VICTORIA EVI - "Uitați-vă pe cer! Trăiesc la capătul curcubeului!”

Florentin Popa
Bucureștenii din vârful dealului

Călători prin nordul județului Vâlcea, am poposit zilele trecute la Horezu. Ne-am um­plut sufletele cu verdele crud al Re­zer­vației Naturale Buila-Vânturarița, am înge­nuncheat în tainică reculegere prin mânăstirile care străpung dealurile și ne-am încântat în fața vaselor de lut fă­cute de meșterii populari din Olari. În periplul nostru, ajunși pe cocoașa unui deal colorat, de unde puteam cuprinde cu privirea toți munții din jur, am rămas impresionați de frumusețea și simplitatea unei case brâncovenești. A unei pensiuni, mai exact, numite "La Conac”. Construită după modelul tradițional al zonei, încadrată perfect în peisaj, ne-a momit să-i trecem pragul. Am bătut la poartă, și doi oameni zâm­­bitori, plini de voie bună, ne-au invitat s-o vi­zităm. Acolo, la umbra terasei cu vedere spre Rai, am aflat povestea unei familii de bucureșteni care a re­nunțat la viața de la oraș pentru a gusta tihna vieții simple de la sat. O hotărâre care le-a adus amân­du­rora pace în suflete și fericire în inimi. O poveste cu happy-end, pe care o aflăm de la Victoria Evi - o doamnă care a evadat dintr-o multinațională din Bucu­rești, unde avea un post de conducere, pentru a se bucura de viața simplă de la Horezu.

"Când ajungeam prin locuri ca acesta, începeam să plâng”

- D-nă Victoria, uitându-mă împrejur, înțeleg ce v-a determinat să vă rupeți de Capitală și să vă stabiliți aici: splendoarea naturii și a peisajului. A fost grea hotărârea?

- Am lucrat foarte mulți ani în companii multina­ționale, unde sarcinile de serviciu sunt extrem de solicitante. Lucram câte 12 ore sau mai mult zilnic, mereu în aer condiționat și lumină artificială, iar când ajungeam acasă, cădeam doborâtă. De multe ori, în timpul zilei, nici nu aveam timp să mănânc ori să beau apă! Stresul era fantastic, chiar dacă multe din sarcinile de serviciu pentru care mă zbăteam și mă agitam erau inutile. Într-o zi, m-am blocat; eram deja stresată, obosită și mi-am dat seama că nu-mi mai găseam locul acolo. Aveam sentimentul profund al ne­fericirii și imediat am căzut în depresie. M-am întrebat dacă merită să trăiesc așa în continuare. Dar ce altceva să fac? Unde să mă duc? Aveam o poziție importantă în companie, câștigam foarte bine, dar eram conștientă că nu acesta era prețul sănătății și al fericirii mele. Cheltuiam banii prin mall-uri, pe tot felul de prostii, încărcam coșurile cu produse alimen­tare de la supermarket, din care aruncam mai mult de jumătate, pentru că nici n-aveam timp să mănânc... Ieșeam aproape în fiecare weekend din București, plecam în natură, pentru a-mi reîncărca bateriile, și când ajungeam prin locuri ca acesta, pe care-l vedeți, pur și simplu începeam să plâng. Plângeam de bucu­rie; simțeam fericirea dată de un petic de iarbă și o rază de soare! Atunci am știut ce-mi doresc cu ade­vărat: să mă retrag undeva la țară, să mă bucur de natură, dar nu doar la sfârșit de săptămână!

"Mi-am pus sufletul în temelia acestei case!”

- Când s-a concretizat ideea dvs.?

