Istoria de care avem nevoie: Sfânta Sofia din Constantinopol

Cristian Curte
- Timp de 1000 de ani, Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol a fost cea mai mare catedrală construită vreodată în întreaga lume. Pentru creștinii ortodocși, ea a și rămas cea mai importantă de pe întregul pământ, maică a tuturor bisericilor -

Rândurile acestea au început să prindă chip în mintea mea pe malul Bosforului, într-o noapte cu lună plină, o lună atât de mare și de limpede, cum numai în Orient poți întâlni, o lună care spulberă bezna nopții și o preface în zi. Un vânt fierbinte, care sufla încet dinspre câmpiile arse de soa­re ale Anatoliei, aducea cu el, peste strâmtoare, mires­mele grele ale Asiei, miresme de piatră încinsă, prinsă între ierburi pitice și calcinate. Eram de câteva zile la Istanbul, văzusem Sfânta Sofia, maica tuturor biseri­cilor ortodoxe și încercam să înțeleg de ce Constantin cel Mare își durase măreața ce­tate chiar la hotar, acolo unde molatecul Ră­sărit, cel mereu învelit în taine, se întâlnea cu elanul Apusului. Un oraș cât o punte. Iste­țimea și curajul romanilor s-au împletit aici cu înțelepciunea și adâncimea de suflet care dospiseră timp de milenii în Levant. Așa a luat naștere o civilizație unică, civili­zația bizantină, o îngemănare fericită a min­ții cu inima, la picioarele crucii. Și așa s-a născut Sfânta Sofia, timp de o mie de ani, cea mai măreață catedrală a lumii. O bise­rică-hotar, așezată chiar la mal, între Orient și Occident, casa lui Dumnezeu, în care s-au unit, fericite, rugile uriașe ale celor două lumi, și la umbra căreia am crescut și ne-am împlinit credința și noi, românii.

Biserici în flăcări

Când Constantin cel Mare și Sfânt a vrut să-și ridice o capitală în răsăritul Imperiului Roman, a ales Byzantiumul, o micuță cetate de pe malul strâm­torii Bosforului. Numele orășelului fusese dat de greci, după Byzas, întemeietorul său, un legendar rege trac ce poposise aici, ridicându-l din temelii. Constan­tin, care ajunsese să creadă în Hristos, a vrut să dureze o altfel de cetate, imaculată și creștină, spre deosebire de Roma cea îmbătrânită în corupție și păgânism. Așa că a zidit biserici și s-a înconjurat de demnitari care mărturiseau aceeași credință ca și el. Pe vremea aceea, în locul în care acum se înalță Sfânta Sofia se afla un templu închinat zeiței Artemis. Constantin l-a dărâmat și a început să construiască în locul lui un lăcaș măreț care a fost numit simplu - Marea Biserică (Megale Ekklesia lb. gr.). Sfântul împărat nu a apucat să-l vadă terminat, dar fiul său, Constantius al II-lea, l-a târnosit în anul 360.
În această uriașă bazilică nu s-a slujit decât 44 de ani. În anul 404, ea a fost incendiată, în timpul revoltei populare declanșate împotriva exilu­lui Sfântului Ioan Gură de Aur. Împă­ratul Theodosie al II-lea o va reclădi din temelii, cu o altă arhitectură, iar noua biserică va dăinui timp de un veac, până în ianuarie 532, când o nouă revoltă a poporului o va pune la pământ. Iustinian, un împărat înțelept și sfânt, și-a pus atunci în inimă să ridice în locul ei un alt lăcaș, care avea să devină cel mai măreț ridicat vreodată pe pământ de ucenicii lui Hristos. Avea să-l închine Sfintei Sofia, adică Înțelepciunii Dumne­zeiești.
Împărații daci ai Bizanțului
Puțini mai vorbesc astăzi despre faptul că Iustinian avea origine dacică. A fost nepot de soră al lui Iustin, un dac născut la sud de Dunăre, în Dacia Aureliană, într-o familie de ță­rani, un tânăr atât de ambițios și de viteaz, încât a reu­șit o ascensiune socială care în acele vremuri era aproa­pe imposibilă - de la coarnele plugului, la mâne­rul aurit al tronului de la Constantinopol. Un traseu spectaculos, pe care l-a parcurs intrând de tânăr în Excubitorii - garda personală a împăratului Leon I, și el de origine dacică. În 50 de ani de carieră, Iustin a par­curs toate gradele militare, de la soldat, la coman­dant al gărzii palatului imperial, ajungând apoi împă­rat. În anii de domnie, l-a luat la palat pe nepotul său, Iustinian, căruia i-a dat o educație strălucită. Spre sfâr­șitul vieții, Iustin ajunsese prea neputincios ca să mai facă față atribuțiilor monarhice, așa că frâiele impe­riului erau ținute, de fapt, de nepotul său, Iustinian.

