Rândurile acestea au început să prindă chip în mintea mea pe malul Bosforului, într-o noapte cu lună plină, o lună atât de mare și de limpede, cum numai în Orient poți întâlni, o lună care spulberă bezna nopții și o preface în zi. Un vânt fierbinte, care sufla încet dinspre câmpiile arse de soare ale Anatoliei, aducea cu el, peste strâmtoare, miresmele grele ale Asiei, miresme de piatră încinsă, prinsă între ierburi pitice și calcinate. Eram de câteva zile la Istanbul, văzusem Sfânta Sofia, maica tuturor bisericilor ortodoxe și încercam să înțeleg de ce Constantin cel Mare își durase măreața cetate chiar la hotar, acolo unde molatecul Răsărit, cel mereu învelit în taine, se întâlnea cu elanul Apusului. Un oraș cât o punte. Istețimea și curajul romanilor s-au împletit aici cu înțelepciunea și adâncimea de suflet care dospiseră timp de milenii în Levant. Așa a luat naștere o civilizație unică, civilizația bizantină, o îngemănare fericită a minții cu inima, la picioarele crucii. Și așa s-a născut Sfânta Sofia, timp de o mie de ani, cea mai măreață catedrală a lumii. O biserică-hotar, așezată chiar la mal, între Orient și Occident, casa lui Dumnezeu, în care s-au unit, fericite, rugile uriașe ale celor două lumi, și la umbra căreia am crescut și ne-am împlinit credința și noi, românii.
Biserici în flăcări
Când Constantin cel Mare și Sfânt a vrut să-și ridice o capitală în răsăritul Imperiului Roman, a ales Byzantiumul, o micuță cetate de pe malul strâmtorii Bosforului. Numele orășelului fusese dat de greci, după Byzas, întemeietorul său, un legendar rege trac ce poposise aici, ridicându-l din temelii. Constantin, care ajunsese să creadă în Hristos, a vrut să dureze o altfel de cetate, imaculată și creștină, spre deosebire de Roma cea îmbătrânită în corupție și păgânism. Așa că a zidit biserici și s-a înconjurat de demnitari care mărturiseau aceeași credință ca și el. Pe vremea aceea, în locul în care acum se înalță Sfânta Sofia se afla un templu închinat zeiței Artemis. Constantin l-a dărâmat și a început să construiască în locul lui un lăcaș măreț care a fost numit simplu - Marea Biserică (Megale Ekklesia lb. gr.). Sfântul împărat nu a apucat să-l vadă terminat, dar fiul său, Constantius al II-lea, l-a târnosit în anul 360.
În această uriașă bazilică nu s-a slujit decât 44 de ani. În anul 404, ea a fost incendiată, în timpul revoltei populare declanșate împotriva exilului Sfântului Ioan Gură de Aur. Împăratul Theodosie al II-lea o va reclădi din temelii, cu o altă arhitectură, iar noua biserică va dăinui timp de un veac, până în ianuarie 532, când o nouă revoltă a poporului o va pune la pământ. Iustinian, un împărat înțelept și sfânt, și-a pus atunci în inimă să ridice în locul ei un alt lăcaș, care avea să devină cel mai măreț ridicat vreodată pe pământ de ucenicii lui Hristos. Avea să-l închine Sfintei Sofia, adică Înțelepciunii Dumnezeiești.
Împărații daci ai Bizanțului
Puțini mai vorbesc astăzi despre faptul că Iustinian avea origine dacică. A fost nepot de soră al lui Iustin, un dac născut la sud de Dunăre, în Dacia Aureliană, într-o familie de țărani, un tânăr atât de ambițios și de viteaz, încât a reușit o ascensiune socială care în acele vremuri era aproape imposibilă - de la coarnele plugului, la mânerul aurit al tronului de la Constantinopol. Un traseu spectaculos, pe care l-a parcurs intrând de tânăr în Excubitorii - garda personală a împăratului Leon I, și el de origine dacică. În 50 de ani de carieră, Iustin a parcurs toate gradele militare, de la soldat, la comandant al gărzii palatului imperial, ajungând apoi împărat. În anii de domnie, l-a luat la palat pe nepotul său, Iustinian, căruia i-a dat o educație strălucită. Spre sfârșitul vieții, Iustin ajunsese prea neputincios ca să mai facă față atribuțiilor monarhice, așa că frâiele imperiului erau ținute, de fapt, de nepotul său, Iustinian.
