Puterea rugăciunii

Nea Gheorghe și părintele Arsenie

"Pe cuvânt vă spun, că făr' de părintele, n-aș mai pute' trăi! Diloc!"
Bărbatul din fața mea e trecut de a doua tinerețe, dar e plin de energie și entuziasm. Vor­bește din inimă, cu patos și con­vin­gere, de parcă ceea ce spune ar fi ultima mărturie pe care o mai are de dat înaintea lui Dum­nezeu. Dar nu are gravitatea exagerată a multor creș­tini, care după ce au luat calea bise­ricii, se furi­șea­ză pe lângă ziduri, sme­riți și cu ochii în pământ. Pe nea Gheorghe credința îl face bucuros și optimist. E hâtru și simpatic, așa cum sunt toți urmașii lui Crean­gă. Vor­bește dulce, moldovenește, pomenin­du-l pe părintele Arsenie Boca la fiecare cuvânt.

Un sfat cât o prevestire

"Io, la viața mea, am făcut di tăti! Di ce să vă mint? Nu prea umblam pe la biserică, dar de crezut, cre­deam. Aveam o leacă habar de cele sfinte, dar nu fă­ceam ce trăbuie. Nevastă-mea, săraca, era credin­cioa­să și mă mai lua cu ea pe la mânăstiri. Așa am ajuns la Ponor, în Ardeal, la părintele Irineu. Ș-acolo am văzut întâia dată lucrarea lui Dumnezău. Stăteam di vorbă cu dânsul mai mulți credincioși, ș-apăi părintele o ajuns la mine. S-o uitat binișor ș-o zâs: «Mata ai să ai o cumpănă în viață. O să-ți fie bine, ai s-ajunji ș-oleacă di șefuț, d-apoi ai să pați un mare năcaz. O să fii în primejdie di moarte!». Așa mi-o spus, pă cuvânt din inimă vă zâc, da' n-am ținut sama de ce mi-o spus părintele. Eram cu credință puțină... Dar apoi o trecut vremea și cuvintele lu' părintele Irineu s-or împlinit exact așa cum le-o spus. Fix exact! Cu­vânt cu cuvânt! Am ajuns viceprimar la mine în sat, apăi, peste câtăva vreme, m-or ales și primar. Ajun­sesem «un pic dă șefuț», așa cum zisese dânsul. Ș-am dus-o așa, pân' ce o vinit năpasta piste mine. M-am sâmțit rău, ș-apăi m-am pus pă tren, de m-am dus la Cluj, unde am unu' din ficiori. Și m-o dus la spital, că în Botoșani nu-s așa doctori buni. Ș-apăi mi-a făcut analizele ș-a ieșit că am cancer! Limfom non-Hodg­kin! Așa scria pe rețetă. M-am spăriat, vă spun drept! Doctorul a zis să fac tratament. Citostatice! Ș-apăi mi-era rău de la dânsele, de nu puteam nici să mă dau jos din pat. Vomitam, mi-era rău, rău di tăt! Și cum stăteam așa, supărat și vai di capul meu, soția mi-o adus o carte s-o citesc. O carte despre părintele Arse­nie Boca. Domnule, pă cuvânt vă spun, din ce am luat-o, n-am mai pu­tut-o lăsa din mâ­nă! Parcă m-o luminat așa, de-am sim­țit o pu­tere în mine ș-am început a­tunci să mă rog lui. Ș-am mai citit-o o dată și încă o dată. Di cinci ori am ci­tit-o, stând aco­lo în spital, ș-apăi cu rugă­ciu­nile pă­rintelui, am început să mă simt bine. M-am putut da jos din pat, mi-o trecut tăt răul, până s-apuc să ter­min trata­mentul. Așa m-o ajutat cartea asta, de nu pot să vă spun, că nici nu mă mai despart de ea, nică­ieri".
