Amintiri din ograda copilăriei

Bucătăria de vară

Dacă iarna, inima gospodăriei lui Buna bă­tea lângă şporiul uriaş din casă, vara, ea tresălta veselă în curte, sub mărul cel bă­trân. Acolo, lângă cuptorul de pâine, se amenaja bu­că­tăria de vară, de cum se duceau zăpe­zile şi se zvântau toate cărările. Locul acela larg, în­conjurat pe de-o parte, de tufe de iasomie, iar pe de alta, de ri­bizli, coacăzi şi agrişi, de­ve­nea pentru mai bine de o jumătate de an miezul lumii în zilele copi­lă­riei.
Bucătăria de vară a fost ridi­cată din scânduri groase de brad, de un­chiaşul Petrea, care era cel mai pri­ce­put lemnar din vremea aceea. Tot el a închegat stălajele, poliţele pe care aşteptau înşirate tot felul de oale şi ulcele, căni şi pahare, cratiţe, cuţi­toaie, linguri mari, mici şi mijlocii, precum şi strecurători de toate mă­rimile, în­ce­pând de la cele mai mici, pentru ceaiurile din ierburi de leac, până la cele mari, pentru supa de găi­nă, de duminică, ori la cele prin care se scurgea sucul gros din roşiile zemoase, aduse din grădină, cu soare cu tot. Mai erau acolo oale de lut, ţinute mereu cu gura în jos, până să fie umplute cu laptele pus la acrit şi la smântânit, de la vaca Suruca ori de la bivoliţa Matrona. Pe cel mai de jos raft se înşirau cratiţele groase, de fontă, în care se fierbeau dulceţurile, zacuştile ori sosurile cu cimbrişor şi meri­şoare de munte, numai bune de pus iarna, lângă fripturi. Dar mai erau şi oalele obişnuite, smălţuite şi cu flori desenate pe burta lor încăpă­toare, în care fierbeau "pă­zâturile", supele rapide de legume, care se fă­ceau vara, în fiecare zi. Supe uşoare, în care des­co­pereai o grădină întrea­gă de arome şi mi­rosuri proas­pete de mărar, pătrunjel, tarhon, ori leuş­tean. Stă­lajele din bucătăria de vară erau colorate şi pline de tot felul de mă­runţişuri, capete de sfoară, dopuri, pungi şi punguţe cu sare, bicarbonat ori amo­niac pentru copt, plicuri cu boabe de piper, pa­prică iute ori "saliţin" pentru castraveţii muraţi de vară, aceia ca­re crănţăneau în dinţi, când se lăsau fu­raţi din în­ve­lişul lor de frunze de vişin şi mărar şi când erau scurşi de zeama dulce-acrişoară, numai bună de răcorit gâtul încălzit, în zilele în care lucrai la fân. În cuiele bătute ici şi colo, atârnau ierburi uscate de ceai şi le­gă­turi de busuioc sălbatic şi cimbru mirositor, de care pu­teai să uiţi până iarna, când se tăiau porcii, căci nu­mai atunci erau scuturate bine şi presărate pe şun­cile uriaşe şi pe slăninile rozalii, înainte de a fi puse în pod, la fum.
În bucătăria de vară era o ma­­să mare, ma­re, pătră­ţoasă, la care ar fi în­căput tot nea­mul, dacă s-ar fi strâns toţi ai lui, deodată, de pe unde erau îm­prăştiaţi, pe la şcoli ori la lu­cru. Dar pe a­tunci, la masa aceea stăteam doar eu şi Buna.

