Soldații de fum

Cristian Curte
- În fiecare an, de Paști, în Ținutul Momârlanilor din Hunedoara, are loc un Drum al Crucii la care participă oameni din toate colțurile țării. Povestea lui începe cu un veac în urmă. Ea nu este legată doar de jertfa lui Hristos, ci și de cea a ostașilor noștri care au căzut aici în Primul Război Mondial. Drumul Crucii a început tocmai pentru ca trupurile lor neîngropate și sufletele rătăcitoare să-și afle odihna -

Față în față cu moartea

Vara lui 1916 fusese tare frumoasă pentru români. Trecuseră munții în Transilvania, într-un iureș, și ocu­paseră, până la sfârșitul lui august, Brașovul, Sfântul Gheorghe, Gheorghieniul, Miercurea Ciuc și Orșova. Cei de-un sânge cu ei îi primiseră peste tot cu bucurie. Apoi, odată cu toamna, a ve­nit contralovitura armate­lor austro-ungaro-germane. Ra­pidă, dură și organi­zată, o imensă mașinărie de război, pusă la punct ca un ceas care știa să scuipe moartea în fie­care secundă. Am fost loviți în același timp în Ardeal, dar și în sudul Dobrogei, unde feldmareșalul Mackensen a izbândit o mare victorie. Așa am fost siliți, dintr-o dată, să luptăm pe două fronturi, care aveau o lungime uriașă, de 1200 de kilometri. Soldații noștri au fost nevoiți să se retragă din Transilvania, pen­tru a apăra crestele mun­ților. Nicolae Pătrășconiu, un tânăr ofițer care a luptat în bă­tălia Jiului, avea să scrie: "Nu numai că nu aveam mi­traliere sau armament de în­soțire, dar fiecare unitate avea un număr apreciabil de oameni fără puști, care aș­tep­tau înapoi, să ia arma de la un rănit sau de la un mort". Ro­mânii au luptat cu ce au putut. Nu atât cu armele, cât cu ini­ma. Ea era mare și fierbinte. Un comandant le scria osta­șilor săi: "Pozițiile noastre nu se vor părăsi decât atunci când va rămâne un singur om. Murind cu toții pe pozițiile noastre însemnează că am lup­tat. Eu voi veni alături de voi pentru a muri cu voi. Așa vom rezista până la ultima picătură de sânge!". Și au rezistat.

