Când o femeie vorbește cu florile ei, atunci când le stropește sau le îngrijește, stârnește - în general - zâmbete ironice sau compătimire. Asta pentru că multă lume mai crede că sentimentele plantelor sunt o poveste inventată. Ultimele experimente științifice arată însă că femeile au perfectă dreptate. Dar: cele care simt ca noi, oamenii, sunt oare plantele însele sau spiritul lor? Răspunsul la această întrebare rămâne să-l dăm fiecare dintre noi. Oricum, cei care au o simțire intuitivă față de plante nu acordă prea mare importanță unor astfel de probleme teoretice.
Experiențele menționate mai sus au fost efectuate cu ajutorul unui detector de minciuni, un aparat electric care imprimă pe hârtie curbe corespunzătoare vibrațiilor pe care le înregistrează. Conectat la o persoană interogată - de pildă, în justiție - detectorul descrie o linie regulată, atâta timp cât persoana respectivă spune adevărul. Când aceasta minte, linia oscilează brusc. Adevărul, izvorât din sufletul omului, curge odată cu curentul nervos electric prin creier; în momentul când adevărul este "siluit", curentul se blochează și se supracompensează.
Un asemenea detector a fost fixat de o plantă căreia i s-a înregistrat astfel câmpul de vibrație și bioplasma. Când planta a fost înțepată, deci i s-a provocat o durere, detectorul a avut o oscilație puternică. Iar când în aceeași încăpere a fost înțepată o altă plantă, surata ei a avut aceeași reacție, și anume, de milă. Același lucru s-a întâmplat și în clipa când în prezența plantei au fost aruncați într-un vas cu apă clocotită, câțiva creveți vii.
Întrebarea este: de ce a fost nevoie de un experiment atât de brutal? Oamenii sensibili știu de mult că plantele se dezvoltă mai bine atunci când le vorbești cu căldură, când le atingi cu tandrețe sau când le acoperi zilnic cu palma, lăsând dragostea ta să se răsfrângă asupra lor. Iar planta, recunoscătoare, răspunde. Iubitorilor de plante li s-a întâmplat, nu doar o dată, să simtă, plimbându-se prin parc, un val de parfum de trandafiri adiind spre ei sau să vadă cum în grădină ori lângă casa lor răsar din pământ, exact acele plante de care se simt atrași sau pe care le îndrăgesc.
Un specialist american în domeniul detectoarelor de minciuni - el preferă să le spună "poligrafe" - locuiește la New York și se numește Cleve Backster. În timpul cercetărilor întreprinse, el a conectat un asemenea aparat la o plantă, pentru a vedea dacă rezistența electrică a acesteia se modifică după ce a fost udată și apa începe să urce de la rădăcină spre frunze. Spre surprinderea lui, a rezultat o curbă identică cu cea produsă de modificarea sentimentelor omenești. Planta se bucura! Pe parcursul experienței efectuate, el s-a gândit brusc dacă n-ar fi bine să ardă una dintre frunzele plantei. Instantaneu, spaima acesteia s-a manifestat prin oscilații puternice ale acelor. Planta citea chiar și gândurile! Ba reacționa și de la distanță, la tot ce făcea el sau la ceea ce i se întâmpla, exact ca un câine care începe să latre și să dea din coadă când stăpânul, chiar dacă nu se vede încă, se-apropie de casă. Deci: plantele suferă sau se bucură împreună cu întregul univers!
Odată, Backster i-a pus pe șase dintre prietenii săi să tragă la sorți care dintre ei să ducă la îndeplinire o anume sarcină. Aceștia și-au desfăcut bilețelele într-o cameră în care se aflau două plante, iar cel desemnat s-a pus pe treabă, după ce au părăsit încăperea ceilalți cinci. Adică, a distrus una dintre plante, după care a plecat și el. Cealaltă plantă era conectată la poligraf. În clipa când cele șase persoane au revenit, pe rând, în încăpere, aparatul a înregistrat o reacție a plantei, doar la apariția "ucigașului". Ea a recunoscut vibrațiile ca fiind cele ale criminalului. Altădată, Backster și-a chemat un prieten în cameră și l-a întrebat în ce an s-a născut. Prietenul a spus o cifră aiurea, iar planta, indignată, a și pus acul în mișcare. Faptul acesta l-a determinat pe psihiatrul A. E. Esser ca împreună cu doi colaboratori să-i pună întrebări unei paciente, în prezența unui filodendron pe care aceasta îl îngrijea zilnic. Planta a fost conectată la unul din poligrafe, întrebările au început să curgă, răspunsurile la fel - unele adevărate, altele nu, planta reacționând, fără excepție, la toate minciunile.
Atunci când două ființe - un om și o plantă sau un animal și un om - se află în deplină concordanță și armonie, câmpurile lor de vibrație sau bioplasmele se contopesc într-unul singur. Din acel moment, ceea ce o impresionează pe una dintre ele o impresionează imediat și pe cealaltă. Adeseori, mamele simt când copiii lor sunt în pericol sau pățesc ceva. O ființă o cheamă în ajutor pe cealaltă - conștient sau inconștient.
Muzică pentru grâu
Oare ce simte iarba, atunci când cineva începe să tundă gazonul sau să secere pajiștea? Sunt oameni care au susținut c-au auzit țipetele câmpului. Oricum, gazonul trebuie tuns, pentru că iarba înaltă, mai ales atunci când e udă, nu te lasă să treci sau să stai pe ea. Din cauza asta s-au și inventat soiurile de iarbă scurtă, ba chiar "presărate" pe ici - pe colo cu floricele, ca o câmpie în plină primăvară!
