Pr. NICOLAE BORDAȘIU - "Privește ziua de mâine ca și cum ar fi ultima!"

- Despre frica de moarte și despre cum o putem învinge -

Nu Dumnezeu a creat moartea

- Zi de zi, televiziunea și presa scrisă ne dau de știre c-a mai murit câte-un om. Ne facem cruce, Îl rugăm pe Dum­ne­zeu să îl ierte și ne întoarcem rapid la viața obișnuită, refuzând cu-ndârjire ideea că o să ne vină și nouă rândul, într-o zi. Pofti­tori, cum suntem, de bucurie și fericire, vorbim tot timpul despre viață, dar despre moarte, deloc. Re­fu­zăm cu ostentație ideea sfâr­șitului. Ne amintim de moar­te nu­mai când suntem bol­navi sau când ne poartă viața și bătrânețea într-aco­lo. Oare nu ar fi bine să ne îm­păcăm, încă din timpul vieții, cu moartea, să fim pre­gătiți din timp? Cum am putea aștepta sfârșitul fără spaimă, ca pe ceva firesc?

- Într-adevăr, oamenii se tem de moarte. Și este oare­cum expli­cabilă această frică, pentru că oamenii vor să trăiască. Viața e considerată de cei mai mulți un timp de bucu­rii și de petreceri. De aceea, oamenii nu vor să se îm­prietenească cu ideea de moarte. Există însă, o teolo­gie a morții, o învățătură despre moarte, pe care o câștigă, în mod obișnuit, creștinul, prin parti­ciparea la slujbele de la biserică. În slujba de înmor­mântare, bunăoară, este o adevărată învățătură crești­neas­că despre viață și moarte. Spune acolo, la un mo­ment dat: "Viața aceasta este umbră și vis. Căci în deșert se tulbură tot pământeanul, când dobândim lumea (...)" și "când dobândim lumea, în groapă ne sălășluim". Acesta-i adevărul, că pentru oricare om venit pe pă­mânt, cu voia lui Dumnezeu, există și un sfârșit. Dar nu Dumnezeu a creat moartea. Dumnezeu i-a făcut pe Adam și Eva nu nemuritori, ci cu putința de a nu muri. Zice Sfântul Pavel: "Prin păcat a intrat moartea în lume". Moartea nu este de la Dumnezeu. Frica de moarte se explică și pentru că în om a fost sădită, cândva, posibilitatea de a nu muri. Și știind că moartea a venit ca rod al păcatului, oamenii se tem de ea. Dar nu trebuie s-o ocolim cu gândul. Dacă, în ziua de azi, amânarea asta este împărtășită de foarte mulți, e și din cauză că există o influență în acest sens. În zi­lele noastre, educația oamenilor nu se mai face pe un crite­riu religios, ca ei să știe să trăiască sentimentul măre­ției vieții și al sfârșitului ei. Înainte, la sate mai ales, gândul morții nu era înspăimântător. Și azi mai găsești acolo mulți oameni care și-au pregătit din tim­pul vieții tot ce le trebuie pentru înmormântare, sicriul și rândul de haine, astfel ca sfârșitul să nu-i prindă nepregătiți. Așteaptă moartea senini. Ei știu că, după această viață, există o alta.

- Rugăciunea, atât de vindecătoare când e vorba de suferință, ne poate vindeca și de frica de moarte?