Constantin și camarazii săi

În octombrie, pe culmile munților de deasupra de­fi­leului Jiului se lăsase frigul. Vântul, ploaia și, de acum, lapovița, li se strecurau bieților ostași prin man­talele umede și reci, înghe­țându-le oasele și inimile. Cul­mile se albeau peste noapte de brumă și zăpadă, iar iarba începea de­ja să pălească. Ve­ni­se iar­na, iar ei fră­mân­tau în tranșee no­roiul înghețat, sor­bind din buzele vi­nete câte o țigară ră­tă­cită prin buzunare. Erau pu­țini, rebegiți și fără arme. De abia ai fi putut strânge câte o pușcă la doi-trei. Și aia nu avea întot­dea­una destule gloanțe.
În fața lor, dușmanii păreau mai mulți și mai bine echipați. Dar așa par întotdeauna dușmanii, iar ei nu aveau de gând să dea înapoi. Acolo li se aflau părinții, soțiile și copiii, pământul lor. Afară de asta, și coman­danții le ordonaseră să nu dea înapoi nicio palmă - "Trupa care nu mai poate să înainteze să moară pe poziție!". Da, da. Chiar așa scria în ordinul pe care îl citise comandantul Constantin, la lumina lămpașului. Iar ei aveau să îi respecte cuvântul, să-l asculte cum și cât puteau. Chiar dacă nu prea aveau haine, și nici mâncare, și nici puști. Așa îi prinseseră dușmanii și istoria. Fără arme. Doar cu curajul care le mai încălzea puțin mădularele arse de frig. Un comandant din ar­ma­ta austro-ungară telegrafia la centru - "Românii se apără atât de crâncen, încât un succes hotărâtor nu este de așteptat decât numai prin aducerea de forțe importante din partea noastră".
Când s-a declanșat bătălia, românii nu s-au lăsat. Au tras cu ce au putut, apoi i-au luat în baionete. Iar nemții le-au răspuns cu mitraliere și tunuri. O dată și încă o dată i-au atacat, iar românii au murit cu sutele, la început, iar apoi cu miile. Pe culmea Straja, deasu­pra localității Lupeni, au pierit într-o singură noapte 385 de flăcăi din Regimentul 58 de Infanterie Gorj. Un munte de trupuri. Au murit toți, până la unul, așa cum le spusese regele și cum îi îndemna inima. Între ei a fost și comandantul lor, Constantin. Despre el nu mai știm astăzi prea multe. Doar că a murit alături de ai săi. Și că se va fi luptat ca un leu. Alt­minteri, mo­mârlanii nu i-ar mai fi ținut minte numele, botezând după el locul în care a căzut. Iar apei lângă care i-au îngropat pe ostași i-au spus "Pâ­râul Crucii". Așa, ca să le aducă aminte de jertfa lui Hristos și să le dea, măcar prin nume, slujba și rugăciunile de care nu avuse­seră parte după moarte.
Cu totul, la luptele de pe vârful Straja, au murit, în 1916, 1524 de români. Au ți­nut piept dușmanilor în acel început de iarnă, până când puhoiul austro-ungaro-ger­man a fost prea puter­nic și s-a revărsat ca un tăvălug pes­te bieții români.

Soldatul de ceață

Plouase toată ziua și a­cum, după ce ropotele se mai liniști­seră, soarele spărsese norii și lin­gea cuminte pajiș­tea din vârf. Era lumină și, din pădure, de jos, se ridicau vălă­tuci de abur. Ion Ulari, baci mare la stâna de pe mun­tele Mutu, afla­tă aproa­pe de vârful Straja, pusese la prins lap­tele muls de dimi­nea­ță și acum pre­gă­tea focul pentru seară. Era liniște cât vedeai cu ochii. Nici țipenie de om sau vietate, numai el și cerul care acum se albăs­trea. Se gândi să iasă afară din stână și să se uite dacă vremea se îndreaptă de-a bine­lea, să știe dacă pleacă au ba, dis de dimineață, cu ca­șul spre Petroșani. Se rezemă de bârnele ocolului pen­tru oi și-și aruncă ochii spre cer. Când i-a coborât, l-a văzut. Răsărise de nicăieri, chiar acolo, în mijlocul pajiștii. Baciul se frecă la ochi nedumerit. O clipă, doar o clipă, a crezut că ochii, care-l slujiseră cu cre­din­cioșie toată viața, îi joacă feste. Dar nu, îl vedea acum limpede - era un soldat lungan și slab, îmbrăcat ciudat, cu haine parcă din alte vremuri. Era ponosit și căra în spate o pușcă lungă și veche, cu baionetă-n vârf, cum baciul nu mai văzuse decât pe la moșii care dosiseră câte una din Primul Război Mondial. Solda­tul mergea încet, parcă avea plumb în picioare, fără să se uite în dreapta și în stânga. Ulari l-a urmărit cu pri­virea până când un snop de brazi l-a ascuns. L-a văzut apoi trecând de el și, dintr-o dată, ca și cum l-ai fi luat cu mâna, a dispărut. A simțit atunci că-i trec fiori reci pe spinare. Deși era baci vechi la stâna din mun­te și văzuse multe-n viață, soldatul acela târșâin­du-și picioarele, obosit, prin aburii dimineții, îl tulbu­rase adânc. Hotărât lucru, aici ceva nu era curat. Și-și aminti de-o istorie veche, spusă seara la foc de cio­bani, despre o întâmplare asemănătoare, trăită mai de­mult de unul Lorinț, un baci vrednic, de cuvântul că­ruia nu se îndoia nimeni. El povestise că, într-o zi, după o ploaie năprasnică, a văzut tot așa, un soldat tre­când spre munte. Unul care venea din vechime, după cum arătau și pușca, și hainele. O vedenie stranie, care dispăruse ca luată de vânt. Da, da. Aici nu-i lucru curat, se gândi Ulari și intră în stână abătut, de parcă-și văzuse sfârșitul.