- Am vorbit cu soțul meu și cu copiii, care la început s-au arătat destul de mirați de hotărârea mea, dar mi-au respectat-o. Practic, proiectul acesta ne-a încolțit în minte prin 2007, dar nu aveam fonduri suficiente pentru a finaliza o astfel de construcție. Am discutat cu niște prieteni de-ai noștri, au fost încântați de idee și, împreună, am pus banii pentru a începe proiectul. Soțul meu, Polo, a ales locația, pen­tru că avea bunicii și străbunicii din zonă și cu­noștea fiecare palmă de pământ a acestor dealuri. Ne-am decis asupra locului pentru că i-am simțit energia și potențialul. Dar oficialii din primărie nu au vrut să-l vândă, și a durat aproape doi ani să luăm terenul în concesiune, să-i convingem că ceea ce dorim să facem nu afectează cu nimic nici frumu­sețea locului, nici interesele economice ale satului Olari. Am început construcția în toamna anului 2010, iar peste un an, era aproape gata. Încă 6 luni a durat decorarea pensiunii și amenajarea curții. În tot acest timp, eu am lucrat în București, și abia așteptam să vin aici în weekend, să mă implic în proiect. Deja aveam un scop bine conturat și eram nerăbdătoare să-mi duc la bun sfârșit visul. Iar acest gând îmi dă­dea aripi și puterea să suport mai ușor stresul Capi­talei. Mi-am pus sufletul în temelia acestei case. Pen­tru că totul e gândit și făcut de noi. Soțul meu, in­giner fiind, a realizat proiectul, care apoi a fost su­pervizat de un arhitect autorizat. Am ales din start stilul brânco­venesc, pentru că ne place, și era păcat să facem aici o pensiune modernă, cu sticlă, metal și termopane albe! Nu s-ar fi încadrat defel în peisaj!
Soțul meu s-a sacrificat și a stat pe șantier, cu muncitorii, inclusiv în sezonul de iarnă, în niște con­diții greu de imaginat, pentru că altfel nu ieșea ce vedeți aici! Nu se putea altfel... Am refăcut multe defecțiuni lăsate de constructori, cu toate că aveau planuri după care trebuiau să lucreze! Când a dat Dumnezeu și totul a fost gata, ne-am ocupat și de interior, folosind decorațiuni care să păstreze un echi­libru cu stilul arhitectonic al Conacului. Am cum­părat mobilă veche din magazine de antichități și am ales mobilierul din camere, astfel încât să se muleze pe conceptul de conac, am atârnat pe pereți diverse picturi din casa noastră și am dat o amprentă de ori­ginalitate, cu diverse obiecte de decor care se potri­veau stilului. Trebuia să le aducem aici, pentru că proiectul a fost ambițios și am fost nevoiți să ne vindem casa din București pentru a-l finaliza... Dar cred că se simte că am făcut totul cu multă dragoste!

"N-am trăit în ultimii ani; doar am existat!”

- Când v-ați mutat de­fi­nitiv aici, cum ați resimțit schimbarea?

- Mi-am dorit schimbarea, deci nu m-am gândit că ar putea fi ceva neplăcut. Când m-am rupt de București, aveam multe de făcut și nici n-am avut timp să stau, să-mi trag sufletul și să mă bucur de rodul muncii noastre, dar țin minte că aveam mereu zâm­betul pe buze. Eram fericită, chiar dacă mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu noua via­ță! La început, nu prea-mi găseam locul. Îmi lipsea agitația ora­șului și viața comodă, unde aveam totul la îndemână. Dar orice alegere are două fațete - avantaje și deza­van­taje, pe care trebuie să ți le asumi, indiferent în ce postură te afli. Important este să știi ce dorești! Recunosc că mie mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc! Soțul meu s-a adaptat mult mai repe­de decât mine; probabil că având rădăcinile aici, se identifica cu locurile copilăriei. În primul an, mi se părea ciudat că n-am sute de mail-uri în inbox, că nu-mi sună telefonul non-stop, că pot să-mi organi­zez programul așa cum doresc. M-am adaptat greu, pentru că devenisem ca un robot. Îmi venea uneori să plec la București, să iau din nou viața în piept! Chiar începuseră să curgă oferte foarte tentante, când directorii altor companii au aflat că mi-am dat de­misia... Până mi s-au descărcat bateriile încărcate la multinațională am avut nevoie de timp. Acum, mă simt total confortabil și sunt mulțumită de schimbare. Aici am învățat să mă bucur de alintul unei raze de soare, să admir delicatețea unei flori, să mângâi un ani­mal - lucruri pe care nu le mai făcusem din co­pilărie - și să prețuiesc altfel timpul, pe care la oraș nu-l mai percepeam. Totul era haotic înainte: făceam unele lucruri doar pentru că trebuiau făcute, dar nu mă bucuram de nimic! Acum am... tihnă! Am timp pen­tru mine. Am timp pentru citit, am timp pentru gânduri. Totodată, am devenit mult mai tolerantă. Nici nu vă dați seama ce importante sunt aceste lucruri! Mă încarcă pozitiv! În plus, simt că-mi refac ușor sănătatea, ceea ce nu-i de neglijat! Aveam dureri de spate și de cap, o stare de oboseală permanentă, insomnii, dar acum sunt alt om! M-am reobișnuit să mănânc ordonat, am inclus în dietă multe legume și fructe de sezon, luate de la gospodarii din Olari, ouă de la găini "fugărite” (cum le spun eu), lapte de vacă proaspăt muls, brânză de la ciobani - hrană curată, care contează mult în echilibrul sănătății! Zilele trecute mă uitam în oglindă și m-am mirat să văd că am bujori în obraji! La București, eram galbenă ca o lămâie (râde)! Privind în urmă, la lucrurile care mă stresau, pentru care mă agitam, mă enervam și nu dormeam nopțile, acum mi se par atât de stupide... Eu n-am trăit în ultimii ani; doar am existat! N-am știut să-mi prețuiesc viața! Am intrat în rutina muncii și n-am mai fost atentă la nevoile sufletului! Dăm importanță așa-ziselor "priorități ale vieții”, care de fapt sunt niște capcane care te rup de viață! Prie­te­niile se fac din tot felul de in­terese, ceea ce te încarcă negativ, atât timp cât nu exis­tă afecțiune și compatibilitate sufletească. Mă bucur că am fost motivată și hotărâtă să fac această schimbare în via­ța mea. Nu regret nicio clipă!
Și aici mă mai confrunt cu stresul, dar cu unul de altă natură! Când știu că ne vin oaspeți, trebuie să fie totul perfect, până în cel mai mic detaliu, astfel încât oamenii să se simtă bine, așa cum aș vrea și eu să fiu primită, dacă aș dori să mă re­creez câte­va zile. Eu nu sunt bucătar, dar gătesc pentru turiști ca și pentru co­piii mei. Pun su­flet în ceea ce fac și probabil de aceea am satisfacții. Fap­tul că oaspeții noștri se simt ex­traordinar, sunt mul­țu­miți de ser­vicii, pleacă fe­riciți acasă și apoi revin mă face să cred că sun­tem pe drumul cel bun. Avem clienți care se simt ca la ei acasă; de un an, numai aici își fac con­ce­diile! Mi-am dat seama că o pensiune nu este nea­părat o afacere, ci un loc unde oamenii trebuie să simtă căldura unui cămin.

