Pr. SIMION TODORAN - profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia - "Cred cu tărie. Părintele Arsenie este sfânt"

- Ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Boca, pe care l-a avut duhovnic și îndrumător, l-a găzduit pe "Sfântul Ardealului" în sânul familiei sale, la București, l-a vizitat la Sinaia, în anii grei, de restriște, și a fost printre ultimii care l-au văzut în viață și care l-au purtat, apoi, spre mormânt. Marcat pe vecie de iradierea marelui duhovnic al Transilvaniei, părintele Todoran este sigur că sfințirea acestuia se va petrece cât de curând -

"Un înger înalt, cu ochi albaștri"

- Părinte profesor, sunteți unul dintre foarte discreții ucenici ai Părintelui Arsenie Boca. Ați vor­bit de câteva ori în public despre sfinția sa, dar nu ați accentuat relația pe care ați avut-o. Cum l-ați cu­noscut?

- Eram student în ulti­mul an la Teologie, la Sibiu, mai aveam un examen îna­in­te de a susține lucra­rea de licență, când niște colegi din Făgăraș mi-au spus că vor să mear­gă la Părintele Arse­nie Boca, la București. A­tunci am aflat și eu că Pă­rintele era un om deosebit, mare teolog, cu darul înainte-ve­de­rii, și că nu se sfiește să-ți spună gându­rile lui despre prezentul și viitorul tău. Fiind la o răscruce în viața mea, în care nu știam dacă să mă însor și să merg într-o paro­hie, ori să urmez mai întâi cursu­rile post­uni­versitare la București, am zis să-i cer și eu sfat bun Pă­rin­te­lui și am pornit spre Capi­tală. Ajunși acolo, am mers mai departe, în sa­tul Drăgănescu, co­mu­na Mihăi­lești, unde Părintele Arse­nie picta biserica. Era pe 16 iunie 1979, de Rusalii, când am avut prima întâlnire cu părin­tele Arse­nie. Și parcă am avut o revelație. Când l-am văzut, mi-a părut, în înfăți­șare și prin du­hul pe care îl trans­mitea, asemenea unui înger. Un înger înalt, cu ochi albaștri. Avea o siguranță de sine deosebită. Înaintea noastră au fost câțiva tineri și a vorbit cu voce tare cu ei, fără să șoptească și fără să ascundă niciun gând și nicio părere. M-am cutre­murat. Nu întâlnisem nicio­dată un om atât de deschis. Când mi-a venit rândul, i-am spus, și eu, dilema mea. "Vei intra la doctorat", m-a asigurat și a tăcut un pic. M-am bucurat și am câștigat pe loc nu numai o sim­patie față de Părintele, ci și o mai mare încredere în mine. Atunci m-a între­bat: "Ce știi să faci?". I-am răs­puns că sunt băiat de la țară, din Ibă­neștii de Mureș, că muncesc câmpul și că știu tot ce trebuie să știe un gospodar. "Foarte bine. Să faci mai de­parte lucrul acesta și să te căsă­torești", a zis, și înainte ca eu să apuc să mai spun un cuvânt, mi-a arătat cu mâna o fată care se afla, ceva mai încolo, în biserică. "Cu ea". N-o cu­noșteam. N-o văzu­sem niciodată în viața mea. Fata voia să plece la mâ­năs­tire, dar părintele i-a spus și ei, ca și mie, că mai bine s-ar mărita cu mine. Am făcut cunoștință, am schim­bat câteva vorbe și nume­rele de telefon și am ple­cat. Dar până când am ajuns înapoi, la Sibiu, eram con­vins că trebuie să mă însor cu fata pe care mi-a arătat-o Părin­tele Arsenie. Nu reți­nusem cum o chea­mă, nu știam ce pregătire are, dar în­­demnul Părintelui se transfor­mase în hotărâre. Aveam încre­dere nestră­mu­tată în el. I-am dat fetei telefon. Am vor­bit aproape o oră și am cerut-o, pe loc, de soție. Ea a acceptat. Era o ucenică mai veche a Părintelui, iar mama și tatăl ei îl ascultau, de aseme­nea, pe Părintele. Ulterior, am aflat că fata aceea avea o educație religi­oasă temei­nică, citise "Fi­lo­caliile" și foarte multă altă lite­ratură bisericească, avea o prac­tică a rugăciunii per­sonale și a slujbelor la biserică ne­maipomenită. Exact ce-mi trebuia, ca preot! Faptul că ne-am că­să­torit a fost o bi­ne­cuvântare de la Dumne­zeu. Pot spu­ne asta cu mâna pe inimă acum, când suntem îm­preună de o viață și avem trei copii.

