Pictorul evanghelist
După ce Domnul s-a înălțat la ceruri, cea mai de preț făptură de pe pământ a rămas Maica Lui, Fecioara Maria. Apostolii au iubit-o și au ascultat-o până în ultimele clipe, iar creștinii au cinstit-o pentru sfințenia ei și pentru că-L născuse și crescuse pe Fiul lui Dumnezeu. Și ca să-și ostoiască dorul de ea, au cerut să i se facă portretul, pictat de unul dintre cei mai apropiați ucenici. Așa a ajuns Sfântul Evanghelist Luca, singurul dintre apostoli care era și pictor, să o zugrăvească pe Maica Domnului, în mai multe icoane. De-a lungul timpului, ele au fost copiate de mai multe ori, iar câteva dintre aceste cópii au străbătut veacurile și au ajuns până la noi. André Gabar, un reputat istoric al artei, consideră că icoana făcătoare de minuni de la Mânăstirea Dintr-un lemn este una din aceste cópii. Tradiția spune că ea a fost pictată în veacul al patrulea, în Mânăstirea Theothokos din Grecia, după originalul zugrăvit chiar de mâna apostolului. Din Grecia, icoana Maicii Domnului a ajuns, nu se știe cum, după veacuri de peregrinări, în Țara Românească, la poalele Carpaților, unde a fost ascunsă în scorbura unui stejar, de teama cotropitorilor. Va fi nevoie de o lucrare dumnezeiască pentru ca ea să iasă din nou la lumină.
Biserica din vis
Primăvara venise mai devreme anul acela. Soarele zbicise pământul reavăn, iar vârfurile de iarbă mijeau de acum de sub stratul gros de frunze putrede. Era cald și umed, vreme prilenică jivinelor care ieșeau din vizuini după iarna ce le ținuse legate.
Radu, un cioban din zona muntoasă a Vâlcei, își scosese oile să pască prin pădure. Nu le mai putea ține în bătătură, că se bolânziseră de atâta stat și nici nu prea avea ce să le pună în iesle. Se tot ruga în fiece dimineață Maicii Domnului, să-l izbăvească în ce fel știe ea, ca să nu fie silit să meargă iar la boier, cu mâna întinsă, după un vălătuc de fân. Mai bine să alerge la Domnul, decât la oameni. Cu gândurile astea frământate în inimă și presărate de câte o rugăciune, se lungi la poala unui stejar uriaș, care umbrea cu trunchiul lui gros o poieniță. Se gândi din nou la Maica Domnului și-și simți inima prinsă de o bucurie lină, care-l alunecă repede într-un somn din care se încropi un vis. Se făcea, nu știa nici el cum, că stă în fața Preacuratei. Ghicise că e Maica Domnului, după focul duios pe care i-l stârnise în inimă. Nu-i vedea bine fața, căci era învelită în lumină, dar i-a auzit cu limpezime glasul, care i-a răsunat înlăuntru, de parcă i-ar fi grăit sufletului - "Radule, scoală și taie acest copac și-mi fă biserică, iară eu îți voi fi ajutătoarea ta". S-a trezit repede, de parcă întâlnirea fusese aievea. Câteva clipe a stat buimac, privind fărâma de cer albastru, care se ițea printre frunze. Nu-i venea să creadă în făptura din vis. Cum să i se arate Maica Domnului tocmai lui, un păcătos? Se așeză în genunchi, pe pământul gol, își dădu de pe creștet cușma și se afundă în rugăciune. Ațipi din nou, iar visul se repetă. Era Maica Domnului, asta i se vădi acum limpede, doar că, de data aceasta, glasul ei suna parcă mai poruncitor, cu o undă de mâhnire pentru necredința lui. Când se trezi, la fel de repede îndoiala i se risipise ca fumul luat de vânt. Sări în picioare, își căută barda și izbi scurt la rădăcina stejarului. La prima lovitură, scoarța prinse să se crape, lăsând să se ivească adâncimea neagră a unei scorburi. Undeva, în străfundul ei, zări licărul unor culori pale. Își făcu loc cu barda și atunci borta se lărgi, iar ceea ce văzu îl umplu de uimire. În fața lui, prinsă în inima stejarului, se afla o icoană măreață a Maicii lui Dumnezeu. Era aidoma chipului din vis - prelung și lin, parcă adumbrit de o tristețe nelimpezită încă. În brațe, pruncul Iisus zâmbea și întindea spre Preacurata mâna dreaptă, a binecuvântare. Radu se prăbuși în genunchi și începu să murmure cuvintele Acatistului.