Întruparea unui vis

Destinul viitorului împărat începe însă cu o poveste de dragoste care avea să semene cu un război. Iustinian o iubea nebunește pe Teodora, o actriță umilă din Roma. Iubirea lor era interzisă prin lege, întrucât împărații nu aveau dreptul să se căsătorească decât cu femei de sânge albastru. Dar sângele care curgea prin venele lui Iustin și Iustinian nu era nici el de culoarea cerului, el având mai degrabă culoarea țărânei, ambii fiind copii de țărani. De ce nu și-ar fi urmat, așadar, căi­le inimii? Iar dacă dreptul roman se împotrivea ini­mii, cu atât mai rău pentru acesta! Așa că dacul Iustin a abrogat legea romană, care-l împiedica pe nepotul său, Iustinian, să o ia de soție pe actrița Teodora. Adău­gați la acest gest curajos și faptul că actorii, în acele vremuri, erau socotiți drojdia societății, iar me­se­ria lor libertină era criticată aspru de Biserică. Și to­tuși, Iustinian și-a ascultat inima, iar cerul i-a bine­cuvântat îndrăzneala. În anul 527, era încoronat bazi­leu. Avea 44 de ani și o soție de o frumusețe răpitoare, pe care și-o alesese cu inima.
Ajuns pe tron, Iustinian s-a dăruit total guvernării. A fost omul unui sin­gur gând, un împărat care știa să ardă pen­tru o singură idee, să lupte pentru ea până la ultimul strop de sudoare sau de sânge. Visul său a fost acela de a reface mărețul Imperiu al roma­nilor, așa cum fusese în zilele de odini­oară, când Marea Me­diterană era în­conjurată de pămân­turile stăpâ­nite doar de ei, de urmașii Ce­tă­ții Eter­ne. Și a ­reușit, în mare parte, acest lucru, cu sa­crificii enorme și cu ajutorul a doi mari generali - Narses și Belizarie. La moar­tea lui Iusti­nian, ro­manii dom­neau din nou pes­te o parte a Italiei și peste nordul Africii.
I s-a spus "împă­ratul care nu doarme ni­ciodată", pentru că ațipea doar câteva ore pe noapte. În anii în care a condus imperiul, a reușit să dea un nou cod de legi, care va dăi­nui veacuri la rând, stând la baza dreptu­lui european de astăzi, și care, datorită Teo­do­rei, proteja pentru prima dată femeile ro­mane, dân­du-le drepturi la care nimeni nu îndrăznea să viseze în antichitate. Iustinian a fost și un mare ascet. Se hrănea frugal, de cele mai multe ori postind aspru. A rămas omul unei singure femei și al unei singure mari iubiri. Nu și-a îngăduit plăceri, nu a avut răgaz pentru sine. A avut o viziune și a tras după el tot imperiul, silindu-l să lupte pentru împlinirea ei. Dar nemulțumirile au izbucnit repede. Constantinopolul a răbufnit, furios că taxele care sus­țineau armata crescuseră. Răsculații au proclamat un alt împărat, iar Iustinian s-a gândit să părăsească pala­tul. Dar Teodora s-a opus. Acesta a fost punctul culmi­nant al domniei sale. Apoi, un general aprig, Belizarie, i-a înfrânt pe răsculații care arseseră Marea Biserică. În semn de mulțumire pentru că Dumnezeu îi lăsase tronul, și-a propus să ridice o altă bazilică, pe locul ce­lei arse de răsculați, una pe măsura strălucirii pe care o căpătase Constantinopolul.
Imperiul întreg s-a pus în mișcare pentru noua ca­te­drală. Corăbiile nu încetau să aducă piatra galbenă a Siriei, porfirul Egip­tului, marmura verde a Thesaliei, au­rul, argintul și lemnul cel mai scump. Tot ce era mai bun și mai frumos în Asia, Africa și Europa urma să fie așezat cu migală de cei zece mii de meșteri tocmiți la ridicarea Sfintei Sofia. Dar Iustinian nu se mulțumea doar cu atât. Dorea ca și arhitectura bisericii să fie unică în lume. Iar ca visul să i se împlinească, i-a adus la Constantinopol pe cei mai mari spe­cialiști în matematici și științe exacte, doi greci celebri - Anthemius din Tralles și bătrânul fizician Isidor din Miletus. Și le-a cerut să-i proiecteze ceva ce lumea nu mai văzuse. Iar cei doi, care până atunci nu mai con­strui­seră nicio clădire, au forțat legile geo­metriei și ale fizicii și au gândit o cupolă uriașă, pe care nimeni nu mai îndrăznise să o ridice până atunci. De la pământ, avea să le pară credincio­și­lor aproape sus­pen­dată în aer, pentru că nu era susținută de nicio co­loană, doar de imensele ziduri de piatră. Măreața catedrală a fost terminată în doar cinci ani și zece luni. Când a fost gata, pe 27 decembrie 537, se spune că Iustinian ar fi exclamat - "Slavă lui Dumnezeu, care m-a ajutat să săvârșesc o astfel de lucrare! Solomon, te-am învins!". Împăratul făcea referire la regele So­lo­mon, cel care ridicase mărețul templu din Ieru­salim.
Dar catedrala nu a avut o viață liniștită. La doar șaisprezece ani după ce fusese sfințită, uriașa cupolă s-a prăbușit din pricina a două cutremure de pământ. Ele nu făceau decât să împlinească o perioadă lugu­bră, în care imperiul fusese devastat de cea mai mare epidemie de ciumă care-l bântuise vreodată. Istoricii spun că atunci au pierit jumătate din locuitorii lui, și din această încercare, bizan­tinii nu și-au mai revenit niciodată. Iustinian, care s-a îmbolnăvit și el de ciumă, a supraviețuit. A trăit să-și vadă soția răpusă de cancer și a apucat să reclădească cupola Sfintei Sofia. A murit la 83 de ani, lăsând în urmă un imperiu care nu va mai atinge ni­ciodată strălucirea și frumusețea pe care a cunoscut-o sub domnia lui. Din toate realizările sale, măreața catedrală va străpunge singură veacurile, na­vigând prin vremuri și reușind, împotriva tuturor în­cer­cărilor, să ajungă până la noi, așa cum a visat-o el: splendidă, măreață, fără egal. Opera unui dac! Bise­rica i-a răsplătit asceza și râvna, trecându-l în sinaxare drept Iustinian, Împăratul cel Mare și Sfânt.

