- Ideea de a aduna într-o expoziție fotografii cu femei îmbrăcate în ii românești seamănă cu o poveste. Când și cum te-ai îndrăgostit de ele?
- Ideea expoziției "FotografIE cu IE" a prins contur după întoarcerea mea din Canada, unde am plecat într-o aventură împreună cu soțul meu și unde ni s-au născut amândoi copiii. Patru ani am trăit pe meleaguri canadiene, ne-am descurcat minunat, nu am avut nicio problemă, nici financiară și nici de altă natură, singurul of fiind dorul de țară, care se amplifică într-un chip inimaginabil, la mare depărtare de casă. Am ajuns să ne dorim să ne întoarcem, mai ales că noi nu am plecat acolo cu gândul să rămânem definitiv. Cred că acesta este argumentul emoțional: dorul de țară care m-a cuprins, nevoia de a povesti lumii întregi despre frumusețea portului românesc, nevoia - poate - de a mă apropia de rădăcini. Reîntoarsă în România, mi-a trecut pe la urechi tema Zilei Internaționale a Iei, care s-a legat foarte bine de o vizită la Muzeul Satului din Râmnicu Vâlcea, unde sunt expuse câteva ii cu adevărat fabuloase și așa, pe nesimțite, și complet neașteptat, m-am îndrăgostit de ele. Le-am iubit și le-am simțit natura, le-am înțeles tâlcul și mi-am amintit ce nu credeam că știu: ce înseamnă să fii femeie, să fii româncă, să descătușezi iubirea și feminitatea, și dorul, și durerea, toate simțămintele care-au fost prinse în înșiruirile de cruciulițe colorate, cusute cu emoție, cu suflet și fără prea multe cuvinte.
- Iile din fotografiile tale sunt purtate de femei, unele dintre ele celebre. Cum le-ai convins să se lase îmbrăcate în țărănci?
- Mă aflam, ca fotograf voluntar, la Festivalul de Teatru Independent "Undercloud" și am vorbit în stânga și-n dreapta despre ideea mea de a fotografia femei îmbrăcate în ie. Toate persoanele care m-au auzit vorbind despre asta m-au încurajat și au acceptat să facă parte din proiectul meu, astfel că, la final, din sute și sute de fotografii au ieșit 20 de portrete de femei - scriitoare, actrițe, regizoare - de toate vârstele: Coca Bloos, Chris Simion, Lia Bugnar, Anca Sigartău, Rodica Lazăr, Ruxandra Cesereanu, Irina Strungăreanu, Alexandra Ușurelu, dar și patru fetițe, între care și Alexandra mea (Flămânzeanu) - au fost protagonistele expoziției "FotografIE cu IE".
- Expoziția "FotografIE cu IE" a fost deschisă inițial pe 24 iunie, de Sânziene, la Muzeul Țăranului Român, din București. Cum a ajuns și în Spania, la Granada?
- S-a întâmplat ca o prietenă din Spania a doamnei Ruxandra Cesereanu, care mi-a fost profesoară la Facultatea de Jurnalism din Cluj, să vadă fotografiile. Îi făcusem d-nei Cesereanu vreo sută de fotografii la Romexpo, în București, unde venise să-și lanseze un roman. Aflând de simpozioanele pe care le organizează Oana Ursache, lector universitar la Catedra de Limbă Română de la Universitatea din Granada, doamna Cesereanu i-a vorbit despre mine și despre proiectul meu cu iile. Evenimentele s-au desfășurat în perioada 24-28 iunie, adunând în același spațiu universitar zeci de specialiști români și străini (cu concursul Departamentului de Limbi Romanice, al Facultăților de Filosofie, de Traducere și Interpretare din Granada, cu susținerea Institutului Limbii Române și a Institutului Cultural Român). A fost, așa cum spui, ca o poveste frumoasă, întâmplată aievea. La vernisaj au vorbit Ruxandra Cesereanu, Oana Ursache și directorul Centrului de Cultură Contemporană din Granada. M-a bătut pe umăr domnul Liviu Papadima - prorectorul Universității din București -, m-a felicitat lingvistul Marius Sala... Să vină astfel de oameni ca să te felicite, pentru munca pe care ai făcut-o și să afirme că le-ai schimbat perspectiva despre ie, a fost o mare bucurie pentru mine.
- Ești jurnalistă. De ce preferi fotografia și imaginile, cuvintelor? Presa scrisă nu te atrage?
- Cuvintele nu îmi sunt de ajuns. Sună a clișeu, dar imaginile fac cât o mie de cuvinte. Imaginile au un impact imediat și transmit cu mai mare ușurință emoții. Iubesc oamenii, în general, și iubesc frumosul din ei, iar lucrul direct cu oamenii este, de fiecare dată, o experiență înălțătoare, cu atât mai mult cu cât totul e ca un abur. Poți intui, poți bănui, poți simți, dar niciodată nu poți atinge clipa... Și totul e filtrat de emoție. A mea, a personajului, a privitorului fotografiei. Probabil de asta ies și imaginile așa cum ies. Mereu surprinzătoare. Și am avut parte de reacții pozitive, chiar și atunci când nu credeam în mine. Totul e mai simplu când ești deschis, curios și sincer. Iar când ai și oameni care te iubesc alături, nu ai cum să nu te simți fericit și împlinit.