"E plăcut la noi, în vârful dealului!”

- Ce fel de turiști apelează la serviciile pe care le oferiți? Nu e greu să vă fidelizați clienții, cu atâtea alte pensiuni în jur?

- Primul revelion aici l-am făcut cu un grup de prieteni, pe care i-am invitat să "testeze terenul” și să ne dea idei. Ne-au fost de mare ajutor, pentru că toate sfaturile lor au fost binevenite. Apoi, ne-am făcut un site, pe care-l folosim pentru promovare și rezervări. Trebuia să ne prezentăm cumva! Iar clienții nu s-au lăsat așteptați! De obicei, la noi vin mai mult "corporatiști” care au nevoie de un anumit grad de confort și de multă liniște, dar și oameni simpli, fermecați de frumusețea împrejurimilor. Cred că au vă­zut din poze că este un altfel de concept. La "Co­nac” nu vin snobii care caută luxul, ci oamenii care vor intimitate și condiții de cazare decente. De regu­lă, vin oameni tineri, între 35 și 40 de ani, cei mai mulți familiști, cu sau fără copii. Ne-am dat seama că majoritatea caută liniștea. Nu se prea aude muzică și nici nu vezi televizorul pornit în pensiune! Doar de două ori, în cei doi ani de când funcționăm, am avut petreceri: de revelion și la aniversarea unui client. Iar cine ne-a fost oaspete o dată a revenit! Ceea ce îmi dă satisfacție. E plăcut la noi, în vârful dealului, de­par­te de forfota, zgomotul și poluarea orașelor. De altfel, și amplasarea pensiunii ne ferește de sursele "per­turbatoare”. N-avem vecini și rar trece câte-o ma­șină pe drum! Păsările, greierii, tălăngile vitelor, șu­ieratul vântului și lătratul câinilor ne compun sim­fonia pastorală de zi cu zi! Și este atât de liniștitor!

Scurt ghid de turism

- Spuneați că nici viața la țară nu este ușoară, când vrei să asiguri standarde maxime turiștilor...