Nea Gheorghe începe să caute prin straița lui mare și scoate un volumaș subțire, cu chipul părin­telui Arsenie Boca desenat pe copertă - "Fost-a om trimis de Dumnezeu". Cartea e frământată bine în mâini, o răsfoiesc și mi-e greu să cred: toată convertirea și vindecarea lui nea Gheorghe stă în câteva mărturii ale unor oameni care l-au întâlnit pe părintele de-a lungul vieții și au fost transformați de personalitatea lui copleșitoare. E greu de înțeles ce s-a petrecut atunci, pe patul de spital, în sufletul lui nea Gheorghe, înfrico­șat de suflarea mor­ții, dar un lucru e limpede - când a părăsit salonul, era alt om. Nu numai că s-a în­tors cu tot sufletul spre Bi­serică, dar acum colindă neo­bosit România, merge în toate pelerinajele, pe la toate ma­rile hramuri, la mâ­năs­­tiri și schituri. Călăto­riile astea sunt pentru el un prilej de cuminecare cu Dum­­nezeu și cu rugăciunea părintelui. Eu l-am întâlnit la Mâ­năstirea Sâmbăta de Sus, unde venise să se închine de Sărbătoarea A­dor­mi­rii Maicii Dom­nului și să ia apă "de la izvoru' lu' pă­rin­tele Arsenie" ca să bea în fie­care dimineață, după ru­gă­ciune. De aici pleca la Bucu­rești, să se închine moaș­telor Sfântului Constan­tin Brân­coveanu, care urma să fie prăz­nuit la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.
"Nu știu ce să vă mai spun, că tare mi-i teamă să nu-mi fie spre laudă. Că nu vreau să mă laud eu cu ceva, doar să scot la lumină sfințenia părintelui Ar­senie Boca. Că, fără el, eu nu eram acum credincios și nici viu! Acum merg la biserică și la toate pele­rinajele din țară, că-mi dă dânsul putere. Piste tot mă sâmt întărit după ce mă închin, da' cel mai mult m-o ajutat la mormântul lui, di la Prislop. Am fost acolo când mi-era tare rău. După ce ieșisem din spital, au zis doc­torii să nu merg pe jos, că trebe să mă odihnesc. Da' io tare trăjeam la mormântul părintelui Arsenie. Ș-am plecat, așa slăbit, ș-apăi n-am putut ajunge cu mașina pân la mânăstire, că era plină șoseaua di tăt felul de mașini. Ș-a trebuit să merg trei kilometri pe jos. Oa­menii cu care am fost n-au vrut să mă lase, dar eu am pornit. Și drept vă spun că, de ce mergeam, de aia îmi era mai bine! Parcă mi să întăré picioarele. Era așa, o putere care mă făcea să merg înainte. Așa am ajuns până la mormânt. Ș-apăi când l-am văzut, am început a plânge și să tremur tot! Tot, pe cuvânt vă spun! Tremuram și plânjeam de bucurie, că ajunsesăm la dânsul. Valuri, valuri, parcă mă luau de la inimă. Cât am stat în mânăstire, la Pris­lop, am și uitat că am fost așa di bolnav. Puterea aia a părintelui parcă m-a înti­nerit. Mergeam pe jos oricât, nu-mi mai era rău deloc. Nimic, absolut! De atunci, nu mai simt boala. Au trecut cinci ani de când am fost la spital, la Cluj, și am citit cartea părintelui și uite cum sunt! Fac și trata­mentu' doctorilor, da' iau și un leac găsit la dum­nea­voastră, în "Formula AS", un leac din plante, chiar pentru boala mea, și cu rugăciunile părintelui, o duc tare bine. Făr' de dânsul, nu mai eram acum să vă spun toate aistea."
Cu toată energia și bucuria lui, badea Gheorghe parcă se frânge pe dinlăuntru și-i simt vocea tremu­rând. L-a potopit amintirea mormântului și minunea trăită. "Tare am teamă să nu-mi fie spre laudă ce v-am spus. Vreau numa' să știe tăți românii cât de bun e părintele Arsenie Boca și ce putere mare are de la Dumnezău! Numa' să-l rugăm și ne ajută."