Aţa cu noduri

În fiecare sâmbătă, în bucătăria de vară în­cepea sărbătoarea. Era încă întuneric, când Bu­na făcea foc în cuptor şi punea drojdia la înmuiat în mijlocul grămezii de făină cernută, care aştepta în covata mare de lemn. Sâmbăta era "zi de pâine" şi de alte "aluaturi" care se pre­găteau pentru dumi­nică, dar şi pentru ce­lelalte zile din săptămâna care urma. Pâinea de vară era fră­mântată cu cartofi, ca să fie mai "săţoasă", şi cu seminţe de chimen, ca să ţie mai multe zile, căci vremea era caldă şi se putea acri altfel. Dar Buna avea leac şi pentru asta. Înfăşurate în frunze de hrean şi apoi în ştergare groase, pâinile stăteau înşirate pe poliţa de sus din bucătăria de vară, aşteptând să le vină rândul la mâncare. Erau întotdeauna şase pâini, câte una pentru fiecare zi din săp­tămână. Sâm­băta nu se punea la numă­rătoare, pentru că înainte de a băga pâinile în cuptor, Bu­na rupea o bucată mare de aluat din care co­cea panga­lău, riteş ori vărzare sau plăcinte pe les­pede, umplute cu brânză, cartofi ori ceapă verde, mărar şi foi de lo­bode. Pangalăul era o turtă rotundă, crestată deasupra, unsă cu ulei şi presărată cu sare grunjoasă ori cu zahăr, după cum îţi plăcea ori după cum aveai chef. Se cocea deasupra jarului, tras cu cociorva de lemn în faţa uşii cuptorului. Dacă pangalăul se cocea repe­de, era semn că e numai bine în­căl­zit cuptorul pentru a fi băgate pâi­nile. Dacă nu se cocea şi ră­mâ­nea al­bineţ, jarul era împins înapoi şi uşa cuptorului închisă pentru încă o vre­me, până când se mai încăl­zea puţin. La riteş, lucram şi eu de zor cu Buna. Îmi plăcea să o ajut să răsucească în suluri lungi foile subţiri de aluat, unse cu unt, pe care le încovriga apoi şi le înfăşura, şerpuindu-le, cât să le dea o formă mai rotundă, ori mai alun­gită. Apăsat şi călcat bine cu suci­toarea, riteşul era copt şi, ca să-l poţi mânca, mai trebuia doar să-l ungi deasupra cu miere groasă şi să bei din când în când câte o gură de lapte rece.
Vărzarele şi picioicarele erau plă­cinte umplute cu varză acră ori cu car­tofi fierţi cu ceapă şi se coceau în ulei, în tigaia mare, pe care Buna o numea "les­pede." Plă­cintele pe lespede erau ţinute la cald, într-un vailing mare, acoperit. După ce mâncai din toate as­tea câte puţin, nu-ţi mai trebuia pâine, căci erai să­tul. Pâinile calde, scoase din cuptor, curăţate de frun­zele de paltin, hrean, ridichi ori varză, pe care erau puse în vatra fierbinte, la copt, erau stropite cu apă rece şi acoperite cu pânze curate, ca "să meargă la Dum­nezău". Dar nu ştiu cum se fă­cea că, de fiecare dată, până să ajun­gă pâinile la Dum­ne­zău, când era mai tare pe uliţă mirosul de pâine caldă, numai ce vedeam că deschide poarta Nas­tasâia, baba care avea casa lângă pădure şi care trăia sin­gură, sin­gură, căci era "a ni­mărui", şi nu avea nicio rudă ori vreun alt neam. Ştiam deja ce urmează să se întâmple şi aş­teptam. Buna alegea o pâine care nu mai era prea fier­binte, ci doar călduţă, şi tăia din ea o bucată mă­ri­şoară. Lua apoi dintr-un cui un fir de aţă cu care mă­sura în cruciş lungimea şi grosimea pâinii, făcea câte un nod pentru fiecare şi punea aţa la loc. Îi dădea Nastasâiei bucata de pâine, îi mai dădea şi-un pahar de rachiu şi-i spunea să se roage pentru cei duşi. Baba începea rugăciunea înainte de a se ridi­ca de pe laiţă. Când ajungea la poartă, ca de fie­care dată, o întrebam pe Buna de ce măsura pâi­nea cu aţa cu noduri şi Bu­na-mi răspundea mereu la fel că trebuie să ştie şi Îngerul, cât de mare era milos­tenia pe care o făcea ea sâmbătă de sâmbătă şi să-i întoarcă bunătatea cu aceeaşi măsură în săptămâna care urma.