- Depinde de capacitatea fiecăruia de a gestiona stresul. De când sunt aici, stresul meu e benefic, mă mobilizează! Practic, am zece slujbe într-una singură: pornind de la aprovizionare până la gestionarea casei - spălarea lenjeriilor, aranjarea tuturor obiectelor după folosire, pregătirea micului-dejun contactul cu clienții care au făcut rezervări pe site sau prin agenții de turism, emiterea de facturi, plata utilităților, con­tactul cu contabilul etc. Soțul meu este responsabil cu încălzirea și cu furnizorii locali, de exemplu. Avem și o menajeră extraordinară, care ne ajută la curățenie, dar atât! Acum apreciez altfel eforturile oamenilor care furnizează astfel de servicii, pentru că știu ce înseamnă să întreții o casă frumoasă, să oferi un pat curat, să gătești o mâncare gustoasă și de bună calitate, să vii în întâmpinarea tuturor nevoilor turistului, pentru a avea un sejur de neuitat! Dacă te respecți pe tine și pe cei care-ți calcă pragul, trebuie să ții cont de toate aceste lucruri! Înainte, când mă cazam ca turist, mi se părea normal să fie totul per­fect și nu mă gândeam la efortul proprietarilor. Dar mi-am dat sea­ma că atunci când oferi e­nergie pozi­tivă, pri­mești, la rân­du-ți, e­ner­gie po­zitivă! Dacă toți de­ți­nătorii de pen­siuni ar face la fel și nu s-ar gân­di doar la profit, tu­ris­mul în Ro­mâ­nia ar avea o cu totul altă față! Pentru că și în acest do­meniu se mai dau "tu­nuri”, iar servi­ciile în unele uni­tăți sunt cu mult sub așteptări. Margaretele afișate afară nu re­prezintă întotdeauna stan­dar­dul pen­siu­nii!
Clienții români acceptă cu mare ușurință servicii proaste și mai și plă­tesc pentru ele! Cred că le este rușine să co­menteze, din prea mult bun simț... Dar în mare măsură, tot turistul este de vină! Dacă merge într-un restaurant și acceptă să mănânce pe o față de masă murdară, așa va rămâne veșnic! Nu va fi schim­bată niciodată! Însă dacă mai mulți cli­enți vor cere să fie înlocuită cu una cu­ra­tă, atunci proprietarul va fi mai atent la detalii și va lua măsuri să nu se mai în­tâmple. E doar un exem­plu, pe care-l putem extrapola și spre alte probleme din turism...
Îmi amintesc că la început am vrut să cumpărăm o pensiune gata făcută și am căutat multă vreme, prin satele de la poa­lele lanțului subcarpatic, dar degeaba. Erau multe de vânzare, dar ori erau cons­truite din materiale de proastă calitate, ori fără gust (kitsch-ul e ridicat la rang de artă în unele pen­siuni!), cu finisaje ori­bile, ori nu erau gândite să aibă uti­li­tatea și confortul unui loc de cazare de­cent (de exemplu, o singură baie pentru un etaj întreg!), ori nu aveau un ampla­sa­ment bun pen­tru turism, fiind înghesuite prin­tre alte gospodării. Practic, n-am avut din ce să alegem, toate fiind mult sub stan­dar­dele pe care le doream.

- Puteți să trăiți bine din această activitate sau plănuiți să vă dezvoltați afacerea în viitor?

- Momentan, nu trăim bine (râde)! Dar în ciuda greutăților, viața la țară nu se compară cu nimic! Încă ne autofi­nanțăm, pentru că nu avem continuu tu­riști. Dar cu timpul, sperăm să fie mai bine. În pre­zent, avem o rată de ocupare de doar 20% pe zi. Cum avem în total cinci camere, faceți și dvs. un calcul! Însă sezonul abia a început! Noi suntem optimiști. Chiar și dacă am avea pensiunea plină, tot nu am face profit; trebuie să punem bani deo­parte pentru lemne, alimente, materiale de cură­țenie, fac­turi, redevențe, impozite și multe alte chel­tuieli. Așa­dar, nu te îmbo­gățești dintr-o pensiune! Inițial, am gândit un proiect mult mai mare, având la dispoziție circa 8000 de metri pătrați, pe care voiam să cons­truim un teren de tenis, o piscină și multe altele. Însă, din lipsă de fon­duri, ne-am limitat la ceea ce vedeți. Poate în viitor vom avea alte posibilități; nu știu în ce măsură putem accesa fonduri europene pentru dezvoltare. Cu sigu­ranță, dacă ai idei bune și deter­minare, ai și succes. Dar pentru a crea condiții bune pentru clienți este ne­voie de mulți bani. Noi am construit totul din eforturi proprii - ale noastre și ale partenerilor noștri. Mai mult nu am putut face din banii pe care i-am avut. Și nu am vrut să facem rabat la calitate! Oferim cazare într-o locație deosebită, de patru stele, care asigură tot confortul de care turistul are nevoie. Toate came­rele sunt dotate cu saltele, per­ne, pilote, lenjerii și pro­soape de cea mai bună calitate. Serviciile perso­na­lului sunt, de asemenea, la cel mai înalt nivel. Satisfacem toate dorințele turiș­tilor, dacă depind de noi, pentru a se simți bine. Pei­sajul este fabulos, ve­deți și dvs. Zona este plină de tra­see montane pen­tru dru­meții - Parcul Național Buila-Vânturarița este pes­te deal de noi. Schituri și mânăstiri sunt la tot pa­sul prin munții din jur: Hurezi, Govora, Bistrița, Ar­nota, Surpatele, Mâ­năs­tirea Dintr-un Lemn. Ar­tiștii populari care au păstrat vie tradiția olăritului au ate­lierele la doi pași mai jos de noi, la Olari. Băile Go­vora sunt la numai câțiva kilometri distanță... Se poate face turism de bună ca­litate, mai ales ecu­me­nic, balnear și cultural, cu atâtea obiective de interes în jur. Depinde doar de do­rin­ța clientului... Noi le oferim consul­tanță cu privire la obiec­tivele turistice pe care le pot vizita. Avem și un par­teneriat cu un artist olar - d-l Pie­treanu; oricând do­resc, turiștii pot lua lecții de olărit în atelierul lui. Mulți sunt încântați de idee!