Crucile siluite

Mă apropii, cu inima făcută ghem, de Piața Sul­tanahmed din Istanbul, de unde mai am doi pași până la Sfânta Sofia. La aeroport, un ghid îmi explicase politicos, dar ferm, că nu merg la o biserică, ci la un mu­zeu. Și rostise apăsat muzeu, nu care cumva să-mi treacă prin gând să fac acolo un pelerinaj. Din anul 1934, de când președintele Mustafa Kemal Ataturk, părintele Turciei laice, a transformat-o din moschee în muzeu, descoperindu-i splendidele icoane în mo­zaic, catedrala este mereu supusă presiunilor. Creștinii ortodocși, sprijiniți și de cei catolici, ar vrea ca ea să fie din nou biserică, iar musulmanii radicali și-ar dori ca ea să fi rămas moschee, ca în timpul sultanilor. Greu de împăcat cele două tabere... Deocamdată, mă bucur că Sfânta Sofia este măcar muzeu, deci poate fi vizitată în pace și de unii, și de ceilalți.
Din piața largă, îi zăresc cupola maiestuoasă. Se ridică dominator peste zidurile masive de piatră. O catedrală cât o cetate.
Intru prin poarta sudică. Două uși masive de aramă străjuiesc intrarea. Sunt grele de timp și de istorie. Pe aici intrau, acum o mie cinci sute de ani, mulțimile care veneau la rugăciune. Fiecare ușă de aramă purta odinioară pe ea Sfânta Cruce. Musulmanii au retezat brațele orizontale ale crucii, lăsând doar stâlpul verti­cal. O cruce siluită, care a privit la măcelărirea crești­nilor și la orori greu de pus în cuvinte. Deasupra intră­rii, un mozaic superb. În centru, Maica Domnului îm­bră­cată într-un veștmânt albastru, cu Pruncul în brațe. De o parte și de alta, smeriți, cu capul aplecat, sunt cei doi mari bazilei - Constantin, care ține în mâini o miniatură a cetății Constantinopolului, și Iustinian, care are în brațe Sfânta Sofia. I le întind Fecioarei Ma­ria, spunând parcă: "Nu sunt ale noastre! Le-am ri­dicat pentru Domnul!" Aurul mozaicului lucește stins și nobil, mărturie a măreției din vremurile imperiale.
Intru pe porți și după câțiva pași sunt în mijlocul catedralei. O altă lume! Aerul vechi și plin de rugăciu­nile murmurate veacuri de-a rândul îmi umple pieptul de dor după Dumnezeu. Înăuntru e o altă lumină - au­rie, blândă, lucind în foșnete mătăsoase, pe icoane și mar­mură. Nimic nu e aspru, strident. Totul e nobil, maiestuos, imperial. Și liniștit, adânc, delicat. Culori, aer, miresme. Deasupra mea, suspendată parcă, se întinde măreața cupolă zidită acum o mie cinci sute de ani. Are patruzeci de ferestre, un număr sfânt pen­tru creștini, aidoma zilelor petrecute de Hristos în post și rugăciune, în pustiul Carantaniei. Prin ele, lumina se înfige ca niște sulițe, țintuind și patimile, și zbuciumul.
Catedrala e plină de turiști, dar mă simt singur. Singur și fericit. Deși mare, Sfânta Sofia nu te strivește, ea cântă din orice colț un imn de bucurie închinat lui Dumnezeu - "Unule-Născut, Fiule și Cu­vântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit, pentru mântuirea noas­tră, a Te întrupa din Sfânta Născă­toare de Dum­nezeu și pururea Fecioară Maria." Imnul acesta a fost scris de Sfân­tul Împărat Iustinian, iar creștinii l-au iu­bit atât de mult, încât îl cântă la fiecare li­turghie.
Mă apropii de partea de răsărit, în care a fost odinioară Sfântul Altar. Sus, dea­supra locului în care în trecut era Sfânta Masă, tronează o icoană superbă a Fecioa­rei Maria. Stau pe locul în care un șir nenumărat de patriarhi au slujit liturghia. Ur­mele lor s-au imprimat în marmura de sub tălpile mele. Pășesc pe sfințenie, pe rugăciune îmbibată-n piatră. Aici, chiar pe locul unde stau, au fost măcelăriți ultimii credincioși ortodocși care veni­se­ră să se roage, înainte de căderea Constan­tino­polului.