- Cei ce se duc la biserică și primesc adevărul de credință au inima deschisă și așteaptă sfârșitul cu în­credere și, de multe ori, cu bucurie. Biserica își face da­toria. Îi învață pe oameni să iubească viața pe care le-a dat-o Dumnezeu, s-o respecte și s-o în­grijească sub forma ei materială. Dar să nu uite nici de rugă­ciune și milostenie. Temelia vieții spi­ri­tuale este credința în Dumnezeu, iar Dumnezeu nu e numai în viața noastră de pe pământ, ci și în viața de dincolo. Ar trebui să privim sfârșitul vieții ca pe un "transitus" spre lumea de dincolo, cum zice Sf. Ciprian al Cartaginei. Ca să ne pregătească de acest drum, Sfinții Părinți au o învățătură simplă: "Pri­vește ziua de mâi­ne ca și cum ar fi ultima!". Dacă vrei să fii fericit în lumea de dincolo, fă în așa fel ca în ziua ta din urmă să nu-ți ră­mână nimic de făcut pentru mân­tuirea ta. Scoate din viața ta toată răutatea, bârfa, dușmă­niile. Roagă-te Lui Dumnezeu să te ajute și adaugă-ți vieții faptele bune. Sfânta Bise­rică ne învață să fim întotdeauna cu sufletul și cu min­tea treze, că nu știm niciodată când vine sfârșitul vie­ții. Îmi vine acum în minte bi­sericuța Boteanu, unde a slujit tatăl meu, care a fost și el preot. Acolo erau două icoane, două picturi pe pereții bise­ri­cii. În Pilda Celor Zece Fe­cioare, Mântuitorul le spune la sfârșit: "Fiți pregătiți întot­deauna, că nu știți ziua și cea­sul când va veni Fiul Omu­lui". Niciodată nu știm când e ceasul morții. De aceea e bine să fim pregătiți. Aceste cinci fecioare înțe­lep­te erau pictate pe un perete din­spre miazăzi. Și scria acolo, în lim­bajul vechi: "Ceale cinci fecioare înțeleapte". Erau pictate cum stau cu candela aprinsă și gata oricând de sfârșit. Iar când ieșeai din biserică, în partea stângă, în biserica femeilor (această biserică păstrează împărți­rea veche, când între biserica femei­lor și partea din față a bisericii, nu­mită biserica bărbaților, era un gard de scânduri, și femeile n-aveau voie să treacă de el, la slujbă), era o pictură pe care nu știu s-o mai fi văzut undeva. Era pictată moartea. Ehei, această pic­tură a morții parcă le spunea ce­lor care ies din biserică: "Păziți-vă și respectați ceea ce zic ceale cinci fecioare înțeleap­te, că altfel vă în­tâl­niți cu mine!". Acesta e sensul adânc al învă­ță­turii creștine: să ne pregătim de ziua când vine moar­tea! Și ca să nu ne temem de ea, tre­buie să res­pec­tăm învățătura crești­nă. Cel care-L ur­mează pe Mântuitorul în drumurile lui din viața aceas­ta nu va fi niciodată fri­cos de moar­te. Du­pă ce, în Epis­tola către Romani, Sfântul Pavel ne avertizează că moartea vine ca urmare a păca­tu­lui, corintenilor le spune: "Prin om a intrat moartea în lume, dar tot printr-un Om care-a fost și Dumnezeu Adevărat a fost biruită moartea". Prin Moartea Lui a biruit stă­pânirea morții. Adică pe dia­vol. Fiind­că moartea a fost consecința lu­crării diavolului. Iar moar­tea este doar un element corporal, căci sufletul e nemuritor. De aceea nu tre­buie să ne fie frică de moarte. De fapt, moartea este a trupului. Sufletul se întoarce la Dum­nezeu, Cel care l-a dat. De aceea e atât de puter­nică cre­dința creștină, pentru că ne dă certitu­dinea că veșnicia ne aș­teap­tă cu bucu­rie, cu tot ceea ce Dum­ne­zeu a creat dintru înce­put pentru via­ța omului. Și veșnicia este plină de sfinți care-l ajută și-l pri­mesc în mijlo­cul lor, cu dragos­te, pe oricine se în­toar­ce la Dumnezeu. Iar moartea nu e veșnică, căci ea a fost bi­ruită de Hris­tos. Cel care s-a mutat din viață la moar­­te așteaptă, cu ade­vărat, învierea și a trupului, și a sufle­tului, înviere cu o altă înfățișare, după exemplul lui Hristos, de la Schimbarea la Față. Atunci, toată făptura noastră va fi îmbrăcată de lu­mină.

