Pentru mine, jertfa Brâncovenilor se conjugă mereu doar la timpul prezent. Ea nu "a fost odată", acum trei sute de ani, ci este acum, chiar aici, la kilometrul zero al Bucureștiului, unde se află moaștele hăcuite de iatagan și de suliță ale domnitorului Constantin Brâncoveanu. Din inima orașului, voievodul răspândește valurile unei iubiri de Dumnezeu care te cotropește, chiar dacă ai fi de piatră.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost singurul domnitor român care a murit martir. A sfârșit la fel ca Hristos - umilit, batjocorit, chinuit absurd, nu numai în trup, ci și în suflet, silit să vadă cum capetele copiilor săi cad în țărână, unul câte unul. Dar Brâncoveanu nu s-a clintit în credința sa nicio clipă. A fost demn, curajos, frumos. Fără seamăn între voievozii noștri. Ar fi putut să fugă sau să-și lepede credința creștină în schimbul vieții. Ar fi putut mima o trecere la mahomedanism, doar de ochii sultanului, iar apoi să se căiască și să se întoarcă la ortodoxie. Dar nu a făcut asta. El a ales să înfrunte moartea direct și senin, păstrându-L pe Iisus drept singur domn și stăpân, prețuindu-L mai mult decât toate comorile pământului și decât viața însăși. De aceea nu e doar un erou, ca ceilalți domnitori români, ci un sfânt mucenic, cinstit astăzi de toată creștinătatea. Unul înaintea căruia să te înfiori și să te rogi. Să te rogi să-ți întărească și ție credința slabă, să te ajute să-I slujești lui Hristos, atunci când vremile te clatină, să te țină să-L iubești pe Dumnezeu, chiar dacă asta va însemna să fii prigonit, marginalizat sau doar luat în râs. Brâncoveanu este, în primul rând, o punte către cerul din noi. Iar întâlnirea cu el e mai vie atunci când te afli în fața moaștelor sale, care se află așezate spre închinare la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Dar până să ajungă la noi, moaștele domnitorului au făcut un drum anevoios prin vremuri potrivnice.
Zbor însângerat
"O, Doamne, Doamne, pana-mi tremură când scriu execuția ce am văzut și mă întreb: putut-a fi de față cineva și să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaș, tânăr-tinerel, rostogolit jos, lângă capul părintelui său Constantin, părând a-l îmbrățișa?!" Acestea sunt cuvintele pe care Andreea Memmo, plenipotențiarul Veneției la Înalta Poartă, le așternea pe 31 august 1714, într-o scrisoare emoționantă. Trecuseră doar două săptămâni de când Brâncovenii fuseseră măcelăriți în fața sultanului și a ambasadorilor occidentali de la Constantinopol. Execuția lor nu a fost doar un act politic și nici nu le-a vizat doar averile, pe care voievodul le cedase deja în urma torturilor. Nu. Cruzimea cu care au fost uciși Brâncovenii, unică în epocă, faptul că nu l-au decapitat doar pe domnitor, ci și pe toți băieții acestuia, unul dintre ei în vârstă doar de 16 ani, precum și alegerea zilei de 15 august, când toți creștinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului, toate acestea au un substrat religios. Brâncoveanu trebuia să fie o pildă pentru toți creștinii din Imperiul Otoman, să ia aminte la puterea semilunei și să i se supună. Andreea Memmo spune că Ahmed al III-lea "s-a făcut ca un leu turbat și a poruncit să le taie capetele", atunci când domnul a refuzat să treacă la islam și le-a spus fiilor săi: "Stați tari și bărbătești, dragii mei, și nu băgați în seamă moartea. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătinați în credința pravoslavnică!".
Dar ura turbată a sultanului n-a semănat numai moarte, ci și batjocură. Capetele Brâncovenilor au fost ridicate în sulițe și plimbate prin oraș, iar trupurile le-au fost luate și țintuite de poarta seraiului, spre a-i înfricoșa pe toți cei care s-ar fi gândit să le urmeze exemplul. La urmă, i-au aruncat în mare, ca să li se șteargă orice amintire. Să nu aibă parte de un mormânt al lor, care să devină loc de pelerinaj. Turcii nu s-au gândit însă că din acel moment îi nemuriseră pentru vecie.