CRISTIAN CURTE

"Dumnezeu ne aude și ne ajută"

La aproape 40 de ani, eram îngrozitor de nefericită. O relație lungă, de aproape 15 ani, se făcuse bucăți, nu aveam de lucru, aveam multe fobii care mă împie­dicau să trăiesc normal (îmi era teamă de oameni, nu sportam să ies singură din casă, aveam claustrofobie - lucru care mă împiedica să merg cu metroul, cu liftul). Trăiam simțind că sunt jalnică, că nu merit nimic, că valorez mai puțin decât un gunoi. Suferința era singura emoție care mă însoțea zi de zi, de foarte mult timp. În pragul unei căderi nervoase, disperată că nu găsesc nicio soluție pentru problemele mele, am început să citesc acatistele și paraclisele Sfântului Nectarie și ale Maicii Domnului. Precizez că mă ru­gam de mulți ani, însă niciodată nu am făcut-o ca în acea perioadă. M-am agățat de rugăciunea mea către Sfântul Nectarie cu toată puterea, așa cum se agață un înecat de un pai. Pe măsură ce mă rugam și zilele treceau, am început să mă privesc în cu totul altă lumină. Pentru prima oară îmi vedeam defectele, înțe­legeam că nu am fost o victimă nevinovată, că am greșit și eu foarte mult, că mare parte din ceea ce se întâmpla era din vina mea. Eram terminată, mă rugam plângând în hohote către Sfântul Nectarie și Maica Domnului, să răscumpere păcatele mele și să mă ajute cumva. La scurt timp, am făcut rost de o sumă de bani suficient de mare încât să mă pun pe picioare pentru o perioadă de timp. După câteva săptămâni, am reușit să găsesc diagnosticul unei boli care mă chinuia de multă vreme, m-am operat și pro­blemele mele s-au amelio­rat suficient, încât să pot duce o viață normală. După câteva luni, am remarcat că mă simt bine în pie­lea mea, că nu mai am probleme atunci când ies din casă, că pot să merg singură pe stradă, ba mai mult, am început să merg și cu metroul, iar liftul nu mă mai speria deloc! Aveam în familie o persoană apropiată care îmi făcea zile negre de mulți ani. Ei bine, atitu­dinea acestui om s-a schimbat, până în punctul în care a devenit principalul meu sprijin. Apoi am găsit iubi­rea, într-un fel minunat și absolut neașteptat pentru mine. Totul era bine în viața mea, primisem mult mai mult decât dorisem, decât îndrăz­nisem vreodată să cer... Dar binele m-a amețit. După câteva luni, m-am îndepărtat de rugăciune și am reîn­ceput să fac vechile mele greșeli, fără ca măcar să conștientizez cât de absurdă sunt. Am pierdut imediat o parte din ceea ce primisem, dar vina este doar a mea. Ceea ce pot să spun, cu mâna pe inimă, este că am înțeles acum cât de mare este puterea smereniei și a blândeții, că aceasta este cea mai mare lecție pe care mi-a dat-o Sfântul Nectarie. Îl rog să-mi vindece din nou rănile sufle­tului, să mă ridice la lumină, să mă ajute să-mi găsesc drumul.
Cred cu toată puterea mea că, dacă ne păstrăm credința și continuăm să ne rugăm, Dumnezeu ne aude și ne ajută. Sfântul Nectarie nu încetează niciodată să mijlocească pentru noi și să ne vină în ajutor. Ru­gați-vă lui și veți găsi sprijin întotdeauna, indiferent de problemele voastre!