A doua zi a venit cu mulți săteni la stejar. Au lărgit scorbura cu topoarele și au scos icoana, care parcă strălucea de lumină. Apoi, cu părintele cântând și cu prapuri în frunte, au dus-o într-un alai până la biserica din sat, unde femeile au privegheat toată seara. Doar că, spre dimineață, când au venit din nou în sfântul lăcaș, icoana Precistei nu mai era. Lui Radu i-a dat atunci prin minte să fugă din nou la stejar. Doar Măicuța îi grăise limpede că vrea o biserică făurită din lemn chiar acolo, în locul bătrânului arbore. De bună seamă că greșiseră mutând icoana. Așa și era. A găsit-o tot în scorbură, stând mândră și dreaptă, de parcă cineva nevăzut o luase și o așezase la loc, cu mare grijă. Atunci, pentru tot satul a fost limpede: Maica Domnului vrea sfânt lăcaș pe locul în care-i apăruse ciobanului Radu în vis. Și așa au făcut. Au durat o bisericuță mică, doar din lemnul stejarului tăiat. Și în ea au așezat icoana Preacuratei, să le fie alean și tămadă, atât trupului, cât și sufletului. Apoi, în jurul ei s-au strâns monahii, să-i facă un cocon de rugă și să se împărtășească de darurile ei minunate. Boierul Preda Brâncoveanu, bunicul Sfântului Constantin Brâncoveanu, a adăugat la smerita ctitorie a țăranilor o frumoasă biserică de piatră și chilii, ridicând astfel mânăstirea de astăzi, care încă poartă numele primului lăcaș - Dintr-un lemn.
Icoana
Când vii la Mânăstirea Dintr-un lemn, după ce lași în urmă drumul de la intrare, străjuit de sălcii pletoase, apoi prima curte a lavrei, plină de flori, pătrunzi în ctitoria lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin, domnul martir. Chiliile albe, cu cerdac, strâng ca într-un căuș lăcașul zidit din piatră și cărămidă: o biserică zveltă, "încondeiată" cu arcade, potopită de un lan de verdeață, care se revarsă de pretutindeni. La dreapta e palatul brâncoveanului, locul în care stătea uneori pentru a-și căta de suflet, o casă așezată și largă, cu încăperi înalte și fresce străvechi, din care te privesc duios chipuri de sfinți. Un loc de rugă.
Dar nu palatul îl caută astăzi miile de oameni care se revarsă către mânăstire, ci vecinătatea caldă a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. O vezi de când intri în biserica de piatră. Sfântul lăcaș e plin de ea. Nu găsești niciun colț în care să nu fii învăluit de dragostea ei. Te ocrotește chiar și în ungherele cele mai ascunse, chiar și acolo unde nu o zărești, ci o simți. Icoana făcătoare de minuni e inima bisericii și sufletul mânăstirii. Maicile respiră prin ea și de la ea se hrănesc, laolaltă cu pelerinii. Când am zărit-o pentru prima dată, m-a strivit cu... tristețea ei. Privirea Maicii Domnului e plină de iubirea pruncului adorat, dar și de presimțirea tragediei ce va veni. Își privește fiul topită de dragoste, dar și de durerea patimilor cărora le va fi supus. Maica lui Iisus știe ce va urma, iar acest amestec de bucurie și de durere îi dă icoanei o trăire uriașă. Demnă și măreață, în același timp.