- V-ați căsătorit la îndemnul Părintelui Arse­nie, dar a fost și iubire între dvs.?

- Sigur că a fost. Soția mea este foarte fru­moasă, iar faptul că postea și se ruga făcea ca frumu­sețea și curățenia să i se vadă pe chip. Nu era greu să te îndră­gos­tești de ea. Nu a fost doar ascultare față de Părin­tele, ci și o emoție, care mi s-a stârnit de când am văzut-o.

- De ce ați mers la Părintele Arsenie pentru a-i cere un sfat capital de viață, fără să îl cunoașteți și fără să vă cu­noască? Nu vă era mai la înde­mână și mai de încre­de­re duhov­nicul pe care-l aveați?

- Mă spovedeam la preotul din satul meu și la duhovnicul Facultății de Teologie de la Si­biu, părintele Vasile Cornilă. Am mers, totuși, la Părintele Arsenie, ca la un preot îmbu­nătățit, pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu darul acesta de a cunoaște ce e mai bine pentru un om. Din curiozitate, inițial. Însă, după ce l-am cunoscut, nu m-am mai îndoit că e cel mai potrivit să mă sfătuiască. N-am mai cunoscut pe nimeni ca Pă­rintele Arsenie. Era un om dea­supra tuturor.

"Am fost gazdă de sfânt"

- Era superior altora, în virtutea autorității sale, ori avea și altceva cu care te cucerea?

- Autoritate avea în mod indiscutabil, prin atitu­dine, felul în care arăta și se îmbrăca, felul în care vorbea... Și, cu toate acestea, reușea să te apropie atât de mult de el, cald și părintește, încât te copleșea. Avea apelativul ăsta, "măi", dur în apa­rență, dar care era, de fapt, o formulă prin care te făcea să fii mai intim cu el și să-ți dispară frica și rezerva firească. Poate că era și un reflex al autorității sale. O autoritate părin­tească, de tipul "Măi, băiete, fă as­cultare!". Depindea și de tonul folo­sit. În tot cazul, te duceai cu gân­du­rile tale și ieșeai cu părerile și pre­zi­cerile Părintelui. După ce l-am cu­noscut, m-am căsătorit după numai o lună, și am intrat la doctorat la București, exact cum a zis.

- Când v-ați mai întâlnit cu Pă­rin­tele?

- Am avut prilejul să-l mai vi­zi­tez de câteva ori la Drăgănescu, iar la un moment dat, m-a invitat la Si­naia, la dânsul, și am stat împreună la sfârșit de săptă­mână. Pe urmă, vizitele la Sinaia s-au înmulțit. Avea o casă cumpărată acolo și apoi a mai construit una, un­de stătea cu mai­cile care fuseseră scoase din mânăstire, în anii aceia. Avea atelier de pictură acolo. Viața lor era una de mânăstire. Totul se desfășura în jurul ascultărilor, iar Părintele le pregătea pe maici nu numai teologic, ci și în diferite alte dis­cipline, ca să facă față vieții de zi cu zi. În anul 1983, am avut bucuria de a-l găzdui la București, în aparta­mentul unde stăteam în chirie cu familia mea, timp de o săptămână. Atunci l-am cunoscut pe Părintele îndea­proape, în postura unui om normal, nu doar ca pe unul la care mergi ca la Mecca și nu doar într-o relație ofi­cială. Am fost gazdă de sfânt! În tot ce făcea Părintele Arsenie era extraordinar, impecabil! Și când mânca, gesturile lui aveau o anumită eleganță și încărcătură. Într-o zi, a rămas acasă cu fetițele noastre, care erau mici, de un an și respectiv doi ani. A avut grijă de ele, le-a dat de mâncare, le-a cântat și le-a liniștit, până ne-am întors. Făcea totul cu naturalețe. Putea să fie un om spiritual, un cărturar, dar și doică, și prieten apro­piat. Nu avea nimic artificial. Era firesc. Puteai vorbi cu el despre orice proble­mă. Avea umor, nu era un ta­citurn. Nu impunea nimic, nu cenzura. De aceea, n-am avut teamă în fața lui. L-am considerat un adevărat ta­tă. M-a sfătuit de multe ori foarte bine și l-am as­cultat.

- În ce privință?