Un somn până la Judecata din urmă

- La noi, la români, cultul morților e foarte pu­ternic și azi. Nicăieri în lume nu există o legătură așa de puternică cu cei duși în lumea de dincolo, prăz­nuiți de parcă ar fi vii, de parcă ar mai trăi în familie. Tot calendarul e plin de moși - de vară, de iarnă, de primăvară, Luminațiile adună, an de an, mii de credincioși, un fel de-a asigura morții că nu sunt singuri, un soi de "Aștepta­ți-ne, că venim și noi!". Cum se explică împrietenirea asta cu moar­tea a satului românesc?

- Cultul morților este atât de puternic la noi, pentru că și stră­moșii noștri, dacii, credeau cu tărie în nemu­rirea sufletului. Pe acest teren gata pregătit, creștinis­mul a venit cu dovezi și mai puternice despre nemuri­rea sufletului. Fiindcă moartea a fost învinsă de Mân­tui­­torul Iisus Hristos. A învins-o ară­tându-le celor care erau atunci când i-a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, și mai ales pe Lazăr. După a patra zi, l-a scos din mor­mânt, și cum ieșea Lazăr cu legă­turile de înmormân­tare, El a zis: "Dezlegați-l! Lă­sați-l să mear­gă!" Și mai este un ade­văr pe care Mân­tuitorul îl spune către Iair: "Fiica ta n-a murit, ci doar­me". De aceea, concepția Bisericii noastre creștine spu­ne că moartea este numai un somn, până la Ju­decata din urmă. Morții noștri nu sunt morți. Ei trăiesc în veci, pentru că sufletul e nemuritor, iar trupul este numai adormit. Cu acest gând, strămoșii noștri credeau în ne­muri­rea sufletului. Și azi, lumea e încre­dințată că su­fletul nu poate să moa­ră, în afară de atei și alți necre­dincioși materialiști, nesemnificativi în viața noastră creștină. Sufletele morților trec în lumea drep­ților. De aceea, Bi­serica nu îngăduie incinerarea. Pentru că tru­pul este par­tea noastră cea ador­mită și care își așteaptă învierea.

- Sunt oa­meni care, ajutați de o minune, biru­iesc moartea.

- Celor care au împlinit pe pământ voia Lui Dum­nezeu și au făcut fapte bune Dumnezeu le trimite sem­ne. Prin sfinți, prin moaștele lor, se lucrează minuni în numele Său. Și atunci, cei care au văzut și au simțit minuni în viața lor, făcute de sfinții la care ne rugăm sau ale căror moaște le cinstim, cum să nu aibă un cult al morților? În zilele noastre, sunt foarte multe cazuri când oameni suferinzi de cancer, bunăoară, și care se roagă cu credință deplină la un sfânt, ajung să se vin­dece. Și dacă ajung la operații, Dumnezeu lucrează prin mâna doctorilor, ca răspuns la cererea lor plină de credință. Oamenii aceștia cred în viața de dincolo. Și când omul vede împlinirea rugăciunilor, se duce și se adresează sfinților. "Sfântul Ardealului", Părintele Arsenie Boca, este implorat de zeci de mii de pelerini care vin să se roage la Prislop, locul unde este îngro­pat. La fel, Sfân­tul Nectarie, Sfântul Efrem cel Nou. Și niciunul dintre ei nu s-a temut de moarte.

"Când stai în sicriu, trupul rămâne acolo, dar sufletul este nemuritor"

- O categorie aparte, între cei ce se confruntă cu moartea, o reprezintă bătrânii bolnavi și singuri, lip­siți de copii sau abandonați de ei, roși de deznă­dejde și sărăcie. Drumul lor către moarte poate fi netezit?