Mă așez în strana din fața ei, strana în care stăteau marii boieri, domnii țării și doamnele lor. Aici, chiar unde sunt acum, s-a întâmplat una din cele mai înfricoșătoare minuni ale ortodoxiei. Una care brăzdează istoria icoanei ca un fir roșu și sfânt.
Totul s-a petrecut pe 15 august, în anul 1714. Vodă Constantin Brâncoveanu era închis de cinci luni la Constantinopol, împreună cu copiii săi. Închis și torturat amarnic. Și pentru asta nu erau vinovați doar osmanlâii, ci și stolnicul Constantin Cantacuzino, care împreună cu fiul său, Ștefan, uneltise mereu pentru a pune mâna pe domnie. În tot timpul cât Vodă Brâncoveanu, care le era rudă de sânge, fusese închis, ei plătiseră peșcheșuri grase, ca să fie siguri că domnul țării nu va mai vedea lumina zilei. La toate acestea fusese părtașă și Păuna Cantacuzino, soția lui Ștefan, care se dorise cu orice preț mare doamnă și-și împinsese soțul spre fărădelegi. Acum, venise și ea la Mânăstirea Dintr-un lemn, ca să ia parte la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Străbătuse aleile în haine cernite, așezându-se, apoi, după cum povestește tradiția, chiar în strana din fața icoanei Preacuratei, pe locul în care stau eu acum. Cum a îndrăznit să o facă este greu de înțeles, purtând în spate groaznica trădare a brâncovenilor, schingiuiți de vii în temnițele turcești. Limpede este că în sufletul ei hain ceva s-a întâmplat, căci la sfârșitul slujbei, a început deodată să țipe sfâșietor, smulgându-și hainele de pe ea. Maicile aveau să povestească despre cum a gemut și s-a zbătut ca un animal rănit, până când avea să cadă într-un leșin. Când și-a revenit, doamna Păuna a povestit înfricoșată cum, spre sfârșitul liturghiei, icoana Maicii Domnului s-a făcut străvezie, iar ea a putut vedea ca printr-o fereastră cum turcii i-au tăiat, la Constantinopol, pe Vodă Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei cinci copii ai săi. Rând pe rând, capetele osândiților cădeau sub securea călăului, iar ea fusese silită de Preasfânta Maică a lui Dumnezeu să vadă în amănunt tot supliciul. După execuția brâncovenilor, care (s-a aflat mai apoi) se petrecuse chiar la ceasul vedeniei din biserică, la mânăstire a venit și soțul Păunei, Ștefan Cantacuzino. Turbat de furie, a acuzat-o pe stareța mânăstirii, maica Olimpiada, de vrăjitorie, și a pus să fie zidită de vie, iar slujnica ei să fie atârnată în ștreang. Dar sângele nevinovat nu a stat nerăzbunat. La doi ani de la această cumplită vedenie, atât Ștefan Cantacuzino, cât și tatăl său, stolnicul Constantin, aveau să sfârșească sugrumați de turci, la Adrianopole.
Minunile Maicii Domnului
Nicolae e mic. Merge spre icoana Maicii Domnului șontâc, așa cum pășesc pruncii, târând după el un crin. E unul din copiii dăruiți de Preacurata, veniți pe lume doar după ce părinții s-au rugat fierbinte în fața icoanei, ca să-l poată zămisli. Și, de când a venit pe lume, tatăl și mama vin în fiecare lună la mânăstire și-i aduc Maicii Domnului un crin - semn de iubire și recunoștință. "Părinții lui Nicolae s-au rugat mult în fața icoanei făcătoare de minuni, pentru a primi un prunc. După ce doamna a rămas însărcinată, au hotărât să vină în fiecare lună la mânăstire, pentru a-i mulțumi Măicuței. Și nu e singurul caz când icoana a făcut minuni. Noi nu le știm pe toate. Vin mulți oameni cu necazuri și cad în fața ei. Îi vezi apăsați, unii plâng, alții se roagă tăcuți, dar noi nu îndrăznim să le tulburăm rugăciunea și nu îi întrebăm ce au pe suflet. Dar, uneori, se întâmplă să ne spună chiar ei cum i-a ajutat Preacurata în chip minunat".