- De exemplu, m-a prevenit că voi fi chemat la Securitate și că vor încerca să mă facă informator. "Ca­pul pe tăietor să-l pui, dar să nu accepți nimic. Trebuie să fii un om liber", mi-a spus. Așa s-a și în­tâmplat. Mi-au făcut o ofertă foarte tentantă, să merg la studii în străinătate, să fiu numit profesor și altele. N-am cedat, iar Securitatea m-a urmărit tot timpul și am avut mari necazuri. Am fost și amenințat. Supe­riorii îmi făceau tot felul de șicane. Au vrut să mă oprească de la slujire. Din 1984 și până în 1989 m-au chinuit. Dar am rezistat, pentru că mă susținea Pă­rintele Arsenie cu dragostea și rugăciunea lui. Știam că și pentru legătura mea cu el sunt urmărit și prigonit. Îl căutam de câte ori aveam nevoie. Am fost preoțit tot de Rusalii, la Albac, în Munții Apuseni, și făceam numai ce spunea Părintele.

"A apărut la Alba Iulia, a dispărut și l-am găsit la Sinaia"

- Țineți minte o întâmplare deo­sebită din perioa­da aceea?

- Odată, eram deja preot la Ca­tedrala din Alba Iulia, m-am plâns la Părintele Arsenie că nu mai pot, că sunt persecutat de Preasfințitul Emi­lian Birdaș, episcopul locului, și de cei din jurul lui. Și-atunci, Părintele Arsenie a spus: "O să vin să văd". A venit tot într-o zi de Rusalii. Atunci s-a petrecut un fapt miraculos. L-am vă­zut pe părintele în mulțime, iar apoi a dispărut. L-am că­u­tat după slujbă și nu l-am găsit. L-am sunat acasă și l-am întrebat dacă a fost la Alba Iulia sau am avut eu o vedenie. Mi-a confirmat că a fost și mi-a spus: "Măi, rămâi acolo. Preasfințitul este birtaș (un joc de cuvinte, cu aluzie la numele Birdaș), dar are chip de episcop. Și acolo vei face Teologie". Era în 1988. L-am ascultat, iar după 1990, am devenit profesor la Seminar și ulte­rior la Faculta­tea de Teologie de aici, așa cum prevă­zuse Părintele Arsenie. Era prooroc, fără îndoială. Toți cei care l-au cunoscut mărturisesc că vedea în inima omului și te ajuta. A făcut și face minuni!

- Ați mai văzut vreuna, în afară de apariția și dispariția neobișnuită de la slujba de Rusalii din Alba Iulia?

- N-am văzut, dar mi-a spus, odată, chiar dânsul, că poate să leviteze, să se înalțe de la pământ.

"Mergeam pe munte cu Părintele Arsenie, ca să putem vorbi"

- Cum s-a întâmplat să stea la dvs., o săptămână, Părintele Arsenie? Nu avea unde locui în București?

- În 1983, s-a sfințit biserica din Drăgănescu, pe care o pictase Părintele Arsenie. Dânsul a tras la noi, nu știu dacă pentru că nu avea unde să stea sau pentru că așa i-a fost drag. Din zi în zi, aștepta să fie invitat la sfințire, dar nu a fost. Așa cum am spus: noi ne-am bucurat că am putut fi gazdă de sfânt. Îmi asum aceas­tă afirmație, în care cred cu tărie: Părintele Arsenie este sfânt. Este un sfânt dăruit neamului românesc.

- L-ați văzut rugându-se, cât a locuit la dvs.?

- Da, el dormea într-o cameră în dreapta, cum intrai, foarte mare, cu vitralii. L-am văzut în repetate rânduri în genunchi, la icoană. Dar într-o noapte a stat foarte multă vreme îngenuncheat, cred că vreo trei, patru ore. Nu știu cum anu­me se ruga, dar aveam senzația că nu observă nimic din ce se întâmplă în ca­să, că este transportat în altă lume.

- La Sinaia ce făceați când vă vedeați?

- Mergeam pe munte, cu câteva maici, și cu o cățelușă frumoasă, Zvâr­luga, și acolo puteam vorbi despre teo­lo­gie, despre situația țării, despre comu­niști. Era convins că vom scăpa foarte greu de comuniști, că sunt foarte puter­nici și că va fi mare vărsare de sânge pentru înlăturarea lor de la putere.

"În prezența Părintelui Arsenie, mă simțeam ca la Liturghie, cu Dumnezeu lângă mine"

- Părinte, vă voi întreba mai abrupt, ca să risipim orice echivoc: ați fost cu adevărat un ucenic al părintelui, adică trăiați după cum vă spunea, sau doar vă bucurați de darurile sale?