Întruparea unui vis
Destinul viitorului împărat începe însă cu o poveste de dragoste care avea să semene cu un război. Iustinian o iubea nebunește pe Teodora, o actriță umilă din Roma. Iubirea lor era interzisă prin lege, întrucât împărații nu aveau dreptul să se căsătorească decât cu femei de sânge albastru. Dar sângele care curgea prin venele lui Iustin și Iustinian nu era nici el de culoarea cerului, el având mai degrabă culoarea țărânei, ambii fiind copii de țărani. De ce nu și-ar fi urmat, așadar, căile inimii? Iar dacă dreptul roman se împotrivea inimii, cu atât mai rău pentru acesta! Așa că dacul Iustin a abrogat legea romană, care-l împiedica pe nepotul său, Iustinian, să o ia de soție pe actrița Teodora. Adăugați la acest gest curajos și faptul că actorii, în acele vremuri, erau socotiți drojdia societății, iar meseria lor libertină era criticată aspru de Biserică. Și totuși, Iustinian și-a ascultat inima, iar cerul i-a binecuvântat îndrăzneala. În anul 527, era încoronat bazileu. Avea 44 de ani și o soție de o frumusețe răpitoare, pe care și-o alesese cu inima.
Ajuns pe tron, Iustinian s-a dăruit total guvernării. A fost omul unui singur gând, un împărat care știa să ardă pentru o singură idee, să lupte pentru ea până la ultimul strop de sudoare sau de sânge. Visul său a fost acela de a reface mărețul Imperiu al romanilor, așa cum fusese în zilele de odinioară, când Marea Mediterană era înconjurată de pământurile stăpânite doar de ei, de urmașii Cetății Eterne. Și a reușit, în mare parte, acest lucru, cu sacrificii enorme și cu ajutorul a doi mari generali - Narses și Belizarie. La moartea lui Iustinian, romanii domneau din nou peste o parte a Italiei și peste nordul Africii.
I s-a spus "împăratul care nu doarme niciodată", pentru că ațipea doar câteva ore pe noapte. În anii în care a condus imperiul, a reușit să dea un nou cod de legi, care va dăinui veacuri la rând, stând la baza dreptului european de astăzi, și care, datorită Teodorei, proteja pentru prima dată femeile romane, dându-le drepturi la care nimeni nu îndrăznea să viseze în antichitate. Iustinian a fost și un mare ascet. Se hrănea frugal, de cele mai multe ori postind aspru. A rămas omul unei singure femei și al unei singure mari iubiri. Nu și-a îngăduit plăceri, nu a avut răgaz pentru sine. A avut o viziune și a tras după el tot imperiul, silindu-l să lupte pentru împlinirea ei. Dar nemulțumirile au izbucnit repede. Constantinopolul a răbufnit, furios că taxele care susțineau armata crescuseră. Răsculații au proclamat un alt împărat, iar Iustinian s-a gândit să părăsească palatul. Dar Teodora s-a opus. Acesta a fost punctul culminant al domniei sale. Apoi, un general aprig, Belizarie, i-a înfrânt pe răsculații care arseseră Marea Biserică. În semn de mulțumire pentru că Dumnezeu îi lăsase tronul, și-a propus să ridice o altă bazilică, pe locul celei arse de răsculați, una pe măsura strălucirii pe care o căpătase Constantinopolul.
