Dacă iarna, inima gospodăriei lui Buna bătea lângă șporiul uriaș din casă, vara, ea tresălta veselă în curte, sub mărul cel bătrân. Acolo, lângă cuptorul de pâine, se amenaja bucătăria de vară, de cum se duceau zăpezile și se zvântau toate cărările. Locul acela larg, înconjurat pe de-o parte, de tufe de iasomie, iar pe de alta, de ribizli, coacăzi și agriși, devenea pentru mai bine de o jumătate de an miezul lumii în zilele copilăriei.
Bucătăria de vară a fost ridicată din scânduri groase de brad, de unchiașul Petrea, care era cel mai priceput lemnar din vremea aceea. Tot el a închegat stălajele, polițele pe care așteptau înșirate tot felul de oale și ulcele, căni și pahare, cratițe, cuțitoaie, linguri mari, mici și mijlocii, precum și strecurători de toate mărimile, începând de la cele mai mici, pentru ceaiurile din ierburi de leac, până la cele mari, pentru supa de găină, de duminică, ori la cele prin care se scurgea sucul gros din roșiile zemoase, aduse din grădină, cu soare cu tot. Mai erau acolo oale de lut, ținute mereu cu gura în jos, până să fie umplute cu laptele pus la acrit și la smântânit, de la vaca Suruca ori de la bivolița Matrona. Pe cel mai de jos raft se înșirau cratițele groase, de fontă, în care se fierbeau dulcețurile, zacuștile ori sosurile cu cimbrișor și merișoare de munte, numai bune de pus iarna, lângă fripturi. Dar mai erau și oalele obișnuite, smălțuite și cu flori desenate pe burta lor încăpătoare, în care fierbeau "păzâturile", supele rapide de legume, care se făceau vara, în fiecare zi. Supe ușoare, în care descopereai o grădină întreagă de arome și mirosuri proaspete de mărar, pătrunjel, tarhon, ori leuștean. Stălajele din bucătăria de vară erau colorate și pline de tot felul de mărunțișuri, capete de sfoară, dopuri, pungi și punguțe cu sare, bicarbonat ori amoniac pentru copt, plicuri cu boabe de piper, paprică iute ori "salițin" pentru castraveții murați de vară, aceia care crănțăneau în dinți, când se lăsau furați din învelișul lor de frunze de vișin și mărar și când erau scurși de zeama dulce-acrișoară, numai bună de răcorit gâtul încălzit, în zilele în care lucrai la fân. În cuiele bătute ici și colo, atârnau ierburi uscate de ceai și legături de busuioc sălbatic și cimbru mirositor, de care puteai să uiți până iarna, când se tăiau porcii, căci numai atunci erau scuturate bine și presărate pe șuncile uriașe și pe slăninile rozalii, înainte de a fi puse în pod, la fum.
În bucătăria de vară era o masă mare, mare, pătrățoasă, la care ar fi încăput tot neamul, dacă s-ar fi strâns toți ai lui, deodată, de pe unde erau împrăștiați, pe la școli ori la lucru. Dar pe atunci, la masa aceea stăteam doar eu și Buna.
Ața cu noduri
În fiecare sâmbătă, în bucătăria de vară începea sărbătoarea. Era încă întuneric, când Buna făcea foc în cuptor și punea drojdia la înmuiat în mijlocul grămezii de făină cernută, care aștepta în covata mare de lemn. Sâmbăta era "zi de pâine" și de alte "aluaturi" care se pregăteau pentru duminică, dar și pentru celelalte zile din săptămâna care urma. Pâinea de vară era frământată cu cartofi, ca să fie mai "sățoasă", și cu semințe de chimen, ca să ție mai multe zile, căci vremea era caldă și se putea acri altfel. Dar Buna avea leac și pentru asta. Înfășurate în frunze de hrean și apoi în ștergare groase, pâinile stăteau înșirate pe polița de sus din bucătăria de vară, așteptând să le vină rândul la mâncare. Erau întotdeauna șase pâini, câte una pentru fiecare zi din săptămână. Sâmbăta nu se punea la numărătoare, pentru că înainte de a băga pâinile în cuptor, Buna rupea o bucată mare de aluat din care cocea pangalău, riteș ori vărzare sau plăcinte pe lespede, umplute cu brânză, cartofi ori ceapă verde, mărar și foi de lobode. Pangalăul era o turtă rotundă, crestată deasupra, unsă cu ulei și presărată cu sare grunjoasă ori cu zahăr, după cum îți plăcea ori după cum aveai chef. Se cocea deasupra jarului, tras cu cociorva de lemn în fața ușii cuptorului. Dacă pangalăul se cocea repede, era semn că e numai bine încălzit cuptorul pentru a fi băgate pâinile. Dacă nu se cocea și rămânea albineț, jarul era împins înapoi și ușa cuptorului închisă pentru încă o vreme, până când se mai încălzea puțin. La riteș, lucram și eu de zor cu Buna. Îmi plăcea să o ajut să răsucească în suluri lungi foile subțiri de aluat, unse cu unt, pe care le încovriga apoi și le înfășura, șerpuindu-le, cât să le dea o formă mai rotundă, ori mai alungită. Apăsat și călcat bine cu sucitoarea, riteșul era copt și, ca să-l poți mânca, mai trebuia doar să-l ungi deasupra cu miere groasă și să bei din când în când câte o gură de lapte rece.