Vorbesc de aproape un ceas cu două măicuțe, Mihaela și Filofteia. Două chipuri ale bunăvoinței și răbdării, care mă ajută să cobor pe firul minunilor săvârșite de Preacurata la Mânăstirea Dintr-un lemn. Le știu de mulți ani și mă minunez cum de timpul nu li s-a așezat pe chip. E ceva în sufletul lor, o lumină așternută pe față de rugăciune și de contemplarea icoanei sfinte, pe care o văd zi de zi.
"Noi știm un colonel de aviație a cărui soție, care era din sat cu mine, a intrat în comă, pe timpul eclipsei de acum câțiva ani. S-a întâmplat deodată, fără să fie bolnavă de ceva foarte grav. Pur și simplu a căzut la pat și a fost dusă la spital, unde a rămas în comă timp de aproape trei luni. Când și-a revenit, a povestit un fapt cutremurător. A spus că din toată perioada cât a fost în comă nu-și mai amintește nimic, cu excepția momentului dinaintea trezirii. Atunci s-a văzut în Mânăstirea Dintr-un lemn, iar în fața ei se afla icoana Maicii Domnului, cu o lumânare aprinsă înainte. Și, dintr-o dată, Preacurata i-a vorbit din icoană, spunându-i: «Hai, trezește-te. Trebuie să revii printre ai tăi!». Și în clipa următoare s-a și trezit din comă".
Măicuța Tecla este ghidul mânăstirii și își amintește și ea de o minune cutremurătoare: "Știu de la maicile din mânăstire de povestea unui inginer care lucra la noi și a cărui mamă s-a îmbolnăvit de cancer. Era într-un stadiu foarte grav, doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă. Așa că a luat-o din spital și a adus-o la mânăstire. Aici s-a rugat la icoana Maicii Domnului care i-a împlinit credința: mama domnului inginer nu a murit, trăiește și astăzi".
Ultima ispitire
Totul a început în anul 2002, când icoanei i-a fost scoasă ferecătura de argint. Maicile s-au apropiat de ea cu sfială și cutremur. Pentru prima dată după aproape două veacuri, aveau să-i vadă Preacuratei nu numai fața, ci și veșmintele. S-o vadă în toată splendoarea ei, așa cum o văzuse Radu ciobanul, în dimineața în care o descoperise. S-a strâns toată obștea, a venit de la Vâlcea chiar Înalt Preasfințitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, și împreună i-au îndepărtat platoșa de argint, în care icoana stătuse înzăoată ca un cavaler medieval. Chipul Maicii Domnului era luminos și senin, dar restul icoanei era înnegrit. Au luat atunci hotărârea de a o restaura. Doar că echipa de experți a dorit să o ia la București, în atelierele lor specializate în restaurări. Obștea a murmurat și s-a împotrivit. Cum să le lase Măicuța singure pe ele? Cum să o lase să plece? Așa că au amenajat în mânăstire un atelier de restaurare, care avea toate dotările. Iar Preacurata le-a dat un semn că dorește să se lase în mâinile specialiștilor. Maica stareță Emanuela Oprea își amintește bine. "Am adus la mânăstire o echipă de experți în restaurare, care au constatat că icoana era atacată de dăunători. Dar ei nu se lăsau văzuți. Toată munca părea în zadar. Dar într-o zi, în timp ce ei cercetau icoana, încercând să afle cauza înnegririi lemnului, s-a petrecut o minune. Eu așa aș îndrăzni să o numesc. Când experții analizau lemnul, o vietate micuță a ieșit brusc din el, un cariu. Restauratorii mi-au spus mai apoi că așa ceva nu li se întâmplase niciodată de-a lungul vieții, pentru că dăunătorii stau tot timpul ascunși în lemn și nu pot fi extrași decât prin procedee complicate. Dar, de data aceasta, nu a fost nevoie să facă nimic. Domnul le-a scos la lumină micuța insectă care distrugea icoana".