Imperiul întreg s-a pus în mișcare pentru noua catedrală. Corăbiile nu încetau să aducă piatra galbenă a Siriei, porfirul Egiptului, marmura verde a Thesaliei, aurul, argintul și lemnul cel mai scump. Tot ce era mai bun și mai frumos în Asia, Africa și Europa urma să fie așezat cu migală de cei zece mii de meșteri tocmiți la ridicarea Sfintei Sofia. Dar Iustinian nu se mulțumea doar cu atât. Dorea ca și arhitectura bisericii să fie unică în lume. Iar ca visul să i se împlinească, i-a adus la Constantinopol pe cei mai mari specialiști în matematici și științe exacte, doi greci celebri - Anthemius din Tralles și bătrânul fizician Isidor din Miletus. Și le-a cerut să-i proiecteze ceva ce lumea nu mai văzuse. Iar cei doi, care până atunci nu mai construiseră nicio clădire, au forțat legile geometriei și ale fizicii și au gândit o cupolă uriașă, pe care nimeni nu mai îndrăznise să o ridice până atunci. De la pământ, avea să le pară credincioșilor aproape suspendată în aer, pentru că nu era susținută de nicio coloană, doar de imensele ziduri de piatră. Măreața catedrală a fost terminată în doar cinci ani și zece luni. Când a fost gata, pe 27 decembrie 537, se spune că Iustinian ar fi exclamat - "Slavă lui Dumnezeu, care m-a ajutat să săvârșesc o astfel de lucrare! Solomon, te-am învins!". Împăratul făcea referire la regele Solomon, cel care ridicase mărețul templu din Ierusalim.
Dar catedrala nu a avut o viață liniștită. La doar șaisprezece ani după ce fusese sfințită, uriașa cupolă s-a prăbușit din pricina a două cutremure de pământ. Ele nu făceau decât să împlinească o perioadă lugubră, în care imperiul fusese devastat de cea mai mare epidemie de ciumă care-l bântuise vreodată. Istoricii spun că atunci au pierit jumătate din locuitorii lui, și din această încercare, bizantinii nu și-au mai revenit niciodată. Iustinian, care s-a îmbolnăvit și el de ciumă, a supraviețuit. A trăit să-și vadă soția răpusă de cancer și a apucat să reclădească cupola Sfintei Sofia. A murit la 83 de ani, lăsând în urmă un imperiu care nu va mai atinge niciodată strălucirea și frumusețea pe care a cunoscut-o sub domnia lui. Din toate realizările sale, măreața catedrală va străpunge singură veacurile, navigând prin vremuri și reușind, împotriva tuturor încercărilor, să ajungă până la noi, așa cum a visat-o el: splendidă, măreață, fără egal. Opera unui dac! Biserica i-a răsplătit asceza și râvna, trecându-l în sinaxare drept Iustinian, Împăratul cel Mare și Sfânt.
Crucile siluite
Mă apropii, cu inima făcută ghem, de Piața Sultanahmed din Istanbul, de unde mai am doi pași până la Sfânta Sofia. La aeroport, un ghid îmi explicase politicos, dar ferm, că nu merg la o biserică, ci la un muzeu. Și rostise apăsat muzeu, nu care cumva să-mi treacă prin gând să fac acolo un pelerinaj. Din anul 1934, de când președintele Mustafa Kemal Ataturk, părintele Turciei laice, a transformat-o din moschee în muzeu, descoperindu-i splendidele icoane în mozaic, catedrala este mereu supusă presiunilor. Creștinii ortodocși, sprijiniți și de cei catolici, ar vrea ca ea să fie din nou biserică, iar musulmanii radicali și-ar dori ca ea să fi rămas moschee, ca în timpul sultanilor. Greu de împăcat cele două tabere... Deocamdată, mă bucur că Sfânta Sofia este măcar muzeu, deci poate fi vizitată în pace și de unii, și de ceilalți.
Din piața largă, îi zăresc cupola maiestuoasă. Se ridică dominator peste zidurile masive de piatră. O catedrală cât o cetate.
Intru prin poarta sudică. Două uși masive de aramă străjuiesc intrarea. Sunt grele de timp și de istorie. Pe aici intrau, acum o mie cinci sute de ani, mulțimile care veneau la rugăciune. Fiecare ușă de aramă purta odinioară pe ea Sfânta Cruce. Musulmanii au retezat brațele orizontale ale crucii, lăsând doar stâlpul vertical. O cruce siluită, care a privit la măcelărirea creștinilor și la orori greu de pus în cuvinte. Deasupra intrării, un mozaic superb. În centru, Maica Domnului îmbrăcată într-un veștmânt albastru, cu Pruncul în brațe. De o parte și de alta, smeriți, cu capul aplecat, sunt cei doi mari bazilei - Constantin, care ține în mâini o miniatură a cetății Constantinopolului, și Iustinian, care are în brațe Sfânta Sofia. I le întind Fecioarei Maria, spunând parcă: "Nu sunt ale noastre! Le-am ridicat pentru Domnul!" Aurul mozaicului lucește stins și nobil, mărturie a măreției din vremurile imperiale.
