacă, am depă­şit nouăzeci de ani, şi pot să măr­­tu­risesc că am întâlnit pe drumul meu şi moartea. Mi-am amintit, adineauri, cum într-un accident am simţit că mor. Dar a fost o minune că am fost salvat, că am fost dus imediat la spital, unde mi s-a făcut ope­raţie. Însă Bunul Dum­nezeu mi-a ajutat mai de­parte. Am fost transferat la un spital din Bucu­reşti, unde o mână de mari chi­rurgi prin care a lucrat Dum­nezeu, în frunte cu doc­torul Ciurel, mi-a făcut a doua ope­raţie. Eram în­tre viaţă şi moarte şi după aceea am renăscut. Doi ani mai târziu, m-am dus să-I mulţu­mesc Bu­nu­lui Dum­nezeu, în Ţara Sfântă, acolo unde a suferit, fiindcă oi fi contribuit şi eu la suferinţele Lui, printre oameni.

"În închisori, nu aşteptam să vină americanii, ci ajutorul Lui Dumnezeu"

- Ştim că viaţa dvs. a fost plină de încercări. Aţi mai avut şi alte momente în care v-aţi confruntat cu moartea?

- Cu multă vreme în urmă, în 1955, am fost ares­tat, după o viaţă clandestină de şapte ani. Atunci am văzut pistolul în dreptul frunţii. Puteam să fac o miş­care bruscă şi poate s-ar fi descărcat. Dar mi-a dat Dum­nezeu un răspuns aşa de senin, când mi-a cerut Securitatea să predau tot armamentul pe care îl aveam asupra mea! "Nu am nicio armă, în afară de Sfânta Scrip­tură!" - am spus. Cât am stat ascuns, am citit zilnic doar Sfânta Scriptură. Şi mi-a fost un sprijin extraor­dinar. Încât iacă, am ajuns la nouăzeci de ani trecuţi. Şi privesc către ziua de mâine, ca şi cum ar fi ultima, după învăţătura Sfinţilor Părinţi. Şi o aştept cu seni­nătate. Şi vorbesc în felul acesta şi cu familia mea. Nouă nu ne este teamă a vor­bi în casă despre clipa morţii. E adevărat, n-am vrea să ne despărţim curând, şi-L rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi să fie milostiv cu noi. Şi iată, n-aş putea spune că am sufe­rinţe prea grele. Vremea în­chi­sorii, cu toate urmele pe care mi le-a lăsat pe trup, cum spune Sfântul Pavel, este un ghimpe care mă face să-mi aduc aminte mereu de moar­te. Şi să nu-mi interpretaţi nici într-un fel clipa aceasta de mărturisire. Nu spun că do­resc moartea. Poate să vină când o vrea, ştiu că sunt dator cu această moarte. Dar mulţumesc Lui Dum­nezeu şi pentru tot ajutorul pe care mi-l dă şi pentru sutele de oameni care vin la biserică şi împreună ne mărturisim credinţa şi dragostea. Şi-I mulţumesc fiindcă m-a ajutat să trec prin atâtea clipe grele. Am fost fugar. M-a ajutat să trec şapte ani. Am fost în tem­niţă. M-a ajutat să străbat vreo nouă ani după gra­tii. În închisorile comuniste, aşteptam toţi nu să vină americanii, ci să vină ajutorul Lui Dumnezeu.

- Cum explicaţi moralul deţinuţilor politici din închisorile comuniste? Aţi fost printre ei şi ştiţi. Mulţi au murit ca nişte eroi. De unde neînfricarea în faţa morţii?

- Toţi cei care au avut credinţa puternică în Dum­nezeu au ieşit din închisoare întăriţi. Şi le-a ajutat Dumnezeu să poată suporta şi viaţa ceastalaltă. Nu comuniştii ne-au eliberat din această şcoală grea şi amară a închisorii, ci Dumnezeu, la plinirea vremii rânduite de El. De atunci, s-au subţiat rândurile noas­tre. Sunt tot mai puţini. Dar nu am întâlnit niciun fost deţinut politic care să nu-I mulţumească Lui Dumne­zeu pentru toate clipele dăruite. Iar cei care nu au avut credinţă puternică, cei mai mulţi, s-au prăpădit chiar acolo. Nu zic că toţi n-au avut credinţă, fiindcă mulţi au fost chinuiţi în aşa fel, încât n-au mai putut răbda şi le-a dat Dumnezeu sfârşitul mucenicesc. Şi toţi cei închişi de comunişti au făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi neamul nostru. Acolo, în închisoare, în jurul meu, n-a fost decât rugă­ciune şi aşteptare plină de credinţă. N-a existat nicio zi fără rugăciune. Iar seara, după ce se închideau celulele, toţi ne uneam atât de intens în rugăciune, că dacă s-ar fi putut vedea pe deasupra închisorilor focul rugă­ciu­nilor noastre, ar fi părut ca un Rug Aprins. Dar zic şi eu ca Alecu Russo: "Dumnezeul părinţilor noştri s-a îndurat de lacrimile tale, ţara mea". Astfel, am putut toţi reveni în viaţa civilă, fiecare unde şi cum am putut. Iar eu am fost peste 45 de ani slujitor al alta­rului şi, după puterile mele, am putut să-I aduc mereu laude Bunului Dumnezeu.

Pagini ilustrate cu icoane vechi româneşti