Împăratul de marmură

S-a întâmplat într-o zi de marți, pe 29 mai 1453. De patru zile, cetatea toată era învelită într-o ceață groasă, așa cum locuitorii ei nu mai văzuseră nici­când. Focuri stranii se arătaseră pe acoperișul Sfintei Sofia, făcându-i pe mulți să creadă că Duhul Sfânt părăsea orașul. Domnul trimite uneori semne vizibile, semne ale sfârșitului.
Turcii erau la porțile Constan­tinopolului de aproa­pe două luni. Două luni în care împăratul Constantin al XI-lea Paleologul ținuse piept, cu doar 7.000 de ostași, celor peste 90.000 de dușmani, deseori luptând cot la cot cu soldații săi. Armiile așezate sub flamura Semilunei se izbiseră de zidurile groase ridicate de bazilei, dar nu reușiseră încă să le dărâme. Ceea ce tunurile turcești sfărâmau ziua ostașii creștini reparau în timpul nopții. Dar Mahomed al II-lea era liniștit. Știa că, în cele din urmă, puhoiul condus de el va năpădi micuța oaste creștină.
În dimineața acelei zile, el a trimis mai multe va­luri de atacatori. A țintit o porțiune de zid care fu­sese dărâmată, în urmă cu două veacuri, de cruciați. Un loc mai slab. Acolo au izbit năpraznic ienicerii, ata­când ca o urgie. Dar sol­da­ții împăratului i-au întors, până când generalul geno­vez Gio­vanni Giustiniani, care co­manda trupele ve­nite ca aju­tor din Apus, a fost grav ră­nit pe metereze. A fost înce­putul sfârșitului. Soldații lui au început să se retragă în degringoladă, iar turcii au năvălit în cetate.
Când împăratul Con­stan­­tin al XI-lea a văzut că totul e pierdut, s-a aruncat vitejeș­te în luptă, alături de ostașii săi. Dorea să moară pentru cruce ca orice sol­dat. Nu voia să fie cruțat de inamici doar pentru că era împărat. A fost rănit. "De moarte", spun unii istorici, dar poporul are legenda lui.
Grecii povestesc că îm­pă­ratul Constantin s-a refu­giat în Sfânta Sofia după ce a fost rănit. Aici, pe lespe­dea de marmură pe care se ru­ga­seră toți înaintașii lui dorea el să-și dea sufletul. În cate­drală era o mulțime mare de creștini. Nădăj­duiau că vor fi ocrotiți dacă turcii îi vor afla în rugă­ciune. Doi preoți au înce­put slujba Sfintei Li­turghii. Se vor fi vărsat la­crimi multe, așa cum în vre­mu­rile de pace nu vezi nicio­dată. Afară, pe străzi, se stâr­nise urgia. Mahomed al II-lea le promisese ostași­lor săi că, dacă vor reuși să intre în cetate, Constanti­no­polul este al lor, timp de trei zile. Trei zile de jafuri, violuri și ucideri. Trei zile de întuneric, după care mărețul oraș urma să reintre sub comanda sa.