Vărzarele și picioicarele erau plăcinte umplute cu varză acră ori cu cartofi fierți cu ceapă și se coceau în ulei, în tigaia mare, pe care Buna o numea "lespede." Plăcintele pe lespede erau ținute la cald, într-un vailing mare, acoperit. După ce mâncai din toate astea câte puțin, nu-ți mai trebuia pâine, căci erai sătul. Pâinile calde, scoase din cuptor, curățate de frunzele de paltin, hrean, ridichi ori varză, pe care erau puse în vatra fierbinte, la copt, erau stropite cu apă rece și acoperite cu pânze curate, ca "să meargă la Dumnezău". Dar nu știu cum se făcea că, de fiecare dată, până să ajungă pâinile la Dumnezău, când era mai tare pe uliță mirosul de pâine caldă, numai ce vedeam că deschide poarta Nastasâia, baba care avea casa lângă pădure și care trăia singură, singură, căci era "a nimărui", și nu avea nicio rudă ori vreun alt neam. Știam deja ce urmează să se întâmple și așteptam. Buna alegea o pâine care nu mai era prea fierbinte, ci doar călduță, și tăia din ea o bucată mărișoară. Lua apoi dintr-un cui un fir de ață cu care măsura în cruciș lungimea și grosimea pâinii, făcea câte un nod pentru fiecare și punea ața la loc. Îi dădea Nastasâiei bucata de pâine, îi mai dădea și-un pahar de rachiu și-i spunea să se roage pentru cei duși. Baba începea rugăciunea înainte de a se ridica de pe laiță. Când ajungea la poartă, ca de fiecare dată, o întrebam pe Buna de ce măsura pâinea cu ața cu noduri și Buna-mi răspundea mereu la fel că trebuie să știe și Îngerul, cât de mare era milostenia pe care o făcea ea sâmbătă de sâmbătă și să-i întoarcă bunătatea cu aceeași măsură în săptămâna care urma.
Seara
Seara venea mai iute în bucătăria de vară, decât în casă, pentru că acolo nu era niciun bec, ci doar o lampă mare, pe care Buna o aprindea când avea petrol. Când nu avea, punea într-o oală mică de lut ulei, băga în el un fir de ață groasă, în loc de fitil, și-l aprindea. Lampa asta improvizată dădea o lumină mai mare decât o lumânare obișnuită, numai că afuma cam tare. Dar asta nu conta, căci doar eram în bucătăria de vară, în care nu existau pereți văruiți, de-a căror albeață să ai grijă. Noaptea urca acolo tiptil, din colțuri înspre masa luminată, iar umbrele ciudate și întunericul cald făceau ca încăperea să pară uriașă.
Zgomotele serii de vară erau altfel decât cele din timpul zilei. Păreau întotdeauna mai pline, mai rotunde și mai catifelate. Nu erau prea tari și nu te supărau niciodată când le auzeai. Erau molcome, aducătoare de pace și îmbiau la tihnă. Așteptam pe laiță ori pe prag să vină Buna din grajd cu laptele cald. Ascultam seara și pândeam stelele care apăreau printre crengile mărului. Le număram. Erau mereu zece, tot câte zece, mai multe grămezi de zece, căci pe atunci numai până la zece știam să număr. Fluturi buimaci își pârleau aripile la flacăra de pe masă. Undeva, departe, se auzea lătrând un câine, deasupra mea, în întuneric, fâșâiau aripi de noapte. Târziu, când toate ale zilei erau încheiate și intram în casă, lăsând bucătăria de vară în grija nopții, lumina albă a becului mi se părea tristă și săracă.