Drumul moaștelor
Pe creștinii din Constantinopol execuția Brâncovenilor i-a revoltat. Cronicarii spun că până și musulmanii din cetate au murmurat, socotind-o barbară și fără rost. Așa se face că niște pescari curajoși au cules din mare trupurile celor uciși, sfidând Înalta Poartă. Le-au îngropat apoi în Mânăstirea Panaghia Kamariotissa din insula Halki, unde Brâncoveanu făcuse numeroase danii. Poporul din cetate l-a socotit drept sfânt, imediat după moarte. Drept dovadă stă un canon de rugăciune, pe care Calinic al Heracleei, un mitropolit al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, avea să-l alcătuiască, la câțiva ani după jertfa Brâncovenilor. În această slujbă, ei sunt cinstiți ca sfinți și numiți martiri ai lui Hristos - "S-a aprins astăzi pentru iubitorii de praznice un sfeșnic cu cinci lumânări, ce-i luminează pe credincioși cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cu fiii lui. Ca niște miei au fost junghiați de mâna călăilor, viteji biruitori ai lui Hristos și inimoși mucenici."
Aceasta era atmosfera spirituală în care, la șase ani după moartea lui Constantin Brâncoveanu, doamna Marica, soția lui, a dezgropat osemintele domnitorului din Mânăstirea Halki și le-a adus în țară, îngropându-le în luna iulie a anului 1720, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorită chiar de voievod. E greu să ne închipuim prin ce a trecut în tot acest timp soția domnitorului, nu mai puțin sfântă decât soțul ei. Nu numai că și-a văzut bărbatul și toți băieții pierind într-o singură zi, după ce, cu câteva luni înainte își îngropase o fiică, dar a fost nevoită să îndure și ea închisoarea, să fie puternică, să nu se jelească, să devină capul familiei, pentru ea și pentru fetele ei. Și a izbândit. Și-a redobândit libertatea și a plătit bani mulți pentru a putea dezgropa osemintele domnitorului și a le strămuta în țară. A făcut totul în secret, ca și cum ar fi fost vorba de un tâlhar, pentru că pe tronul Imperiului Otoman se afla încă sultanul Ahmed al III-lea, cel care-l ucisese pe Brâncoveanu. Lespedea pe care doamna Marica a așezat-o desupra mormântului voievodului din Biserica Sfântul Gheorghe Nou nu avea pe ea niciun înscris care să vorbească despre Constantin Brâncoveanu. Puterea otomană s-ar fi mâniat grozav la auzul veștii că moaștele hainului trădător s-au întors în București. Așa că totul s-a desfășurat în mare taină. Un singur semn a lăsat doamna Marica în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unul care avea să treacă nebăgat în seamă, timp de două veacuri.
O candelă cât o istorie
Îngenunchez în fața unei plăci de marmură. E simplă și frumoasă. Ghirlande de flori o înconjoară ca un brâu, iar la cap se află vulturul cu crucea în clonț, stema voievozilor Țării Românești. Lespedea nu are niciun înscris. Nu spune nimic despre cel care-și doarme somnul de veci sub ea. Mormântul iradiază însă atâta sfințenie, încât atrage mulțimi de pelerini la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. E straniu și, în același timp, tulburător de frumos, că la "kilometrul zero", chiar în centrul Capitalei, se află un sfânt lăcaș ce are în el moaștele singurului domnitor român care a murit ca martir. De parcă toată cetatea Bucureștilor și, prin ea, toată țara, își are epicentrul într-o jertfă. O jertfă pentru Hristos.
Sute de ani, românii nu i-au putut cinsti pe Brâncoveni cum se cuvine. Biserica nu avea voie să-i treacă în rândul sfinților, pentru că Înalta Poartă interzicea acest fapt. Familia nu avea voie să spună nimic despre faptul că moaștele domnitorului sunt la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, din pricina Cantacuzinilor, dușmani de moarte ai Brâncovenilor. Așa că peste lespedea de mormânt a Sfântului Constantin Brâncoveanu s-a așternut, lungă, uitarea. O uitare care a ținut două veacuri.