Intru pe porți și după câțiva pași sunt în mijlocul catedralei. O altă lume! Aerul vechi și plin de rugăciunile murmurate veacuri de-a rândul îmi umple pieptul de dor după Dumnezeu. Înăuntru e o altă lumină - aurie, blândă, lucind în foșnete mătăsoase, pe icoane și marmură. Nimic nu e aspru, strident. Totul e nobil, maiestuos, imperial. Și liniștit, adânc, delicat. Culori, aer, miresme. Deasupra mea, suspendată parcă, se întinde măreața cupolă zidită acum o mie cinci sute de ani. Are patruzeci de ferestre, un număr sfânt pentru creștini, aidoma zilelor petrecute de Hristos în post și rugăciune, în pustiul Carantaniei. Prin ele, lumina se înfige ca niște sulițe, țintuind și patimile, și zbuciumul.
Catedrala e plină de turiști, dar mă simt singur. Singur și fericit. Deși mare, Sfânta Sofia nu te strivește, ea cântă din orice colț un imn de bucurie închinat lui Dumnezeu - "Unule-Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria." Imnul acesta a fost scris de Sfântul Împărat Iustinian, iar creștinii l-au iubit atât de mult, încât îl cântă la fiecare liturghie.
Mă apropii de partea de răsărit, în care a fost odinioară Sfântul Altar. Sus, deasupra locului în care în trecut era Sfânta Masă, tronează o icoană superbă a Fecioarei Maria. Stau pe locul în care un șir nenumărat de patriarhi au slujit liturghia. Urmele lor s-au imprimat în marmura de sub tălpile mele. Pășesc pe sfințenie, pe rugăciune îmbibată-n piatră. Aici, chiar pe locul unde stau, au fost măcelăriți ultimii credincioși ortodocși care veniseră să se roage, înainte de căderea Constantinopolului.
Împăratul de marmură
S-a întâmplat într-o zi de marți, pe 29 mai 1453. De patru zile, cetatea toată era învelită într-o ceață groasă, așa cum locuitorii ei nu mai văzuseră nicicând. Focuri stranii se arătaseră pe acoperișul Sfintei Sofia, făcându-i pe mulți să creadă că Duhul Sfânt părăsea orașul. Domnul trimite uneori semne vizibile, semne ale sfârșitului.
Turcii erau la porțile Constantinopolului de aproape două luni. Două luni în care împăratul Constantin al XI-lea Paleologul ținuse piept, cu doar 7.000 de ostași, celor peste 90.000 de dușmani, deseori luptând cot la cot cu soldații săi. Armiile așezate sub flamura Semilunei se izbiseră de zidurile groase ridicate de bazilei, dar nu reușiseră încă să le dărâme. Ceea ce tunurile turcești sfărâmau ziua ostașii creștini reparau în timpul nopții. Dar Mahomed al II-lea era liniștit. Știa că, în cele din urmă, puhoiul condus de el va năpădi micuța oaste creștină.
În dimineața acelei zile, el a trimis mai multe valuri de atacatori. A țintit o porțiune de zid care fusese dărâmată, în urmă cu două veacuri, de cruciați. Un loc mai slab. Acolo au izbit năpraznic ienicerii, atacând ca o urgie. Dar soldații împăratului i-au întors, până când generalul genovez Giovanni Giustiniani, care comanda trupele venite ca ajutor din Apus, a fost grav rănit pe metereze. A fost începutul sfârșitului. Soldații lui au început să se retragă în degringoladă, iar turcii au năvălit în cetate.
Când împăratul Constantin al XI-lea a văzut că totul e pierdut, s-a aruncat vitejește în luptă, alături de ostașii săi. Dorea să moară pentru cruce ca orice soldat. Nu voia să fie cruțat de inamici doar pentru că era împărat. A fost rănit. "De moarte", spun unii istorici, dar poporul are legenda lui.