- Am avut mereu o relație de uce­nicie cu Părintele, dar nu pot spune că am îndeplinit tot ce mi-a spus. Ar fi fost nemaipomenit, dar n-am făcut-o și re­gret și plâng pentru asta. Sunt și eu om. Nu facem tot ce ne spune Dumnezeu, că altfel am fi sfinți cu toții. Părintele era un om exigent, dar întâi cu sine și-apoi cu ceilalți. Avea însă măsură și ținea cont de capacitățile trupești și intelec­tuale ale fiecăruia, pentru a nu-l sminti sau deznădăjdui.

- Ați vorbit, repetat, despre sfințenia pe care o iradia Părintele Arsenie Boca. Dar dvs., personal, l-ați perceput vreodată ca sfânt, i-ați simțit puterea în mod direct?

- Pe 9 februarie 1969, am avut o experiență cu Mântuitorul Iisus Hristos, despre care mai bine aș tă­cea. Dar, dacă m-ați întrebat... Timp de câteva ore, am avut o întâlnire, dincolo de trupul meu, cu Iisus și cu Maica Domnului, și am văzut lumina sfântă. Asta, înainte de a-l cunoaște pe Părintele Arsenie Boca. Atunci am luat hotărârea să urmez Teologia. În acele momente, cât am fost răpit din trup, am simțit lumină, liniște, desfătare, împlinire și bucurie. Este un senti­ment care înglobează toate aceste trăiri, foarte intens. Același sentiment l-am mai avut în prezența Părintelui Arsenie Boca. În prezența Părintelui Arsenie mă sim­țeam ca la Liturghie, cu Dumnezeu lângă mine. Sfin­țenia era pentru Părintele un mod de a exista, iar asta se simțea cu putere în jurul lui. Se simte și acum, la mormântul său. Eu, unul, am un dialog permanent cu Părintele Arsenie, îl simt cu mine mereu, dar când merg la Prislop, trăiesc o stare pe care nu vi-o pot descrie, o bucurie enormă. Chiar numai rostindu-i numele, simt o mare căldură și bucurie. M-a vindecat și de anumite boli. Sigur că, de fapt, Dumnezeu mă ajută, dar pentru că Părintele Arsenie, căruia îi cer mijlocirea, se pune chezaș pentru mine, zic: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Arsenie, aju­tă-mă!". Și mă ajută.

"Avea nevoie să fie protejat"

- Părintele Arsenie Boca suferea pentru că era marginalizat, că nu mai era lăsat să slu­jească, să spovedească și să împărtășească, să-și facă misiunea de preot?

- Cu siguranță. Îi era dor de slujbele Bisericii și știa cât poate fi de folos. Am și discutat. I-am spus: "Părinte, nu v-au caterisit, aveți nevoie numai de un antimis și veșminte, pentru a sluji oriunde". Dar a respins această posibilitate. "Nu, fac ascultare. Mi-au interzis să slujesc, mă su­pun. Până nu am hotărârea lor ca să slujesc, nu o fac". Cred că părintele Arsenie Boca era con­știent de valoarea și de puterea sa și știa că, dacă va începe să slujească, va veni iar lumea puhoi peste el și va provoca autoritățile să-l aresteze din nou, ba, poate, să bage în temniță și alți nevi­novați. Și a făcut bine că a ascultat, pentru că așa, a devenit un mare duhovnic, care e, în primul rând, un sfătuitor, un povățuitor pe calea mântui­rii, care a adus multă lume la credință. A fost mai mare decât un episcop. Îi primea pe toți și îi sfă­tuia pe toți. Când erau mai mulți de față, le vorbea tare, tutu­tor, deci le predica. Predica și prin pictură. A schimbat cursul multor vieți! Și a scăpat și de răzbu­narea atâ­tora care nu voiau ca Arsenie să fie Arsenie, pentru că îi durea mărturisirea lui.

- Ce rol a jucat maica Zamfira (stareță la Mâ­năs­tirea Prislop și apoi la Sinaia) în viața Părin­telui Arsenie?