Seara

Seara venea mai iute în bucătăria de vară, decât în casă, pentru că acolo nu era niciun bec, ci doar o lam­pă mare, pe care Buna o aprindea când avea petrol. Când nu avea, punea într-o oală mică de lut ulei, băga în el un fir de aţă groasă, în loc de fitil, şi-l aprindea. Lampa asta improvizată dădea o lumină mai mare decât o lumânare obişnuită, numai că afuma cam tare. Dar asta nu conta, căci doar eram în bucătăria de vară, în care nu existau pereţi văruiţi, de-a căror al­beaţă să ai grijă. Noaptea urca acolo tiptil, din colţuri înspre masa luminată, iar umbrele ciudate şi întu­ne­ricul cald făceau ca încăperea să pară uriaşă.
Zgomotele serii de vară erau altfel decât cele din tim­pul zilei. Păreau întotdeauna mai pline, mai rotun­de şi mai catifelate. Nu erau prea tari şi nu te supă­rau niciodată când le auzeai. Erau molcome, aducă­toare de pace şi îmbiau la tihnă. Aşteptam pe laiţă ori pe prag să vină Buna din grajd cu laptele cald. As­cultam seara şi pândeam stelele care apăreau printre crengile mărului. Le număram. Erau mereu zece, tot câte zece, mai multe grămezi de zece, căci pe atunci numai până la zece ştiam să număr. Fluturi buimaci îşi pârleau aripile la flacăra de pe masă. Undeva, de­parte, se au­zea lătrând un câine, deasupra mea, în în­tuneric, fâ­şâiau aripi de noapte. Târziu, când toate ale zilei erau încheiate şi intram în casă, lăsând bucătăria de vară în grija nopţii, lumina albă a becului mi se părea tristă şi săracă.

Toamna

Sfârşitul verii înghesuia întotdeauna zilele printre bor­cane de murături, sticle cu siropuri şi licori groa­se, de poame. Tot mai multe se adunau în bucătăria de vară, înainte de a lua drumul cămării ori al piv­niţei, pentru iarnă. Era o întreagă babilonie în zilele acelea, dar răbdarea Bunii ştia să le orânduiască pe toate, fără cusur. Tăvi şi tăvale cu prune şi felii de mere puse la uscat, straturi de frunze aromate pentru supe şi alte fier­turi, şiruri de aţe pe care stăteau prinse păstăi un­date, "lanţuri" colorate din ardei iuţi ori din cei că­preşti, oale de lut cu magiun gros, cleios, întărit deasupra într-o pojghiţă acrişoară, cutii cu rădăcini dulci de pătrunjel şi păstârnac, site uriaşe în care se zvântau gogoşarii, legături de ceapă şi de usturoi, cucuruzi galbeni-aurii, legaţi tot câte doi, trei, ca să poată fi agăţaţi pe sfori, la uscat. Of, Doamne, nici nu mai ştiu câte erau îngrămădite acolo, dar price­peam sigur, că, pe cât era tot mai mic locul meu de joacă din bucătăria de vară, cu atât toamna era tot mai aproape. Când începeau zilele reci, albite de brume, bucătăria de vară se închidea. O vreme, până cădea prima zăpa­dă, Buna mai făcea sâmbăta pâine şi aluaturi, apoi se muta cu toate ale bucătăritului în casă, până ce venea primăvara.
Numai că mâncarea de iarnă, făcută în casă, parcă n-avea niciun gust. Dar avea Bu­na leac şi pen­tru asta: o frunză de leuş­tean us­cat, un ar­dei copt, o fier­tură de boabe de porumb cu mie­­re, câteva poame us­cate, o felie de pâine cu magiun, toate as­tea şi încă multe alte mi­nuni îmi amin­teau de vara din bu­că­tăria de sub măr şi, dintr-o dată, ră­­sărea soa­rele.