Când turcii au sfărâmat încuietorile de aramă ale ușilor mari, Sfânta Liturghie era în toi. Și atunci, spun legendele, s-a întâmplat cel mai mare miracol din istoria catedralei. Când au năvălit turcii, peretele de răsărit s-a deschis miraculos, ca o poartă spre o altă lume. Preoții au luat Sfântul Potir cu Sângele Mântui­torului și Sfântul Disc cu Trupul Lui și au intrat înă­un­tru. Acolo, un înger i-a preschimbat în statui de mar­mură. Pe preoți și pe împăratul Constantin. Și așa dorm și acum, înveșniciți în piatra rece. Se mai spune că, în urma lor, zidul de răsă­rit al bisericii s-a închis la loc, iar în Sfânta Sofia a în­ce­put prăpădul. Turcii au îm­părțit creștinii în două cete - buni pentru sclavie și nevol­nici. Pe cei nevolnici, bătrâni și copii, i-au omorât pe loc, iar pe femei le-au siluit chiar acolo, sub privirile îndure­rate ale sfinților din icoane.
Dar nu acesta este sfârși­tul legendei. Se spune că va veni o zi în care Constanti­no­polul va fi din nou al creș­tinilor, când Sfânta Cruce va fi așezată iarăși în vârful cu­polei minunate a Sfintei So­fia, iar credincioșii se vor strânge din nou, pentru a se ruga. Atunci și doar atunci, preoții vor ieși din zidul ba­zi­licii, împreună cu împăra­tul lor Constantin și vor con­tinua slujba din clipa în care turcii au întrerupt-o.

Firul de adevăr din miezul legendei

Povestea lui Constantin al XI-lea Paleologul, ulti­mul împărat bizantin, e lămu­rită de istorici abrupt: a murit ca un erou, apărându-și ceta­tea. Și totuși, multe enigme în­conjoară această versiune. În primul rând, otomanii nu i-au putut găsi nicicum tru­pul. Sultanul nu l-a luat pri­zo­­nier, iar fuga sa este exclu­să, de vreme ce el nu a mai apărut niciodată în vreo parte a lumii. Alți urmași ai săi au pretins să sunt din stirpea lui și au revendicat tronul de la Constan­ti­nopol.
Mai aproape de vremurile noastre, legenda împă­ra­tului de marmură avea să fie întărită de o descope­ri­re stranie. În anul 1847, la porunca sultanului Abdul Medjit, Gaspare Fossati, un arhitect elvețian, avea să puceadă la renovarea catedralei Sfân­­ta Sofia, pe atunci încă moschee. În tim­pul când lucra la Constantinopol, arhitectul i-a scris unui prie­ten despre o descoperire stra­nie, o ca­me­ră secretă, pe care a aflat-o în timpul lucră­rilor, și pe care a folosit-o drept birou. Când a ple­cat, spune Fossati, a sigilat la loc came­ra, fără să spună nimănui nimic despre ea. De ce a ținut totul în taină e foarte greu de în­țeles. Să fi văzut acolo ceva ce nu pu­tea fi dez­văluit turcilor? Legenda spune că, după căderea marii cetăți, un creștin a des­coperit această cameră secretă, unde i-a văzut pe îm­păratul Constantin al XI-lea și pe cei doi preoți, preschimbați în statui de mar­mură. Asta spune legenda, dar istoricii refu­ză să o creadă. Și dacă istoricii se înșeală și poporul care a țesut povestea împăratului de mar­mură are dreptate? Dacă Sfânta Sofia este încă un loc al miracolului?