Morții vii

Martin Domokos lucra de mult timp la cabana de lângă vârful Straja. Îi cunoștea muntelui toate năbă­dăile, căci îi învățase firea și purtarea. În ziua aceea dă­duse o ploaie repede, ca toate ploile de vară, și acum aerul era limpede și curat ca lacrima. El trebă­luia în cabană, așa cum făcea în fiecare zi. Era în ca­me­ra sa când în fața ochilor i-au apărut, din senin, sol­da­ții. Nu-i pu­tea vedea limpede. Si­lue­tele lor nu erau clare, le ghicea mai mult, ca printr-o pâclă, ca și cum s-ar fi deschis o bortă în lumea noastră și prin ea putea să străvadă un crâmpei din cealaltă. Să fi fost cam cincizeci de oameni. O companie. Sol­dați amă­râți, îmbră­cați care cum se nime­rise, în niște uniforme ciu­date, din alt timp. Unii erau doar în cămașă și des­culți, iar alții aveau pe ei și tuni­ca. Treceau ca mâ­nați de ceva, fără să se uite la el, fără să poată spune nimic, ființe de abur, la fel ca cel ridicat de ploaie în pădure. Când au dispărut, Martin a ieșit afară după ei, dar pe pajiștea însorită nu mai era nimeni. Soldații se risi­pi­seră ca fumul. A frământat în minte vedenia asta mai mult timp, căci îi lăsase în suflet un sentiment ames­tecat. Deși se petrecuse în plină zi, iar el era treaz, nu putea să spună cu mâna pe inimă că a fost aievea. Era mai mult o umbră de vis de­cât un fapt de viață, o plămădire a sufletului, o nălu­că. Așa mi-a po­vestit-o și mie, într-o seară de primă­vară, și așa le-a spus-o tuturor celor care-l întrebau de ea. Printre ei, și lui Emil Părău, proprietarul cabanei, cel de la care avea să înceapă totul. Un om ales de Dumnezeu să vin­dece rana căscată în sufletele oame­nilor de luptele de pe Valea Jiului, din acel octombrie al anului 1916.