Atelierul din baie
- De unde ți se trage pasiunea pentru fotografie? Cine te-a împrietenit cu aparatul foto și cum te-ai apropiat de fotografie, ca artă?
- Cu Noel Chenier - un cunoscut fotojurnalist din Montreal - am făcut primii pași către arta fotografică. El m-a învățat tehnici, cadraturi, mi-a recomandat și ce aparat să-mi cumpăr. Dar fotografia este hobby-ul meu de mică, și prima persoană care mi-a pus aparatul de fotografiat în mână a fost tata. El avea "atelierul" foto în baia de serviciu din apartamentul nostru de bloc, din Râmnicu Vâlcea. Crease acolo o lume magică, unde developam împreună fotografiile. Fotografiam tot ce prindeam, peisaje, animale, clădiri, oameni mari sau copii. Mai ales copii. Fără milă de filmul care se termina după 24 sau 36 de poziții. Odată, eram în parc, cu tata, și fotografiam niște tineri. Și țin minte că tata a vorbit cu ei și le-a dat întâlnire sâmbătă după-amiază, să le dea fotografiile. Nu erau mai mult de 5-6 cadre, dar îmi amintesc cu precizie că au fost un succes. Au plăcut foarte mult, și tata, dragul de el, a fost tare mândru. Tata, care nu mai e, pe care l-am iubit enorm și n-am știut când l-am pierdut, pentru că eram însărcinată cu băiatul meu, iar cei din familie au decis să nu-mi spună, ca să nu pățim ceva, eu ori copilașul... S-a întâmplat că născusem băiatul de scurt timp și mama a venit la noi, în Canada, să-l vadă. De la aeroport mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva dramatic: mama era străvezie și era... singură. Atunci s-a schimbat ceva în mine și, cu toate că aveam copiii mici și o duceam bine acolo, am simțit că nu e nimic mai important pe lume decât familia. Să fim aproape unii de alții. Atât de tare am suferit că l-am pierdut pe tata, încât am hotărât să ne întoarcem în țară. Mi-era dor de el, de vacanțele petrecute împreună, de fotografie, de "atelierul" nostru foto, de râsul lui, de privirea lui... M-am agățat de aparatul foto și de oameni și... tot cercetez priviri.
- Ai relații, în România, cu oameni din breasla ta?
- Am avut ocazia să urmez un curs de fotografie la Sibiu, susținut de Daniel Bălțat și Ana Vasiu, care mi-au devenit prieteni. Când am ajuns la cursul lor, am avut surpriza să întâlnesc foarte mulți profesioniști. Cu studiouri foto, cu portofolii impresionante. Mă întrebam dacă voi ajunge și eu vreodată la nivelul lor. Daniel Bălțat, prin stilul lui de a preda și prin firea lui, mi-a dat încredere că și eu pot. Și chiar am reușit să-mi depășesc limitele și am terminat prima, deși la început eram cel mai puțin pregătită de acolo.
Și aș mai vrea să amintesc despre un om pe care îl iubesc tare mult, care mă susține în orice demers fotografic: domnul Laurențiu Mărgineanu, tot fotograf. Discutăm, analizăm, desființăm anumite fotografii pe care le fac, iar sfaturile domniei-sale sunt foarte importante pentru mine.
- La capăt de interviu îți propun să spui ceva despre ie. De ce-o iubești? Reprezintă mai mult decât borangicul din care este țesută și broderiile cusute pe ea?
- Ia este mult mai mult decât o bluză românească. Ea l-a inspirat și pe Matisse, în pictura sa intitulată chiar așa: La blouse roumaine. Celebra cântăreață engleză Adele a purtat, și ea, în cel mai recent videoclip, o ie, și tot ia și cusăturile românești l-au inspirat pe regizorul și creatorul de modă american, Tom Ford, în ultima sa colecție vestimentară. La Granada, am cunoscut o spanioloaică a cărei poveste m-a făcut să visez. În urmă cu 30 de ani, femeia fusese în România, de unde își luase o ie. S-a fotografiat cu ea și i-a dat o poză prietenului ei drept amintire, convinsă fiind că îi va purta noroc în dragoste și în căsnicie. Așa a și fost. Prietenul ei de atunci i-a devenit soț. Acum, după 30 de ani, am fotografiat-o din nou, în aceeași ie, atât pe ea, cât și pe cele două fiice ale ei, care priveau bluza ca pe un obiect magic, neprețuit. În acest fel aș vrea să duc povestea mai departe. Pentru că și eu prețuiesc ia și cred în simbolistica și în încărcătura sa magică.