În anul 1914, Nicolae Iorga a cerut Parlamentului României organizarea comemorării a 200 de ani de la martiriul Brâncovenilor. Pentru aceasta a fost aleasă Mânăstirea Hurezi, care urma să găzduiască mai multe obiecte de artă brâncovenească. În acest context, a fost aleasă și o candelă veche de două veacuri, descoperită la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Ea trecuse nebăgată în seamă, fiind mutată prin biserică de mai multe ori, după ce supraviețuise unui devastator incendiu care aproape că distrusese sfântul lăcaș. Candela s-a dovedit a fi o descoperire istorică. Ea avea să spună povestea moaștelor Brâncoveanului, limpezind pentru totdeauna misterul care le învăluise vreme de secole. Pe marginea de sus a "bulbului" de mijloc se vede și astăzi un epitaf scris cu litere chirilice:
"Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea și Măriia sa nădăjduiaște în Domnul, iarăși aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)". Temându-se ca moaștele soțului ei să nu fie descoperite de puterea otomană, doamna Marica nu a scris nimic pe lespedea mormântului, dar a așezat deasupra ei candela aceasta, să fie martoră, peste veacuri, pentru cei care vor dori să știe unde este îngropat soțul ei.
Descoperirea, în 1914, a epitafului, a fost un semn al proniei dumnezeiești. Comemorarea celor două veacuri de la moartea Brâncovenilor putea să înceapă!
Craniul străpuns de suliță
"Mă închin în fața ta, Mare Domn și bun creștin al neamului românesc!"
Suntem în iarna anului 1932, în luna decembrie, când Bucureștii gem sub povara nămeților. O echipă de arheologi sosea atunci la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Comisiunea Monumentelor Istorice a decis efectuarea unor săpături arheologice sub lespedea de marmură care se bănuia că adăpostește osemintele domnitorului martir. S-a lucrat timp de o săptămână, pentru ca în cele din urmă să se găsească, în adâncuri, un mormânt boltit, în care se aflau rămășițele pământești al Sfântului Constantin Brâncoveanu. Revelatoare a fost descoperirea craniului său, purtând încă semnele cumplitului supliciu. În locul în care fusese străpuns de suliță, pentru a fi purtat pe străzile Constantinopolului, era spart, în vreme ce în zona de jos a maxilarului, iataganul tăiase o urmă adâncă în os. Voievodul fusese lovit de mai multe ori înainte de a muri, căci capul nu s-a desprins de trup nici la prima și nici la a doua lovitură. Nicolae Iorga, emoționat de dezvelirea sfintelor moaște, s-a înclinat și a spus cu glas tare: "Mă închin în fața ta, Mare Domn și bun creștin al neamului românesc!".
Osemintele Brâncoveanului nu au fost reînhumate imediat. Arheologii le-au așezat într-o frumoasă raclă de lemn, care a stat în altarul bisericii timp de mai bine de un an. Apoi, în 1934, când se împlineau 220 de ani de la moartea sfinților Brâncoveni, moaștele domnitorului au fost purtate într-o procesiune solemnă pe străzile Bucureștiului, după care au fost așezate în mormântul care a fost acoperit de aceeași lespede albă. Din acel moment, creștinii din capitală au început să le cinstească.
Salvarea Bisericii Sfântul Gheorghe Nou
Veneau rânduri, rânduri. Se închinau moaștelor Sfântului Nicolae și apoi la mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Deși țara se afla în plină dictatură comunistă atee și sălbatică, credința oamenilor se revărsa, neputând fi stăvilită. Părintele Gheorghe Bogdan, fost paroh al bisericii, își amintește că cinstirea moaștelor Brâncoveanului era parte a ritualului de închinare pentru orice credincios care intra în biserică. "Nu le spunea nimeni că acolo este mormântul voievodului, dar se știa, exista această tradiție, poate că din perioada interbelică, poate că dinainte, transmisă în familiile de bucureșteni."