Ctitorul

Omul care stă în fața mea e un bărbat în putere, puțin încărunțit. Are în cuvinte și atitudine un soi de dis­tincție, destul de rară în vremurile de acum, o no­blețe firească, ivită din gesturile line și vorba do­moală, de momârlan. Pe el, pe Emil Părău, l-a ales Dum­nezeu ca să-și facă lucrarea în ținutul acesta de la poalele Munților Vâlcan. Dar nu se fălește cu asta, ci vorbește de toate împlinirile sale cu un soi de detașare lăuntrică, de parcă ar fi ale altuia. Și totuși, fără el nu s-ar fi făcut nimic. Biserici, troițe și chiar un Drum al Crucii. Fără el și fără credința aceasta, pe care și-o poartă atât de firesc.
"Eu am fost întotdeauna un om credincios, dar nu așa ca acum. După 1990, mi-am făcut o firmă care a început să meargă foarte bine. În anii aceia, mi-am con­struit o cabană la munte, în care s-au arătat mai multe semne. Și atunci am început să mă întreb de ce se întâmplă acolo tot ce se întâmplă. Am aflat de la cio­banii mai în vârstă de aparițiile acelui soldat mis­terios, care se tot arăta în apropierea vârfului. Toate astea au culminat cu apariția acelor ostași, chiar lângă cabana mea".
Îl ascult în timp ce povestea i se deapănă liniștit. Sunt întâmplări teribile, de pe urma cărora se scriu cărți și se ecranizează filme, întâmplări de care oame­nii fug, pentru că simt că au în ele ceva necurat. Și totuși, domnul Părău povestește despre ele cu liniștea unui om care le-a intuit sensul profund, reușind să le aducă în lumina credinței. În timp ce vorbim, mă gân­desc la toate dramele pe care munții care fumegă în fața mea le-au ascuns timp de secole. Pe locurile aces­tea nu au murit doar ostașii aceia viteji din Primul Răz­boi Mondial. Aici au trăit dacii, era chiar inima im­periului lor și locul în care-și aveau locurile sacre.
"Curios că toate aparițiile acestea ale soldaților se petreceau după ploaie. Întotdeauna. Și erau doar acolo, în preajma vârfului Straja. Am vorbit apoi cu un călugăr înțelept, părintele Varlaam, starețul Mâ­năs­tirii Sadova, care a trecut odată pe la mine. El, lu­mi­nat de Dumnezeu, mi-a spus - «Domnule Emil, eu cred că acolo, pe munte, au murit oameni care zac în­gro­pați necreștinește. Și sufletele lor își caută odih­na în Domnul. De aceea, Dumnezeu a trimis toate aceste semne.» Și atunci am început să întreb încoace și încolo și am aflat că locul lângă care se află cabana se numește «La Constantin», pentru că acolo a murit un ofițer cu acest nume, împreună cu soldații săi, în luptele din Primul Război Mondial. Și în apropiere e un mic pârâu, căruia îi spune chiar așa - «Pârâul Cru­­cii». Numele nu este ales întâmplător. Lângă el au fost îngropați fără slujbă, pentru că era război, sute de ostași, care și-au dat viața pentru apărarea țării. Și mi-am dat seama că Dumnezeu îmi cerea să fac ceva pentru ei. Și m-am apucat de treabă".

Schitul eroilor de pe vârful Straja

Urcăm vârful muntelui îmbrăcat de acum în ceață. A plouat și încă mă mai lovește câte un strop rătăcit și rece. E timpul și locul potrivit pentru a vedea silueta vreunui ostaș rătăcit între cer și pământ. Dar ostașii nu se mai arată. De când domnul Emil Părău a ridicat aici un schit, sufletele lor sunt împăcate. Au plecat, cu tot cu armele lor vechi și cu uniformele ponosite, lăsând munții sub apărarea crucii. Chiar lângă vârful Straja se ridică acum silueta uriașă a unei cruci de fier. Este electrificată și noaptea luminează pe toate văile din jur. În apropiere e schitul care poartă numele de Straja. O biserică micuță de lemn, ca toate lăcașurile de acest fel, risipite pe dealurile Transilvaniei.
"După ce am vorbit cu părintele Varlaam, m-am gândit că toți soldații aceia au fost risipiți prin tot muntele și nu au nici măcar o cruce la căpătâi. Așa că m-am gândit să le fac una aici, chiar pe vârful Straja. Și mi-a venit în gând să ridic una mare, care să fie luminată, să se vadă și de la poale, și unde să vină preoții să facă, din când în când, slujbe pentru pome­nirea lor. Mi-am plănuit ca la baza ei să construiesc o biserică sub pământ, precum catacombele de la în­ce­putul creștinismului, dar nu s-a împlinit. Așa că am ridicat crucea de 18 metri pe 9 metri în anul 1996 și, lângă ea, trei ani mai târziu, biserica schitului Straja, unde călugării se roagă neîncetat pentru sufletele eroilor noștri".
Și totuși lipsea ceva. Se ridicase Crucea, apoi Bi­se­rica, lipseau însă oamenii care să lege totul într-un lanț al credinței, să împrumute focul iubirii acestor ctitorii. Dumnezeu l-a luminat atunci pe Emil Părău cu un nou gând - să facă un Drum al Crucii, întru po­menirea sufletelor ostașilor noștri și spre iertarea păcatelor celor care vor participa la el.