CRISTINA MACOVEI

Scrisoare către Părintele Iustin Pârvu

Străbunii mei s-au născut și au trăit pe aceleași meleaguri, iar eu am copilărit pe aceeași gură de rai pe care s-a născut și Sfinția Voastră.
Copil fiind, multe vacanțe le petreceam la bunici, îndrăgostită de Bistrița și de munții ce o înconjurau. Nu știam, nici măcar nu auzi­sem că, în 1919 - în satul Pe­tru Vodă - nu departe de Galu - satul bunilor mei, v-ați năs­cut Dumneavoastră.
Anul nașterii mele, 1964, a fost și anul eliberării, când, la 14 mai, v-ați întors acasă, unde vă aștepta Ana, mama Sfinției Voastre, despre care spuneați că era "ca o sfântă". Dar, înainte de asta, în 14 mai 1948, ați fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare, pentru că ați avut îndrăzneala de a face "lecții de edu­cație creștină și națională". Ați fost torturat și anchetat până în august 1949 la închisoarea Suceava - oraș în care aveam să mă nasc, 15 ani mai târziu. De acolo ați fost transferat la Aiud - închisoa­rea comunistă pentru intelectuali. În 1960, când ați fost eliberat, după 12 ani de detenție, și întrebat ce veți face, ați răspuns: "O iau de unde am lăsat-o cu sluji­rea Bisericii". Pentru aceste vorbe ați mai primit 4 ani de închisoare, pe care i-ați executat în Delta Dunării, în lagărul de la Periprava.
Când în 1991 ați venit în satul natal Petru Vodă - Neamț să puneți temelia mânăstirii de călugări cu hra­mul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril - la scurtă vreme am auzit de Sfinția Voastră. Ați vegheat prin rugăciuni asupra familiei mele. Mama - pentru că pe linie maternă sunt legată de aceste locuri având sora mai mică învățătoare la școala din Petru Vodă - a fost permanenta noastră legătură cu Dumnea­voastră. Toate necazurile noastre vi s-au făcut cunoscute Sfin­ției Voastre și rugăciunile ne-au slobozit din multele în­cercări ale vieții. Dar și așa tot nu vă cunoscusem. Pentru că în anii '90 eram încă tânără, negândind că viața avea să lovească dur - nu mă încumetasem să calc pragul mânăstirii și mai ales al chiliei unde pri­meați nenumărați credincioși. Anii au trecut, viața m-a încercat, dar greul nu venise încă pentru mine. Abia în 2010 - în iarna acelui an - pe 1 decembrie, într-o zi cu atât de mult soare și căldură, nefirești pentru o zi de iarnă, împreună cu mama mea și soțul meu făceam un drum la Petru Vodă și reușeam să intrăm la Sfinția Voastră.
Cred și nu cred - sigur! - atunci am avut convin­ge­rea că ne aflam în fața trimisului lui Dumnezeu, că prin acei ochi albaștri, blânzi, mă cerceta Însuși Dom­nul Hristos. Fusese un an greu și starea mea de sănă­tate nu era cea dorită, de aceea ajunsesem la Sfinția Voastră. Atunci am cunoscut-o și pe maica Nicolaida, cu care am avut și am o puternică legătură întru rugă­ciune. Când am plecat, am simțit că se deschid pentru mi­ne niște Porți - nu aveam de unde să știu ce va ur­ma. În anul următor - 2011 - începusem să-mi re­zolv o parte din problemele de sănătate, ceea ce nu știu dacă aș fi făcut fără binecuvântarea Sfinției Voas­tre.
2012 a fost anul pentru care fusesem pregătită, anul pentru care Dumnezeu îmi purtase pașii către Dumneavoastră, Părinte Iustin. În acest an a lovit boa­la care e atât de frecventă în zilele noastre, boală pe care a cunoscut-o și Sfinția Voastră și din cauza că­reia, în cele din urmă, după o luptă inegală v-ați stins și ați plecat la Domnul.
În perioada de tratament, chiar dacă trupul meu era agresat de atâtea medicamente care mai mult mă secau de vlagă, împreună cu sprijinul meu din acea perioadă și de acum, de altfel, mama mea și soțul meu, am reușit să ajung, din păcate, pentru ultima dată la Sfinția Voastră. Era în toamna anului 2012, toamna cea lungă, caldă și blândă. Când am intrat în chilia pe care parcă o știam de o viață - unde stăpâ­neau o pace și o lumină parcă din altă lume, m-am așezat în fața Sfinției Voastre, și atunci, înainte de a vă spune despre boala mea, am știut că sunt salvată. Cu mâinile atât de frumoase ați luat un creion și o bucată de hârtie și mi-ați scris numele de botez: Mihaela. Sufletul meu atunci s-a liniștit, credința că Dumnezeu prin Dum­neavoastră, Părinte Iustin, m-a cercetat și m-a salvat, acea credință este prezentă în mine zi de zi. Atunci v-am văzut și v-am sărutat mâna care ema­na o energie aproape divină - pentru ultima oară.
Aveam să aflu că suferiți de aceeași boală, însă anii de detenție, vârsta înaintată, dar în primul rând pentru că Însuși Dumnezeu vă chema la El - toate au făcut să plecați la Ceruri. Când am aflat că ați părăsit aceas­tă lume, sufletul meu plângea, ochii mei plân­geau, dar inima mea mă încuraja, spunându-mi că de acolo, de Sus, va veni ajutorul și că Părintele Iustin nu ne va lăsa.
Dumnezeu ne iubește pentru că ne-a îndrumat pa­șii către Sfinția Voastră și mai ales pentru că numele noastre au fost rostite în rugăciunile Părintelui Iustin. Este un mare privilegiu pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu, niciodată îndeajuns.
Părinte Iustin, Te rugăm: fii cu noi și pomeneș­te-ne în rugăciunile tale!