Aghistine cu poveşti

Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă şi să le pregătim pen­tru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva nefăcut ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt îngheţat, şi asta era mare supărare pentru Buna, care închidea ochii, îşi bătea palmele una de alta şi-şi clătina capul, amărâtă: "Ioi, ioi, Iştenem, că nu ne mai ajunge viaţa asta!".
Cel mai greu era când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi cenuşii. Nici nu-ţi venea să ieşi din casă, d-apoi să mai şi tre­buiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fie­care an, venea de la Baia Mare unchiaşul Andriş, fra­tele Bunii, ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiaşul ve­nea încărcat cu bunătăţi îndelung aşteptate şi dorite: bomboane camforate, zahăr candel înşirat pe sfori, hal­viţă cu nuci şi alune, ulei gros, arămiu, pe care sin­gur îl storcea la o presă uriaşă, din seminţe de dovleac. Dar cel mai tare şi mai tare mă bucuram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii câte un săcotei plin cu "aghistine dulci", castane uriaşe, bune de mâncat, cu­lese din livada lui, de pe Dealul Florilor. Aveam deja cuţitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care nici astăzi nu ştiu de ce unchiaşul, doar el, singurul, le numea "aghistine". Luam la rând fiecare castană, şi cu vârful cuţitului îi făceam două crestături, musai două, şi musai în cruce, ca "să meargă la Dumnezău", zicea unchiaşul care, câtă vreme lucram, îmi povestea amintiri din război, de pe frontul din Italia, sau mă punea să-i spun poeziile şi cântecele pe care le învă­ţasem în vremea ce-a trecut de la ultima lui vizită. Tu­ruiam vrute şi nevrute, îi spuneam de două ori aceeaşi poezie, cântam aceeaşi strofă de mai multe ori, inven­tam întâmplări şi poveşti, şi-aş fi inventat oricâte, doar, doar, o adormi unchiaşul mai repede, să scap de corvoadă, să iau plasa cu castane crestate şi s-o duc la cuptor, unde Buna le prăjea într-o tavă mare de tablă, pusă direct pe jar. Câtă vreme se rumeneau, întoarse pe toate părţile, se umplea uliţa de-un miros atâta de îmbietor, încât toţi cei ce treceau pe lângă poartă înce­tineau, fără să vrea, şi-o întrebau pe Buna, vezi Doamne, cine ştie ce, numai ca să intre în vorbă cu ea şi să mai stea o vreme sub clopotul vrăjit al aburului cald şi mirositor. Iar Buna se uita râzând la mine, îmi făcea şugubăţ cu ochiul, şi le ducea şi lor castane prăjite, suflând în mâini, ca să nu se ardă. Apoi îmi umplea şi mie buzunarele şi-mi dădea drumul la joacă. Cu mâinile băgate în bu­zunar, peste castanele fierbinţi, pu­team să mă duc până la capătul lumii, unde nălucile de ceaţă se strecurau prin­tre copaci.