Mai întâi a fost crucea...

La început au făcut Crucea pelerinajului. S-au gândit să fie din lemn, asemenea celei pe care a fost răstignit Mântuitorul, ca să-i poarte, și ei, povara în spate. Emil Părău nu avea de unde să știe cât de mare a fost cea a lui Hristos, dar s-a gândit că ar trebui să fie suficient de înaltă, cât să poată purta pe ea trupul unui om. Așa că i-a zis tâmplarului să o facă lungă de 4,40 metri și lată de 2,20 metri.
"Să vedeți că nimic nu e întâmplător. Dumnezeu te călăuzește fără să știi. Când i-am dat tâmplarului di­mensiunile crucii, eu nu aveam de unde să știu cât de mare a fost de fapt crucea lui Hristos. Au trecut însă anii și cineva mi-a adus un studiu făcut de niște isto­rici, care au cercetat execuția prin răstig­nire la romani. Și de acolo am aflat că, de obi­cei, dimensiu­nea crucilor din antichitate era de 4,40 pe 2,20. Exact cât crucea noastră! Am făcut, fă­ră să știm, una iden­tică, pro­babil, cu cea a Mân­tui­torului. Sunt sigur că Dom­nul mi-a dat asta în minte".
La început, au fost o sută și ceva de inși. Era în Vinerea Mare a anului 2000. Au venit câțiva preoți și prietenii lui Emil Părău, cu gândul să urce crucea aceea uriașă de lemn până pe vârful Straja, la 1440 de metri. Un pelerinaj de zece kilometri, toți făcuți pieptiș, pe coasta muntelui, cu punctul de pornire la Cimitirul Eroilor din Lupeni și finalul la Bi­se­rica Schitului Straja. Patru­spre­zece popasuri au fost fă­cute, exact ca la Drumul Cru­cii din Ierusalim. Opriri pen­tru meditație și rugăciune, stră­­juite de troițe ridicate tot de Emil Părău.
"Când am ajuns sus, cu Crucea în spate, am simțit o liniște și o ușurare cum nu mai simțisem în toată viața. Acesta e darul lui Dumnezeu pentru toți cei care urcă până sus. Tu-i porți Domnului Cru­cea, iar el îți poartă păcatele!
Am fost toți foarte bucu­roși, dar niciodată nu ne-a tre­cut prin minte că drumul acesta făcut de noi va deveni, cu anii, un adevărat pele­ri­naj".