"Decât codaș la oraș, mai bine-n satul tău fruntaș!”

- Ați mizat totul pe agro­tu­rism. Credeți că este un loz câș­tigător?

- Viitorul agroturismului poate fi strălucit în România, pentru că în nicio altă țară europeană nu mai găsești atâta sălbăticie ca la noi. Iar turiștii străini asta caută! De ce credeți că tot vine prin­țul Charles la Viscri? De ce a declarat, recent, că a început să iubească România? Pentru că este în­drăgostit de pământul și peisajul românesc, de simplitate, de firesc! Dacă pădurile vor rămâne în picioare, dacă apele nu vor fi otrăvite, dacă mărun­taiele munților nu vor fi scormonite pentru bogății, dacă sălbăticiunile vor fi lăsate să trăiască în mediul lor natural, mai avem o șansă. Noi, românii, deținem tot ceea ce alții au pustiit deja; de aceea trebuie să ne apărăm interesele în fața străinilor care cumpără totul pe nimic! Și noi putem exploata bogățiile naturale, dar cu cap! De ce să le dăm altora, de ce să-i lăsăm să facă prăpăd? Românii sunt, în general, oameni buni și ospitalieri, care și-au păstrat tradițiile și credința în Dumnezeu. Avem atâtea de arătat lumii! Ar putea să facă din această țară oaza naturală a Europei și ar trăi mult și bine din turism! Încă se mai poate!
Am văzut sate aproape părăsite, cu case dărăpă­nate și terenuri nemuncite, cât vedeai cu ochii. Am întrebat bătrânii unde le sunt copiii și mereu am auzit aceleași răspunsuri: ori la muncă prin țări străine, ori în oraș, la pomană! Nu-i înțeleg pe cei care au așa o bogăție în mediul rural, dar stau în oraș și trăiesc din ajutoare sociale! Nu fac nimic toată ziua, mor de foame și n-au bani să-și plătească întreținerea, dar nu se dau duși. M-aș bucura să se întoarcă toți la vatră, la părinți și bunici, să-și facă un rost și să nu lase pământul pârloagă, pentru că pământul acela îi poate hrăni și le poate aduce profit. Cu banii luați pe apar­tamentul de la bloc și-ar putea face tot ce-și doresc la țară! Bun exemplu este proverbul "Decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș!”. Dar asta-i altă poveste...

- Observ că nu mai gândiți ca o "corporatistă”... Noua dvs. viață v-a schimbat și sistemul de valori?

- Categoric! Atât de puțin îți trebuie să fii fericit! Eu, cel puțin, nu-mi doresc nimic altceva! Uitați-vă pe cer: trăiesc la capătul curcubeului!

***

Dacă mergeți pe plaiuri vâlcene și ajungeți la Horezu, nu vă opriți la tarabele de la șosea, invadate de kitsch-uri din plastic. Vizitați satul Olari, să vedeți cum se fac vasele tradiționale din ceramică, și urcați apoi până pe coama dealului. Veți da cu ochii de Conac și veți înțelege cum un plai verde poate schimba viața unui om. Un om care a învățat lecția fericirii!


D-na VICTORIA EVI poate fi contactată la pensiunea "La Conac” din Horezu, str. Olari nr. 193, jud. Vâlcea, tel. 0723/64.70.71, 0723/50.20.14, www.conachorezu.ro