Toamna
Sfârșitul verii înghesuia întotdeauna zilele printre borcane de murături, sticle cu siropuri și licori groase, de poame. Tot mai multe se adunau în bucătăria de vară, înainte de a lua drumul cămării ori al pivniței, pentru iarnă. Era o întreagă babilonie în zilele acelea, dar răbdarea Bunii știa să le orânduiască pe toate, fără cusur. Tăvi și tăvale cu prune și felii de mere puse la uscat, straturi de frunze aromate pentru supe și alte fierturi, șiruri de ațe pe care stăteau prinse păstăi undate, "lanțuri" colorate din ardei iuți ori din cei căprești, oale de lut cu magiun gros, cleios, întărit deasupra într-o pojghiță acrișoară, cutii cu rădăcini dulci de pătrunjel și păstârnac, site uriașe în care se zvântau gogoșarii, legături de ceapă și de usturoi, cucuruzi galbeni-aurii, legați tot câte doi, trei, ca să poată fi agățați pe sfori, la uscat. Of, Doamne, nici nu mai știu câte erau îngrămădite acolo, dar pricepeam sigur, că, pe cât era tot mai mic locul meu de joacă din bucătăria de vară, cu atât toamna era tot mai aproape. Când începeau zilele reci, albite de brume, bucătăria de vară se închidea. O vreme, până cădea prima zăpadă, Buna mai făcea sâmbăta pâine și aluaturi, apoi se muta cu toate ale bucătăritului în casă, până ce venea primăvara.
Numai că mâncarea de iarnă, făcută în casă, parcă n-avea niciun gust. Dar avea Buna leac și pentru asta: o frunză de leuștean uscat, un ardei copt, o fiertură de boabe de porumb cu miere, câteva poame uscate, o felie de pâine cu magiun, toate astea și încă multe alte minuni îmi aminteau de vara din bucătăria de sub măr și, dintr-o dată, răsărea soarele.
Aghistine cu povești
Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă și să le pregătim pentru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva nefăcut ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt înghețat, și asta era mare supărare pentru Buna, care închidea ochii, își bătea palmele una de alta și-și clătina capul, amărâtă: "Ioi, ioi, Iștenem, că nu ne mai ajunge viața asta!".
Cel mai greu era când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte și cenușii. Nici nu-ți venea să ieși din casă, d-apoi să mai și trebuiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fiecare an, venea de la Baia Mare unchiașul Andriș, fratele Bunii, ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiașul venea încărcat cu bunătăți îndelung așteptate și dorite: bomboane camforate, zahăr candel înșirat pe sfori, halviță cu nuci și alune, ulei gros, arămiu, pe care singur îl storcea la o presă uriașă, din semințe de dovleac. Dar cel mai tare și mai tare mă bucuram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii câte un săcotei plin cu "aghistine dulci", castane uriașe, bune de mâncat, culese din livada lui, de pe Dealul Florilor. Aveam deja cuțitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care nici astăzi nu știu de ce unchiașul, doar el, singurul, le numea "aghistine". Luam la rând fiecare castană, și cu vârful cuțitului îi făceam două crestături, musai două, și musai în cruce, ca "să meargă la Dumnezău", zicea unchiașul care, câtă vreme lucram, îmi povestea amintiri din război, de pe frontul din Italia, sau mă punea să-i spun poeziile și cântecele pe care le învățasem în vremea ce-a trecut de la ultima lui vizită. Turuiam vrute și nevrute, îi spuneam de două ori aceeași poezie, cântam aceeași strofă de mai multe ori, inventam întâmplări și povești, și-aș fi inventat oricâte, doar, doar, o adormi unchiașul mai repede, să scap de corvoadă, să iau plasa cu castane crestate și s-o duc la cuptor, unde Buna le prăjea într-o tavă mare de tablă, pusă direct pe jar. Câtă vreme se rumeneau, întoarse pe toate părțile, se umplea ulița de-un miros atâta de îmbietor, încât toți cei ce treceau pe lângă poartă încetineau, fără să vrea, și-o întrebau pe Buna, vezi Doamne, cine știe ce, numai ca să intre în vorbă cu ea și să mai stea o vreme sub clopotul vrăjit al aburului cald și mirositor. Iar Buna se uita râzând la mine, îmi făcea șugubăț cu ochiul, și le ducea și lor castane prăjite, suflând în mâini, ca să nu se ardă. Apoi îmi umplea și mie buzunarele și-mi dădea drumul la joacă. Cu mâinile băgate în buzunar, peste castanele fierbinți, puteam să mă duc până la capătul lumii, unde nălucile de ceață se strecurau printre copaci.