Mâţa de cules mere

Unchiaşul Petrea, lemnarul, avea casa lângă horincie şi pe la el treceau toţi cei care aveau treabă pe-acolo, ca să-l întrebe de una-alta, ori să-i aducă ştiri de pe alte uliţi. Avea în atelierul cu tavan înalt o masă mare şi groasă de stejar, pe care lucra uşi şi ferestre pentru cine-şi făcea casă nouă. Într-o toamnă târzie, mi-a făcut şi mie o pereche de schiuri din două bucăţi de scân­duri de gard, pe care le-a fiert o jumătate de zi într-o oală uriaşă, ca să le îndoaie la vârf. N-au ieşit chiar "ca la carte", una era niţel mai curbată şi mai scurtă, dar după ce le-a uns cu sacâz, lu­ne­cau, de parcă aveau motor. Altă dată, mi-a meşterit un scăunaş cu fioc, adică un ser­tărel cât palma, în care-mi ţineam creioa­nele colorate şi alte nimicuri. Dar cel mai tare şi mai tare mi-a plăcut ziua în care m-a chemat să-l ajut, ca să facem "mâţa de cu­les mere". Mai întâi, am cău­tat o rudă mai lungă, pe care el a curăţat-o de coajă, apoi m-a pus să caut prin rume­guşul din atelier o scândurică pătrăţoasă pe care, de jur îm­prejur, a bătut cuie lungi, ca nişte dinţi. La urmă, a prins coada cea lungă de scândurică şi gata, "mâţa" era nu­mai bună de cules. Cum? Uite-aşa: ridicai mâţa deasupra ca­pu­lui şi prindeai între cuiele acelea un măr de pe vreo creangă de sus, apoi trăgeai uşu­rel, într-o parte, şi el se rupea de pe crean­gă, dar nu cădea la pământ, rămânea prins între cuie şi aşa puteai să-l aduci încet jos, fără ca el să se lovească. Merele întregi, cu codiţa la lo­cul lor, nelovite, ţineau toată iarna, se păs­trau multă vreme, nu se stri­cau până în primăvară. Aşa am cules în anul acela multe mere cu "mâţa" cea nouă.

Păstăile împărăteşti

Boabele erau albuţe, uşor alungite şi aveau la un capăt o pată albăstruie şi câteva pi­căţele presărate înspre mijloc. Buna zicea că aceea albastră e zadia, "şurţul" fiecărui bob. Numai acelea erau bune de păstăi "îm­părăteşti" şi numai pe acelea le alegea an de an, cu migală, din coşul aşezat înaintea ei. În fiecare toamnă se întâmpla la fel. După ce culegea toate păstăile uscate, după ce le des­făcea şi aduna în covata mare de lemn boa­bele, le alegea dintre ele doar pe acelea "cu şurţă" şi le punea deoparte. Erau boabe de fasole pe care le moştenise de la mama ei, iar aceasta de la mama mamii ei. Erau "din neam", adică şi le grijea, de parcă cine ştie ce comoară aveau sub pieliţa lor lu­cioasă. Ieşeau din ele păstăi lungi şi fragede, pentru care Buna era renumită pe toată uliţa, şi cu mare zgârcenie împărţea în fiecare toamnă, doar câteva boabe, pe la vecinele mai apro­piate. Şi asta, numai după înde­lungi amânări şi promisiuni repetate. Boa­bele erau atâta de scumpe în mintea ei, în­cât, suprem sacrificiu, cu ele încerca naiv să le cumpere pe cele două navetiste care-i aduceau me­reu veşti despre feciorul mai mic, ce lucra la oraş. Să fi ştiut unchiaşul că spioanele erau plătite în boabe de fasole, pentru că-i relatau Bunii "de-a fir a păr", tot ce învârtea el la Baia Sprie, cu ce fete se plimba, cum le ţinea "la braţ", ori cum erau ele îm­bră­cate şi cât purtau de lungă fusta, ar fi râs o săptă­mână. Dar Buna n-avea grijă de asta, se descurca de minune, era mulţumită, şi trocul era în­totdeauna avan­tajos. Fiecare parte primea, de fapt, ce voia, şi din câte am văzut eu, şi din cât m-am priceput, cu cât erau mai multe ştirile aduse, cu atâta erau mai multe boabele care tre­ceau în buzuna­rul veci­nelor.
Am aflat, de curând, că una dintre mătuşile mele mai păstrează, în­că, boabe de fasole îm­pă­rătească, şi cred că am să-i cer câteva să le semăn şi eu în grădinuţa mea, la primăvară. Cine ştie pe ce le voi putea şi eu pre­schimba? Că şi eu am copii care cam umblă creanga prin oraş, după lăsarea serii... Şi, oricum, vorba bătrânească, mai bine să ai cu ce, decât să n-ai şi să aştepţi la voia (şi la vorbele şi po­veştile) altora, nu?