La un an după cutremurul din 1977, Nicolae și Elena Ceaușescu își puseseră în gând să demoleze ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. Cei doi nu se puteau împăca cu gândul că la kilometrul zero al Capitalei se află un sfânt lăcaș, vechi de aproape trei veacuri, care adăpostește moaștele unui domnitor martir. Era un monument-simbol al ortodoxiei, aflat la antipodul doctrinei comuniste. Așa că urma să fie pus la pământ cu excavatoarele și, în locul lui, să răsară un "mall" bolșevic, unul din acele "circuri ale foamei", cum erau numite de români, pentru că în ele nu găseai mai nimic de cumpărat.
Părintele Gheorghe Bogdan a trăit pe viu toate aceste evenimente. "Când a auzit de intenția lui Ceaușescu, Patriarhul Iustin a alcătuit o comisie din care făceau parte Răzvan Theodorescu, Henriette Delavrancea, Vasile Drăguț, Nicolae Stoian și Ștefan Balș. Ei au început discuțiile cu Departamentul Cultelor. În toată această luptă pentru salvarea Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, patriarhul s-a folosit de mormântul lui Constantin Brâncoveanu ca de un suprem argument. Acesta a și fost principalul motiv pentru care lăcașul a rămas în picioare." În lupta aceasta inegală, în care o mână de oameni de cultură, devotați bisericii se luptau cu aparatul comunist, a existat și un ajutor primit din afara țării. La un moment dat, prin Radio Europa Liberă, s-a aflat în Occident că Nicolae Ceaușescu dorea să spulbere ctitoria brâncovenească din centrul Bucureștiului. A fost momentul în care lumea liberă s-a revoltat. Părintele Gheorghe Bogdan crede că importantă a fost și implicarea lui Dan Hăulică, regretatul istoric și critic de artă, plecat recent dintre noi. "Un om minunat, care pe atunci era reprezentant la UNESCO. El a atenționat conducerea comunistă și a intervenit, pentru sprijinul bisericii, și la acest for internațional. Așa s-a decis, în 1979, ca Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București să rămână în picioare". Eu cred, totuși, că biserica a fost salvată de moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu îngropate în ea.
Sfântul
Anul acesta, pe 15 august, s-au împlinit trei veacuri de când Vodă Constantin, "boier vechi și domn creștin", a zburat spre cer. Dar astăzi, spre deosebire de acele vremuri negre, țara lui e liberă și liniștită. Așezată pe acest făgaș de martirii din decembrie 1989, România a putut, în sfârșit, să-l cinstească așa cum se cuvine. Din 1992, Brâncovenii erau deja trecuți în mod oficial în rândul sfinților. La ctitoriile lor de la Hurezi, Sâmbăta de Sus ori de la Sfântul Gheorghe Nou nu li se mai oficiază parastase, ci rugi. Creștinii mărturisesc puterea tămăduitoare a moaștelor Sfântului Constantin Brâncoveanu și îi cer izbăvirea din necazuri. Tocmai de aceea, Patriarhia Română a decis anul acesta să deschidă mormântul domnitorului pentru ultima oară. Să-i scoată pentru totdeauna moaștele la lumină și să le așeze, spre închinare, într-o raclă aurită. Apoi să refacă procesiunea solemnă din anul 1934, când bucureștenii l-au purtat pe Brâncoveanu cu mare alai, în sunete de clopot și în cântări.
Acum, moaștele martirului se află la închinare, și tot creștinul le poate aduce rugăciuni. Ele vădesc faptul simplu că lucrarea unui sfânt nu se termină odată cu moartea. Într-un chip tainic, puterea pe care el a agonisit-o în timpul vieții, prin rugăciune stăruitoare și iubire, rămâne în osemintele lui, pe care credincioșii continuă să le cinstească și să le ceară ajutor. Este și cazul moaștelor domnului Constantin Brâncoveanu, sfințite de moartea lui tragică, din acel 15 august 1714.
(Articol realizat cu sprijinul monografiei "Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu", de pr. dr. Emil Cărămizaru, căruia îi mulțumim pe această cale.)