Grecii povestesc că împăratul Constantin s-a refugiat în Sfânta Sofia după ce a fost rănit. Aici, pe lespedea de marmură pe care se rugaseră toți înaintașii lui dorea el să-și dea sufletul. În catedrală era o mulțime mare de creștini. Nădăjduiau că vor fi ocrotiți dacă turcii îi vor afla în rugăciune. Doi preoți au început slujba Sfintei Liturghii. Se vor fi vărsat lacrimi multe, așa cum în vremurile de pace nu vezi niciodată. Afară, pe străzi, se stârnise urgia. Mahomed al II-lea le promisese ostașilor săi că, dacă vor reuși să intre în cetate, Constantinopolul este al lor, timp de trei zile. Trei zile de jafuri, violuri și ucideri. Trei zile de întuneric, după care mărețul oraș urma să reintre sub comanda sa.
Când turcii au sfărâmat încuietorile de aramă ale ușilor mari, Sfânta Liturghie era în toi. Și atunci, spun legendele, s-a întâmplat cel mai mare miracol din istoria catedralei. Când au năvălit turcii, peretele de răsărit s-a deschis miraculos, ca o poartă spre o altă lume. Preoții au luat Sfântul Potir cu Sângele Mântuitorului și Sfântul Disc cu Trupul Lui și au intrat înăuntru. Acolo, un înger i-a preschimbat în statui de marmură. Pe preoți și pe împăratul Constantin. Și așa dorm și acum, înveșniciți în piatra rece. Se mai spune că, în urma lor, zidul de răsărit al bisericii s-a închis la loc, iar în Sfânta Sofia a început prăpădul. Turcii au împărțit creștinii în două cete - buni pentru sclavie și nevolnici. Pe cei nevolnici, bătrâni și copii, i-au omorât pe loc, iar pe femei le-au siluit chiar acolo, sub privirile îndurerate ale sfinților din icoane.
Dar nu acesta este sfârșitul legendei. Se spune că va veni o zi în care Constantinopolul va fi din nou al creștinilor, când Sfânta Cruce va fi așezată iarăși în vârful cupolei minunate a Sfintei Sofia, iar credincioșii se vor strânge din nou, pentru a se ruga. Atunci și doar atunci, preoții vor ieși din zidul bazilicii, împreună cu împăratul lor Constantin și vor continua slujba din clipa în care turcii au întrerupt-o.
Firul de adevăr din miezul legendei
Povestea lui Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin, e lămurită de istorici abrupt: a murit ca un erou, apărându-și cetatea. Și totuși, multe enigme înconjoară această versiune. În primul rând, otomanii nu i-au putut găsi nicicum trupul. Sultanul nu l-a luat prizonier, iar fuga sa este exclusă, de vreme ce el nu a mai apărut niciodată în vreo parte a lumii. Alți urmași ai săi au pretins să sunt din stirpea lui și au revendicat tronul de la Constantinopol.
Mai aproape de vremurile noastre, legenda împăratului de marmură avea să fie întărită de o descoperire stranie. În anul 1847, la porunca sultanului Abdul Medjit, Gaspare Fossati, un arhitect elvețian, avea să puceadă la renovarea catedralei Sfânta Sofia, pe atunci încă moschee. În timpul când lucra la Constantinopol, arhitectul i-a scris unui prieten despre o descoperire stranie, o cameră secretă, pe care a aflat-o în timpul lucrărilor, și pe care a folosit-o drept birou. Când a plecat, spune Fossati, a sigilat la loc camera, fără să spună nimănui nimic despre ea. De ce a ținut totul în taină e foarte greu de înțeles. Să fi văzut acolo ceva ce nu putea fi dezvăluit turcilor? Legenda spune că, după căderea marii cetăți, un creștin a descoperit această cameră secretă, unde i-a văzut pe împăratul Constantin al XI-lea și pe cei doi preoți, preschimbați în statui de marmură. Asta spune legenda, dar istoricii refuză să o creadă. Și dacă istoricii se înșeală și poporul care a țesut povestea împăratului de marmură are dreptate? Dacă Sfânta Sofia este încă un loc al miracolului?