- Uneori, viața are pentru mulți și laturi mai dure­roase. Sunt întâmplări prin care cel rău intervine în via­ța oamenilor și le creează greutăți. Și eu am cunos­cut un caz dramatic. Era un preot care a căzut pe treptele unei pivnițe și s-a lovit în așa fel încât a rămas paralizat timp de 7 ani. Și atunci, se întrebau mulți din­tre cei apropiați, de ce i s-a întâmplat tocmai lui nă­pasta asta? Unii spuneau că au fost oarecari păcate la mijloc, alții spuneau că e o încercare. Eu înclin să spun că întâmplarea aceasta a venit ca o ispită. A fost o încercare (ca pentru Dreptul Iov), ca Dumnezeu să vadă dacă preotul acela rămâne sau nu statornic în cre­dința sa. Și timp de șapte ani, cât a mai trăit, nicio­dată nu l-a auzit nimeni să se revolte împotriva Lui Dum­ne­zeu. Soția îi murise cu puțin timp înainte și, acum, co­piii și toți cei din jur se rugau lui Dumnezeu să îi scurteze sufe­rința. Dar Dumnezeu i-a lăsat încă viața, toc­mai ca să-l întărească în cre­dință. Era hrănit de alții, spălat de alții, îmbrăcat de alții. Cu toate astea, nicio­dată nu s-a arătat nemulțumit, ci dimpo­trivă, spu­nea exact ca Dreptul Iov: "Domnul le-a dat, Domnul le-a luat. Fie Numele Domnului binecuvântat!". Sunt și situații, ca cele pomenite de dvs., când oameni bă­trâni ajung neputincioși, pă­răsiți, se chinuiesc și-și doresc moartea. Eei, nici acest fel de a privi viața nu trebuie interpretat altfel decât ca voia Lui Dumnezeu de a-l încerca pe om în tăria credinței lui. Dar și în cazul lor, lucrurile s-au îndreptat. Sunt oameni care le acordă toată dragostea și toată grija, sunt aceste spitale de în­grijiri paleative, cum e aci, aproape de noi, la Biserica Sfântul Pantelimon, unde sunt aduși oameni în fază terminală și unde sunt medici și asistenți care îi spriji­nă și îi îngrijesc; la Mânăstirea Cristiana este, de ase­menea, un cămin de bătrâni; la noi, la Biserica Sfântul Silvestru, vom deschide curând un cămin de bătrâni, tocmai din grija Bisericii de a veni în ajutorul celor care nu pot să-și îngrijească bătrânețea singuri. Nu se pot enumera toate, sunt foarte multe locuri unde Bise­rica își arată dragostea față de toți cei în neputință.

- Din experiența preoțească a sfinției voastre, cum se comportă oamenii în apropierea morții?

- Știu, de pildă, că destui oameni, când sunt pe pa­tul de moarte, nu vor să se împărtășească. Pentru că s-a instalat în mulți ideea că, dacă se împărtășesc, mor, deși mulți dintre ei trăiesc abia după aceea. Ca preot și duhovnic, am fost aproape de mii de oameni și am asis­tat la ultimele clipe ale multora. Pe cei mai mulți, cei care au fost în vârstă și care au cerut să se împăr­tă­șească înainte de a muri, i-am găsit totdeauna cu su­fletul deschis și împăcați cu cei din jur. Mi-a fost dat odată să asist un creștin care ceruse să fie împărtășit și, când i-a văzut pe cei din jur plân­gând pentru clipa lui din urmă, le-a cerut senin să nu fie triști, fiindcă îl chinuia suferința și acum urma eliberarea lui: "Împă­cați-vă cu acest gând, că ne vom întâlni în viața de dincolo". La fel ca acel credincios al meu, omul ar trebui să priveas­că moartea ca pe un destin. Viața, de fapt, ne-a dat-o Dumnezeu, ca să ne pregătim din timp pen­tru viața de dincolo - acolo unde este ade­vărata noastră viață, cea a sufletului. Căci sufletul este dat de Dumnezeu, și doar trupul este plămădit de părinții copilului. Un trup perisabil, de care n-ar trebui nimeni să se lege prea mult. Azi, însă, oame­nii se îngrijesc prea mult de trup, îl împodobesc, îl dichisesc, fără să se gândească și la suflet. Sigur, nu trebuie să neglijezi nici trupul, așa ne învață Sfân­ta Biserică, pentru că trupul este locașul su­fletului. Dar sufletul este mult mai important. Su­fletul e scânteia dumnezeiască suflată în fiecare din noi; este locaș al Duhului Sfânt. Și când stai în sicriu, corpul rămâne acolo, dar sufletul e ne­muritor. Aceasta este marea forță a creștinis­mului. Că-l face pe om să simtă că în viața asta, așa cum e ea, umbră și vis, poți face astfel ca sufletul tău să-și agonisească averea cu care să treacă în viața de dincolo, cea adevărată. Și acolo, cum spune Mântuitorul, "Nimeni nu poate veni la Mine, decât dacă-l trage Tatăl care l-a trimis". Dum­nezeu ne trimite sufletul, și tot El și sfârșitul. Pe unii ne lasă mai mult pe pământ, ca să ne întărim sufle­tește, pe alții îi lasă mai puțin, pentru a le ușura toc­mai drumul vieții de dincolo.