Mâța de cules mere
Unchiașul Petrea, lemnarul, avea casa lângă horincie și pe la el treceau toți cei care aveau treabă pe-acolo, ca să-l întrebe de una-alta, ori să-i aducă știri de pe alte uliți. Avea în atelierul cu tavan înalt o masă mare și groasă de stejar, pe care lucra uși și ferestre pentru cine-și făcea casă nouă. Într-o toamnă târzie, mi-a făcut și mie o pereche de schiuri din două bucăți de scânduri de gard, pe care le-a fiert o jumătate de zi într-o oală uriașă, ca să le îndoaie la vârf. N-au ieșit chiar "ca la carte", una era nițel mai curbată și mai scurtă, dar după ce le-a uns cu sacâz, lunecau, de parcă aveau motor. Altă dată, mi-a meșterit un scăunaș cu fioc, adică un sertărel cât palma, în care-mi țineam creioanele colorate și alte nimicuri. Dar cel mai tare și mai tare mi-a plăcut ziua în care m-a chemat să-l ajut, ca să facem "mâța de cules mere". Mai întâi, am căutat o rudă mai lungă, pe care el a curățat-o de coajă, apoi m-a pus să caut prin rumegușul din atelier o scândurică pătrățoasă pe care, de jur împrejur, a bătut cuie lungi, ca niște dinți. La urmă, a prins coada cea lungă de scândurică și gata, "mâța" era numai bună de cules. Cum? Uite-așa: ridicai mâța deasupra capului și prindeai între cuiele acelea un măr de pe vreo creangă de sus, apoi trăgeai ușurel, într-o parte, și el se rupea de pe creangă, dar nu cădea la pământ, rămânea prins între cuie și așa puteai să-l aduci încet jos, fără ca el să se lovească. Merele întregi, cu codița la locul lor, nelovite, țineau toată iarna, se păstrau multă vreme, nu se stricau până în primăvară. Așa am cules în anul acela multe mere cu "mâța" cea nouă.
Păstăile împărătești
Boabele erau albuțe, ușor alungite și aveau la un capăt o pată albăstruie și câteva picățele presărate înspre mijloc. Buna zicea că aceea albastră e zadia, "șurțul" fiecărui bob. Numai acelea erau bune de păstăi "împărătești" și numai pe acelea le alegea an de an, cu migală, din coșul așezat înaintea ei. În fiecare toamnă se întâmpla la fel. După ce culegea toate păstăile uscate, după ce le desfăcea și aduna în covata mare de lemn boabele, le alegea dintre ele doar pe acelea "cu șurță" și le punea deoparte. Erau boabe de fasole pe care le moștenise de la mama ei, iar aceasta de la mama mamii ei. Erau "din neam", adică și le grijea, de parcă cine știe ce comoară aveau sub pielița lor lucioasă. Ieșeau din ele păstăi lungi și fragede, pentru care Buna era renumită pe toată ulița, și cu mare zgârcenie împărțea în fiecare toamnă, doar câteva boabe, pe la vecinele mai apropiate. Și asta, numai după îndelungi amânări și promisiuni repetate. Boabele erau atâta de scumpe în mintea ei, încât, suprem sacrificiu, cu ele încerca naiv să le cumpere pe cele două navetiste care-i aduceau mereu vești despre feciorul mai mic, ce lucra la oraș. Să fi știut unchiașul că spioanele erau plătite în boabe de fasole, pentru că-i relatau Bunii "de-a fir a păr", tot ce învârtea el la Baia Sprie, cu ce fete se plimba, cum le ținea "la braț", ori cum erau ele îmbrăcate și cât purtau de lungă fusta, ar fi râs o săptămână. Dar Buna n-avea grijă de asta, se descurca de minune, era mulțumită, și trocul era întotdeauna avantajos. Fiecare parte primea, de fapt, ce voia, și din câte am văzut eu, și din cât m-am priceput, cu cât erau mai multe știrile aduse, cu atâta erau mai multe boabele care treceau în buzunarul vecinelor.