Merele cântătoare

Câteodată, venea la Buna un moşuleţ alb la păr, cu ochi veşnic înlăcrimaţi, parcă de-o bucurie fără nume. Îşi lăsa straiţa lângă uşă, se aşeza pe laviţă şi dădea din cap: "Catiţă, Catiţă, ce mai faci, tu, Catiţă dra­gă?" Şi-abia după ce primea răspuns la întrebarea asta, care mie mi se părea foarte grea, căci dacă mi-ar fi pus-o mie cineva, n-aş fi ştiut ce să răspund, pentru că nicio­dată nu făceam ceea ce trebuia, deci, după ce primea răspunsul, se apropia de straiţă, scotea de acolo, de fiecare dată, câte două mere, pe care le ştergea mai întâi cu colţul sfeterului verde, şi-apoi mi le în­tindea, scuturându-mi-le încet pe lângă urechi. Merele "cântau". Seminţele lor se mişcau în căsuţa prea largă în care dormeau şi zornăitul lor era înmuiat oarecum de învelişul zemos şi parfumat. Doamne, ce-mi mai plăceau merele acelea, cât m-am jucat eu cu ele, cât le-am mai ascultat "cântând" şi cum m-au înşelat ele de tare, căci tocmai din cauza lor n-am înţeles eu că drumurile moşului Chimu prin curtea Bunii n-aveau alt scop, decât s-o convingă la un măritiş târziu, care să le unească singurătăţile. Câtă vreme eu ascultam muzica merelor, moş Chimu încerca s-o convingă pe Buna să renun­ţe la văduvia ei, începută la treizeci de ani. Asta am aflat-o mult mai târziu, mult după ce am înmormântat-o pe Buna, cu tot cu năframa ei albă, de văduvă curată, năframă cumpărată de bunicul din târgul de la Sătmar.
Oricât am căutat prin pieţele prin care am tre­cut, mere cântătoare n-am mai găsit nicio­dată de atunci. Nici nu ştiu dacă există şi dacă nu cumva merele acelea erau mere vrăjite de moş Chi­mu, pentru ca eu să aud doar muzica lor, şi nu pro­pu­nerile lui de însurătoare, şoptite în serile de toamnă, când lumina gălbuie a serii se aşeza alene peste gră­mezile de bostani.

Sărbătoarea nucilor

Când venea vremea, se băteau nucii cu nişte beţe lungi, de lemn. Nucul pe care nu-l baţi nu mai face roadă în anul următor, aşa că bătaia nucilor era printre primele sărbători cu care înce­pea, de obicei, strânsul de toamnă. Se adu­nau mai mulţi tineri la bătutul nucilor, oa­meni în putere, căci nu era uşor să ţii prăjina de bătut ridicată şi să cauţi să loveşti numai frunzele şi nucile, nu crengile mici, pe care le puteai rupe. Culegeam în coşuri mari nucile, după ce le scoteam din învelişul ver­de, amărui, care ne lăsa pe mâini urme ma­ronii. Apoi le urcam în pod, unde le aşezam într-un strat subţire, la uscat. Văzut prin ferestruica podu­lui, nu mai mare de-un lat de palmă, nucul părea, dintr-odată, pustiu. Ziua cea mai impor­tantă din an pentru el, adică ziua în care era în centrul atenţiei tuturor, în care era înconjurat de atâta lume, era şi cea mai tristă, căci după ce ultimul coş de nuci era adunat şi pus la păstrare, nimeni nu-l mai băga în seamă, până în toam­na următoare. Poate cel mult vreo cioa­ră care se agăţa de trunchiul lui gros, căutând puţină căldură rămasă din soarele verii, ori vreo sarcă buimacă şi zurlie, cu pene albastre, învolburate de vânt.