"Mărturisesc că m-am ridicat și eu în lumină"

- Cazurile de moarte clinică vorbesc, și ele, de via­ța de dincolo. Zeci de mii de mărturii că moartea este un început. Mergi printr-un tunel și la capătul lui se află lumina atotputernică a Lui Hristos care te primește în brațele Lui. Toate, mărturii cutremu­ră­­toare despre o fericire necunoscută pe pământ.

- Noi nu cunoaștem cum va fi viața de dincolo, nici cum e viața după moarte. Îmi aduc aminte că o rudă a mea, Arieta, o femeie frumoasă și înțeleaptă, dar suferind de cancer, mă ruga să o duc la un duhov­nic care să o ajute sufletește. Și am dus-o la părintele Benedict Ghiuș, care stătea atunci la Mâ­năstirea Cer­nica. Povestin­du-i suferința ei, l-a rugat pe părin­tele să-i spună ce este moartea. Parcă îl aud și acum pe pă­rin­tele: "Moartea este o experi­en­ță unică a fiecă­ruia. Dar ni­meni, trăind această experien­ță, n-a venit să spună cum a fost trecerea înspre dincolo". Sunt mulți care au trăit expe­ri­ența morții clinice sau a clipe­lor din urmă. Și, dacă n-aș fi trecut eu însumi printr-o astfel de clipă, în august 1997, n-aș fi crezut toate astea. Dar, în urma unui accident pe care l-am avut pe șoseaua de la Sinaia, țin minte că, la un mo­ment dat, mi-am simțit capul cum cade, și atunci mi-am pierdut cunoștința. Iar în clipa aceea unică, pe care nu am povestit-o de multe ori, mărturisesc că m-am ridicat în lumină. Am mers pe un drum de lu­mină, pe care eram absorbit cu o forță aparte. Și au­zeam un cântat: "Mutatu-te-ai din moarte la viață". Pe urmă, am auzit glasul soției mele care m-a im­plorat să n-o las singură și am simțit că mă trezesc la viață. Atunci am înțeles și mai bine că Dumnezeu ne poartă de grijă și ne ajută. Ne spune Mântuitorul: "Niciun fir de păr din cap nu se mișcă fără știrea lui Dumnezeu". El, care e nemărginit, atotcunoscător și bun.

- Părinte Bordașiu, deși vă aflați la o vârstă de aur, aveți o vitalitate extraordinară și o bucurie con­ti­nuă pe obraz. La biserică faceți slujbe îndelun­gate. Cum vă împăcați cu... subiectul dialogului nos­tru?

- Frate, am ajuns cu adevărat la o vârstă când pot să spun că tot ce vorbesc, vorbesc ca de pe marginea gropii. Iacă, am depă­șit nouăzeci de ani, și pot să măr­­tu­risesc că am întâlnit pe drumul meu și moartea. Mi-am amintit, adineauri, cum într-un accident am simțit că mor. Dar a fost o minune că am fost salvat, că am fost dus imediat la spital, unde mi s-a făcut ope­rație. Însă Bunul Dum­nezeu mi-a ajutat mai de­parte. Am fost transferat la un spital din Bucu­rești, unde o mână de mari chi­rurgi prin care a lucrat Dum­nezeu, în frunte cu doc­torul Ciurel, mi-a făcut a doua ope­rație. Eram în­tre viață și moarte și după aceea am renăscut. Doi ani mai târziu, m-am dus să-I mulțu­mesc Bu­nu­lui Dum­nezeu, în Țara Sfântă, acolo unde a suferit, fiindcă oi fi contribuit și eu la suferințele Lui, printre oameni.