ANDA MIHAELA TĂNĂSESCU

"Puterea rugăciunii și dragostea mea"

Stimați cititori ai "Formulei AS",
Scriu această scrisoare electronică dintr-un foarte adânc sentiment de recunoștință. Să mă explic: foarte mulți ani, am fost singură. Asta m-a învățat multe, dar mi-a și creat niște reflexe nu foarte sănătoase: destul de critică cu cei din jur, ironică la adresa unor fete veșnic "însoțite", fără să mi se pară că ele au ceva special și, de ce să nu recunosc, invidie pe cuplurile acelea frumoase care se completau, se țineau de mână și se sărutau, brusc, pe o alee în parc. Îmi place să cred că nu am dus vreodată lucrurile astea la extrem, dar ele existau în mine și mă deranjau.
Să mă explic și mai mult: sunt o fată frumușică pentru unii, frumoasă pentru alții, cu studii aici și în străinătate, cu perioade locuite în afara României, cu un simț al ridicolului foarte bine definit și cu un umor cam tăios. Cu toate astea, mi-au trebuit aproape 26 de ani ca să ajung să am încredere în forțele proprii, și asta s-a întâmplat atunci când am făcut primul pas pentru a-mi corecta un defect fizic. În mod surprin­zător, după tratament, am primit o mulțime de priviri întrebătoare și replici precum "Eu nici măcar nu ob­ser­vasem, care era, de fapt, problema ta?". Problema mea venea din cap, și dacă a fost nevoie de un trata­ment de câțiva ani ca să o rezolv, nu contează, rezul­tatul a fost o privire mai senină și mai iertătoare la adresa celorlalți. Felul în care ne simțim cu noi înșine se reflectă mereu asupra celorlalți, ne transformăm fricile și nesiguranțele în atitudini care, de multe ori, nu au nicio legătură cu noi, dar care sunt mecanisme de apărare. La un moment dat, nu mai suportam eti­cheta "de fată specială, diferită de celelalte", dar pen­tru care niciun bărbat nu voia să lupte cu adevărat. Este greu de explicat, dar am lucrat mereu în medii mai diferite, cu bărbați de succes, bine plătiți, manie­rați, dar cu toate astea, nu am simțit că vreunul ar fi pe deplin ceea ce îmi doream.
Ei bine, a venit o perioadă în viața mea când, lo­cuind în străinătate, a trebuit să aleg dacă să mă întorc în România, sau nu. Am ales să mă întorc, dar am ve­nit înapoi cu o viziune foarte clară despre ce înseamnă cu adevărat viața într-o țară străină (nu foarte dornică de est-europeni) și, mai presus de orice, cu o inimă smerită. A fost nevoie să plec departe de casă pentru a-mi da seama cine sunt și ce vreau cu adevărat. Și, mai ales, ce nu vreau, un clișeu pe cât de mare, pe atât de adevărat, cel puțin în cazul meu. Așa că, pur și simplu, am pus planurile mele jos și am zis: "De acum, facă-se voia Ta!". A fost perioada cea mai feri­cită din viața mea în care m-am simțit cel mai libe­ră, perioada în care făceam ce îmi plăcea, pentru prima oară în viață, și în care am întâlnit oameni mi­nunați. Unul dintre ei a devenit soțul meu. Care, culmea, mi-a făcut o impresie foarte proastă la început, dar care s-a dovedit, de fapt, a fi tot ceea ce am cerut: un om pe care să îl respect și pe care să îl admir. Și pe care acum îl iubesc.
Dragi cititori, îndrăzniți să ce­reți, chiar dacă aveți impresia că nu meritați nimic. Cineva, acolo sus, știe mai bine ce vrem. M-am rugat Sfântului Nectarie și am fost la mor­mântul Părintelui Arsenie Boca, am lăsat marea mea mândrie deghi­zată în ironii și poante fine deoparte și am îngenuncheat. De atunci, în­cerc să nu las nicio zi să treacă fără să mulțumesc. Lumea este altfel acum.
Vă doresc numai bine și să aveți puterea de a în­drăzni.

CAMELIA