Plantele sunt foarte sensibile la muzică. În Canada, pe marginea lanurilor nesfârșite de grâu, au fost montate difuzoare din care răsună, cât e ziulica de lungă, muzică pentru cereale. Și s-a dovedit că grânele apreciază în mod deosebit muzica clasică: cresc mai repede și mai bogate și fac mai multe semințe. În schimb, muzica modernă are asupra lor exact efectul opus. În felul acesta, putem afla și noi care este muzica venită din "ceruri" și care din "iad".
Și plantelor de interior le merge mai bine în încăperile unde se cântă la pian în mod regulat. Asta nu înseamnă că plantele aud la fel ca oamenii. Ele preiau vibrațiile muzicii în propriul lor câmp de vibrație, simțind astfel influența acestora. Și oamenii bolnavi pot fi vindecați cu ajutorul muzicii potrivite, indiferent dacă suferința lor este fizică sau sufletească.
Noi nu știm încă dacă plantele percep conștient durerea pe care le-o producem. Probabil că au o conștiință asemănătoare cu ceea ce trăiesc oamenii în vis. Conștiința are multe trepte și în acest sens știința va face noi și noi descoperiri, care pentru oamenii sensibili nu reprezintă însă niște noutăți. Dar este bine să fie convinși și cei care nu cred. Chiar dacă nu în mod direct, ci pe calea rațiunii. Și-atunci, poate că vor fi și ei mai atenți la viața de zi cu zi, atât de plină de surprize. Cunoașterea modului în care creația este unică și totul este legat de tot, fără nici un fel de discriminare între plante și animale, poate să-i scape pe oameni de izolarea inutilă în care trăiesc.
Iubire și ură
Pentru că au sentimente, plantele cunosc și ele simpatia și antipatia. Care sunt chiar mai intense decât la oameni, pentru că ele nu-și pot evita vecinii (sau vecinele). O persoană se desparte de partenerul cu care nu se potrivește, dar biata plantă este legată prin rădăcinile ei de un anumit loc. Dacă stă lângă altă plantă mai voluminoasă sau mai înaltă, care-i ia lumina, nu poate face altceva decât să-ncerce să se înalțe și mai sus, ceea ce nu e întotdeauna posibil. Iar dacă mirosul și radiațiile vecinei îi sunt dăunătoare, nu poate decât să se răsucească puțin, să se-mbolnăvească și să moară.
Se-ntâmplă însă s-avem o plantă - în casă sau în grădină - care nu vrea să se dezvolte și pace. Îi dăm apă, lumină, temperatură optimă, îngrășăminte și, din când în când, cuvinte frumoase, dar ea nu e fericită. Se ofilește și, în final, piere. Cât de neputincioși ne simțim noi, oamenii, atunci când nu reușim să înțelegem nici măcar tânguirile unei plante!
Dar oare ce nu i-a priit? Nu vom ști, probabil, niciodată. Putem încerca să aflăm, observând atent "gusturile" fiecărui soi în parte. Există, firește, și oameni norocoși, în sensul că în preajma lor plantele se dezvoltă frumos, fără excepție. Dar, în general, unele "prosperă", iar altele nu. Este o problemă de "asemănare" sau de "respingere" față de persoana care le cultivă. Dar și între ele relațiile sunt aceleași. Sunt flori care nu trebuie puse în aceeași vază. De pildă, lalelele cu narcisele. Arată frumos împreună, dar narcisele se usucă repede, pentru că nu suportă semeția lalelelor. Nici lalelele cu liliacul nu se potrivesc - liliacul fiind cel care se veștejește imediat. Iar trandafirii - să nu "vadă" garoafele sau rezeda.
Lăcrămioarele sunt minunate și umplu camera cu parfumul lor, dar lângă ele alte flori nu rezistă.
Într-un buchet de flori de vară multicolor, n-au ce căuta macii și omagul, care le omoară pe celelalte (macul moare el însuși foarte repede).
Cultivatorii cu experiență cunosc plantele care se acceptă sau se resping. Trandafirii, de exemplu, sunt flori princiare, ei au nevoie de spațiu și nu suportă în preajma lor florile obișnuite, de duzină.Și, totuși, parfumul lor este mai puternic atunci când sunt plantați alături de ceapă sau usturoi. Chiar și pătrunjelul este binevenit.
Vița-de-vie strâmbă din "nasul" ei nobil, la vederea verzei și nu se omoară nici după dafin. În schimb, îngăduie prezența ulmului și a macului. În fânețe și păduri, mesteacănul și pinul se caută, realmente; împreună cu iarba neagră și cu ciupercile, ei alcătuiesc o comunitate, în care le merge bine tuturor. Când oamenii taie pinii, locul este năpădit de ierburi, iar ciupercile dispar.
Sub fagul roșu nu vrea să crească nimic, poate din cauză că - așa după cum se spune - el "aspiră" tot răul de primprejur și chiar și din oamenii care își beau ceaiul sub acoperișul frunzelor sale, așa cum sunt ei văzuți în grădinile conacelor boierești.
Nucul și stejarul nu se pot suferi, iar porumbarul și păducelul nici atât. În cazul lor, este vorba de o înrudire, unul dintre copaci considerându-l pe celălalt ca nefiind de soi "curat".
Există, apoi, plantele uscate și plantele apoase, care nu se potrivesc deloc. Tufele lemnoase, precum levănțica, provoacă, pare-se, uscarea castraveților aflați prin preajmă. În schimb, plantele "reci" găsesc foarte plăcută prezența celor "iuți, fierbinți", cum ar fi ridichea sau hreanul.
Dar câte nu se-ntâmplă, în tăcere, în lumea aceasta vegetală? Observând natura, omul trebuie să descopere plantele care se caută sau care se evită, ca nu cumva să strice tocmai el, printr-o combinație greșită, Marea Armonie a Naturii. Și ce minune ar fi dacă el însuși, Omul, s-ar integra în ea!