"În închisori, nu așteptam să vină americanii, ci ajutorul Lui Dumnezeu"

- Știm că viața dvs. a fost plină de încercări. Ați mai avut și alte momente în care v-ați confruntat cu moartea?

- Cu multă vreme în urmă, în 1955, am fost ares­tat, după o viață clandestină de șapte ani. Atunci am văzut pistolul în dreptul frunții. Puteam să fac o miș­care bruscă și poate s-ar fi descărcat. Dar mi-a dat Dum­nezeu un răspuns așa de senin, când mi-a cerut Securitatea să predau tot armamentul pe care îl aveam asupra mea! "Nu am nicio armă, în afară de Sfânta Scrip­tură!" - am spus. Cât am stat ascuns, am citit zilnic doar Sfânta Scriptură. Și mi-a fost un sprijin extraor­dinar. Încât iacă, am ajuns la nouăzeci de ani trecuți. Și privesc către ziua de mâine, ca și cum ar fi ultima, după învățătura Sfinților Părinți. Și o aștept cu seni­nătate. Și vorbesc în felul acesta și cu familia mea. Nouă nu ne este teamă a vor­bi în casă despre clipa morții. E adevărat, n-am vrea să ne despărțim curând, și-L rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi să fie milostiv cu noi. Și iată, n-aș putea spune că am sufe­rințe prea grele. Vremea în­chi­sorii, cu toate urmele pe care mi le-a lăsat pe trup, cum spune Sfântul Pavel, este un ghimpe care mă face să-mi aduc aminte mereu de moar­te. Și să nu-mi interpretați nici într-un fel clipa aceasta de mărturisire. Nu spun că do­resc moartea. Poate să vină când o vrea, știu că sunt dator cu această moarte. Dar mulțumesc Lui Dum­nezeu și pentru tot ajutorul pe care mi-l dă și pentru sutele de oameni care vin la biserică și împreună ne mărturisim credința și dragostea. Și-I mulțumesc fiindcă m-a ajutat să trec prin atâtea clipe grele. Am fost fugar. M-a ajutat să trec șapte ani. Am fost în tem­niță. M-a ajutat să străbat vreo nouă ani după gra­tii. În închisorile comuniste, așteptam toți nu să vină americanii, ci să vină ajutorul Lui Dumnezeu.

- Cum explicați moralul deținuților politici din închisorile comuniste? Ați fost printre ei și știți. Mulți au murit ca niște eroi. De unde neînfricarea în fața morții?

- Toți cei care au avut credința puternică în Dum­nezeu au ieșit din închisoare întăriți. Și le-a ajutat Dumnezeu să poată suporta și viața ceastalaltă. Nu comuniștii ne-au eliberat din această școală grea și amară a închisorii, ci Dumnezeu, la plinirea vremii rânduite de El. De atunci, s-au subțiat rândurile noas­tre. Sunt tot mai puțini. Dar nu am întâlnit niciun fost deținut politic care să nu-I mulțumească Lui Dumne­zeu pentru toate clipele dăruite. Iar cei care nu au avut credință puternică, cei mai mulți, s-au prăpădit chiar acolo. Nu zic că toți n-au avut credință, fiindcă mulți au fost chinuiți în așa fel, încât n-au mai putut răbda și le-a dat Dumnezeu sfârșitul mucenicesc. Și toți cei închiși de comuniști au făcut-o din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Biserică și neamul nostru. Acolo, în închisoare, în jurul meu, n-a fost decât rugă­ciune și așteptare plină de credință. N-a existat nicio zi fără rugăciune. Iar seara, după ce se închideau celulele, toți ne uneam atât de intens în rugăciune, că dacă s-ar fi putut vedea pe deasupra închisorilor focul rugă­ciu­nilor noastre, ar fi părut ca un Rug Aprins. Dar zic și eu ca Alecu Russo: "Dumnezeul părinților noștri s-a îndurat de lacrimile tale, țara mea". Astfel, am putut toți reveni în viața civilă, fiecare unde și cum am putut. Iar eu am fost peste 45 de ani slujitor al alta­rului și, după puterile mele, am putut să-I aduc mereu laude Bunului Dumnezeu.

Pagini ilustrate cu icoane vechi românești