- Unul hotărâtor în apărarea părintelui, atât în via­ță, cât și după trecerea la cele veșnice. Mulți s-au oprit numai asupra autorității ei, uneori poate excesive, dar Părin­tele avea nevoie să fie protejat, iar maica făcea asta din drag și respect față de el. În manifestările lui în afară, Părintele se purta ca un copil, trebuia să fie pro­tejat. Nu știa să "placheze" pe cineva, să se țină deo­parte de oamenii care dădeau năvală asupra vieții lui, sufocându-l. Era și un om ușor de vânat și de nimicit. Și Dumnezeu a rânduit să fie mereu sub protecția cuiva: a mamei sale, cât a trăit, a tatălui său, a unui văr, Vasile Crucin, mai târziu, a mitropolitului Nico­lae Bălan, a maicii Zamfira...

- Ultima oară l-ați întâlnit tot la Sinaia?

- Da, și din câte știu de la maicile care îl încon­jurau, am fost ultimul dintre ucenicii săi care l-a văzut în viață. Nu era bolnav, nu era bătut, așa cum s-a zvo­nit ulterior. I s-a fabricat un martiriu, de care Părin­tele Arsenie nu are nevoie. Era așa cum îl cunoscusem. Mi-a spus multe lucruri, am vorbit două ore. La sfâr­șit, mi-a zis: "E ultima oară când ne vedem". M-a străfulgerat cuvântul Părintelui și l-am întrebat: "Pă­rin­te, dar eu ce să mă fac?". Iar el: "De acolo de unde mă duc, mai mult o să te ajut". Ne-am îmbrățișat și am plecat. Mai multe nu mi-am permis să-l întreb.

- Era marcat de apropierea mor­ții?

- Nu, era ca de obicei. Nu era niciun semn că va muri, dar dânsul știa. După aproape o lună, a trecut la cele veșnice. La înmormântarea lui, la Prislop, am fost șase preoți. N-au fost mai mulți, că se temeau. Am o foto­grafie, în care apar și eu. Ce m-a fra­pat a fost imaginea lui în sicriu. "Pă­rinte, mare ai fost în viață, dar și mai mare ești prin moarte!", am ex­cla­mat. Pentru că am văzut sfinte moaș­te. Pielea îi era uscată și străve­zie. Avea un parfum al duhului care îl învăluia. Trupul său avea semnele sfin­țeniei. Am înmormântat mii de oa­meni, am văzut nenumărați muri­bunzi, cărora le-am citit la căpătâi, știu cum arată un trup neînsuflețit și, to­tuși, al lui avea ceva viu, dar nu din lu­mea aceasta. Nu mă înșel: este sfânt.

"România ia foc de la Prislop"

- La mormântul Părintelui Arse­nie de la Mânăstirea Prislop este un adevărat fenomen: un pelerinaj con­tinuu. Numărul pelerinilor crește de la an la an tot mai mult, ca și cultul Părintelui. De ce se întâmplă asta numai acolo, și nu și în alte părți, la mormintele altor cuvioși?

- Când slujitorul Bisericii iese din lumea aceasta și devine sfânt, este de neoprit. Nu mai există graniță, Secu­ri­tate, nicio limită, în afară de voința lui Dumnezeu. Sfântul face voia lui Dumnezeu și își manifestă pute­rea cât îi îngăduie Dumnezeu. Iar feno­menul de la Prislop este îngăduit de Dumnezeu. Este lucrarea lui Dumnezeu. Părintele Arsenie știa că de la Prislop va lua România foc, foc duhovnicesc. Și iată că se în­tâmplă. În orice zi ai mer­ge la mormântul Părintelui, trebuie să stai ore în șir la coadă, din cauza mulțimii de pelerini. Iar această evlavie se va tot am­plifica. Este un caz unic în Româ­nia. Atâția alți părinți îmbu­nătățiți, plecați dintre noi după 1989, nu sunt la fel de mult cinstiți de credin­cioși. De ce? Pentru că oamenii găsesc la Prislop ce caută acolo: hrană du­hov­ni­ceas­că, ajutor și sens vieții! Cred că Biserica noastră ar trebui să-l canoni­zeze pe Părintele Arsenie cât mai grabnic. Probabil că o va face. Nu poți ignora evlavia populară, pentru că ea este semn al sfințeniei. În alte Biserici, ca în Biserica Greacă sau în Biserica Ro­ma­no-Catolică, demult ar fi fost canonizat. Dar se vede că la noi încă n-au dispărut tarele comuniste. Încearcă unii să-i dă­râme cultul, dar nu contează, Mân­tuitorul însuși a fost contestat și batjocorit, dar la sfârșit a învins. Și Părin­tele Arsenie va învinge, căci este prie­tenul lui Dum­ne­zeu.