Dar încercările nu luaseră sfârșit. După restaurare, icoana a fost adusă în biserică. Strălucea de frumusețe! Chipul Maicii Domnului era mai luminos ca niciodată, iar veșmintele puteau fi văzute acum în toată splendoarea lor bizantină. Obștea a trăit într-un iureș de bucurie acele zile. Apoi, ca un trăsnet, a venit ispitirea. Încet, ca și cum un nor nevăzut se ridicase deasupra Preacuratei, icoana a început să se întunece. La început a fost doar o umbră, care a prins să se întindă și să se înnegrească de la o zi la alta. Obștea a împietrit. Pentru măicuțe, care respirau și trăiau prin icoană, a fost o lovitură dată în adâncul inimii. Greșiseră cu ceva? Le pedepsea Maica Domnului pentru vreo vină pe care nu o știau? Parcă vrăjmașul le luase și bucuria, și sporul rugăciunii. Nimeni nu știa ce se întâmplă. Chipul Preacuratei, altădată luminos, era acum din ce în ce mai negru. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în toată istoria lavrei. Mânăstirea Dintr-un lemn se surpa dinlăuntru, căci icoana fusese temelia pe care se construise totul - zidurile și viața monahală.
"Eu nu știam ce să mă mai fac. Nopțile îmi erau fără somn, iar zilele fără liniște. Mă gândeam, pentru că sunt stareță, că noi i-am greșit cu ceva Maicii Domnului, iar ea ne mustră acum. În cele din urmă, i-am chemat din nou pe restauratori. Au analizat icoana și au spus că, de data aceasta, va trebui să o ia la București, pentru că a fost atacată de o ciupercă și va trebui iradiată pentru a fi dezinfectată. Au spus că o duc la Institutul de Fizică Atomică".
Renașterea
Ascult povestea maicii starețe, căreia îi tremură vocea amintindu-și de cele întâmplate atunci. Pe întreaga obște vestea a căzut ca un trăsnet. Icoana părăsea mânăstirea pentru prima dată, în sute de ani. A fost ca și cum sufletele călugărițelor ar fi plecat în pribegie, lăsându-le trupurile acasă. Îmi închipui cum au luat icoana, cum au plâns-o la plecare, cum au însoțit-o cu gândul și cu rugăciunile. Dar maica stareță Emanuela n-a lăsat icoana Maicii Domnului singură. Nu putea, nu se putea despărți de ea, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu icoana, mânăstirea n-ar mai fi avut niciun rost. Așa că a fost alături de Maica Domnului, pas cu pas. A plecat cu ea, în bejenie, la București. Iar când icoana a fost supusă iradierii, a înnoptat în mașină, lângă locul în care icoana urma să fie iradiată, rugându-se necontenit. "M-am gândit tot timpul: «Doamne, dacă o să mi-o oprească la București? Dacă rămânem fără Măicuța?». Așa că am stat mereu lângă ea, rugându-mă".
Când procedura a fost încheiată și maica stareță a primit icoana în brațe, cu "infecția" alungată din trupul ei, a crezut că o să moară de bucurie. Plângea și râdea, cu lacrimile șiroind pe obraji.
"Am luat icoana cu grijă și am pornit spre mânăstire. Maicile știau deja că vin, așa că ne-au făcut o surpriză. Am ajuns noaptea. Era întuneric deplin, dar când ne-am apropiat de mânăstire, am văzut-o îmbrăcată în lumină. Mii de pelerini cu lumânări în mâini erau presărați de la intrarea în incintă și până în biserică. Era lumină ca la Înviere, iar noi ne simțeam ca ridicate din morți. Am fost toate atât de fericite că Măicuța s-a întors acasă... Și, de atunci, nu a mai plecat dintre noi nicio clipă".
Foto: CLAUDIU TÂRZIU