Am aflat, de curând, că una dintre mătușile mele mai păstrează, încă, boabe de fasole împărătească, și cred că am să-i cer câteva să le semăn și eu în grădinuța mea, la primăvară. Cine știe pe ce le voi putea și eu preschimba? Că și eu am copii care cam umblă creanga prin oraș, după lăsarea serii... Și, oricum, vorba bătrânească, mai bine să ai cu ce, decât să n-ai și să aștepți la voia (și la vorbele și poveștile) altora, nu?
Merele cântătoare
Câteodată, venea la Buna un moșuleț alb la păr, cu ochi veșnic înlăcrimați, parcă de-o bucurie fără nume. Își lăsa straița lângă ușă, se așeza pe laviță și dădea din cap: "Catiță, Catiță, ce mai faci, tu, Catiță dragă?" Și-abia după ce primea răspuns la întrebarea asta, care mie mi se părea foarte grea, căci dacă mi-ar fi pus-o mie cineva, n-aș fi știut ce să răspund, pentru că niciodată nu făceam ceea ce trebuia, deci, după ce primea răspunsul, se apropia de straiță, scotea de acolo, de fiecare dată, câte două mere, pe care le ștergea mai întâi cu colțul sfeterului verde, și-apoi mi le întindea, scuturându-mi-le încet pe lângă urechi. Merele "cântau". Semințele lor se mișcau în căsuța prea largă în care dormeau și zornăitul lor era înmuiat oarecum de învelișul zemos și parfumat. Doamne, ce-mi mai plăceau merele acelea, cât m-am jucat eu cu ele, cât le-am mai ascultat "cântând" și cum m-au înșelat ele de tare, căci tocmai din cauza lor n-am înțeles eu că drumurile moșului Chimu prin curtea Bunii n-aveau alt scop, decât s-o convingă la un măritiș târziu, care să le unească singurătățile. Câtă vreme eu ascultam muzica merelor, moș Chimu încerca s-o convingă pe Buna să renunțe la văduvia ei, începută la treizeci de ani. Asta am aflat-o mult mai târziu, mult după ce am înmormântat-o pe Buna, cu tot cu năframa ei albă, de văduvă curată, năframă cumpărată de bunicul din târgul de la Sătmar.
Oricât am căutat prin piețele prin care am trecut, mere cântătoare n-am mai găsit niciodată de atunci. Nici nu știu dacă există și dacă nu cumva merele acelea erau mere vrăjite de moș Chimu, pentru ca eu să aud doar muzica lor, și nu propunerile lui de însurătoare, șoptite în serile de toamnă, când lumina gălbuie a serii se așeza alene peste grămezile de bostani.
Sărbătoarea nucilor
Când venea vremea, se băteau nucii cu niște bețe lungi, de lemn. Nucul pe care nu-l bați nu mai face roadă în anul următor, așa că bătaia nucilor era printre primele sărbători cu care începea, de obicei, strânsul de toamnă. Se adunau mai mulți tineri la bătutul nucilor, oameni în putere, căci nu era ușor să ții prăjina de bătut ridicată și să cauți să lovești numai frunzele și nucile, nu crengile mici, pe care le puteai rupe. Culegeam în coșuri mari nucile, după ce le scoteam din învelișul verde, amărui, care ne lăsa pe mâini urme maronii. Apoi le urcam în pod, unde le așezam într-un strat subțire, la uscat. Văzut prin ferestruica podului, nu mai mare de-un lat de palmă, nucul părea, dintr-odată, pustiu. Ziua cea mai importantă din an pentru el, adică ziua în care era în centrul atenției tuturor, în care era înconjurat de atâta lume, era și cea mai tristă, căci după ce ultimul coș de nuci era adunat și pus la păstrare, nimeni nu-l mai băga în seamă, până în toamna următoare. Poate cel mult vreo cioară care se agăța de trunchiul lui gros, căutând puțină căldură rămasă din soarele verii, ori vreo sarcă buimacă și zurlie, cu pene albastre, învolburate de vânt.