...și apoi oamenii

Merg pe jos. Întotdeauna. Încep cu o slujbă la Cimitirul Eroilor, acolo unde au fost îngropați după război unii os­tași. Pen­tru restul, pentru sute­le și miile care zac în munți, iau în spate crucea uriașă de lemn și pleacă spre Straja. În urma lor vine încet un autobuz în care nu se urcă însă nimeni. Ara­reori, acesta e nevoit să transporte câte un bătrân căruia i se face rău sau vreun co­pil plă­pând. Restul, mii de oameni, de toate vâr­stele, iau muntele pieptiș și Crucea în spate. Îl urcă așa cum l-au urcat ostașii aceia de acum un veac, datorită cărora noi suntem astăzi liberi.
Creștinii simt și ei durerea Domnului, îi gustă din Patimă, căci sunt în Vinerea Mare, Vinerea Răstig­ni­rii. Din loc în loc, se fac opriri. Sunt patrusprezece cu totul. Pentru rugăciuni și meditație. Ca să se uneas­că în inimi cu Iisus și întreolaltă. Și mulțimea se unește! Vin din toată țara, de toate vârstele, bolnavi și sănă­toși. Unora le lipsește un picior sau o mână, dar urcă așa cum pot. Un bărbat care și-a pierdut ambele pi­cioa­re vine de câțiva ani și urcă în mâini. Încet, me­tru cu metru, se luptă cu povârnișul abrupt și cu pati­mile din el. Mulți sunt nemâncați de cu seară, ca să poată primi cu vrednicie Trupul și Sângele Domnului, în Ziua Învierii. E Vinerea Patimilor și nu e vreme să iei ceva în gură. Doar să frămânți rugă­ciuni și să te gândești la pătimirea Mântuitorului pentru noi pentru toți.
"Eu nu mi-am luat nici medicamentele de inimă anul acesta. Nu le-am luat, că am zis să nu pun în gură nimic, nici apă, nici mâncare. Și așa am făcut până am ajuns sus și Domnul mi-a ajutat și nu mi s-a făcut rău. Și am ținut și tot postul Paștilor. Așa merg la Drumul Crucii de treisprezece ani, din 2001".
Valeria Voina are 62 de ani și e bolnavă de inimă. Ar fi trebuit să se opereze, dar nu are bani pentru asta. Așa că a mers la "doctorul creștinilor", la părintele Arsenie Boca, la Prislop, și s-a rugat la mor­mântul lui să o ajute să mai trăiască, iar boala s-a oprit. Așa că-i aduce jertfă lui Dumnezeu zece kilometri de urcuș. Drumul Crucii ei.
"Când sunt aproape de pră­pas­tie să mă prăbu­șesc, Dum­ne­zeu mă scoate! Acolo, pe Dru­mul Crucii, mă regă­sesc! Îmi lăs necazurile aca­să și merg acolo pentru că acolo sâmt că Dumnezeu mă ajută. Merg la multe biserici, dar nică­ieri nu mă sâmt ca acolo. Și iarna merg acolo, la Schit la Stra­ja, și pe ploaie, și pe zăpa­dă, zece kilometri de urcuș și coborâș pe jos la toate săr­bătorile. Sunt trei cea­suri de mers, dar nu le simți".
Doamna Valeria urcă me­reu alături de o prietenă a sa foarte bună - Ileana Cherecheș. An de an, încă din 2001, au făcut drumul acesta pe orice vreme. "Atâ­ta-i de liniște când ajungi! Uiți tăt năcazul pe care par­că-l lași acasă. Doar anul ăsta nu am urcat cu toții, că trebuia să merg repede și nu puteam, că m-am operat la inimă. Dar tot l-am urcat apoi, cu câte­va fe­mei, mai încet. Am fost pe jos până la Straja, așa ope­rată cum sunt. Că te ajută Dumnezeu să urci mai ușor".
Mă uit în ochii doamnei Ileana, ochi albaștri și lim­­pezi, și nu întrezăresc nici urmă de suferință. Vorbesc de câtva timp cu dânsa și cu prietena ei, și câ­teva cuvinte se tot repetă mereu - liniște, pace, bu­curie, Dumnezeu, iu­bire. E apa care spală tot "nă­ca­zul" și ia cu mâna "tăte grijile", apa harului dumne­zeiesc.
Atunci când ajung sus, cei care duc Crucea de Lemn a lui Hristos o așează pe Crucea de Fier a Eroi­lor, ridicată de domnul Emil Părău, încă din 1996. O clipă, doar o clipă, Iisus se răstignește, unindu-și trupul cu cel al miilor de os­tași care au murit la vârful Straja, păzindu-și țara și neamul. Și El, și ei, au fost zdrobiți și sărmani. De aceea trec unii într-alții atât de ușor. Toți cei care au fost la Drumul Crucii mi-au spus că în acea clipă, care e clipa Răstignirii, orice vreme ar fi, peste Muntele Straja răsare soarele. Se oprește ploaia, se risipește ceața, se sfâșie norii. Iar ostașii, fericiți, pleacă, în sfârșit, acasă în Cer. Cu totul.

Pe 29 Mai, creștinii sărbătoresc Înălțarea Domnu­lui, iar noi, românii, celebrăm și Ziua Eroilor. Printre ei se află și cei 385 de ostași din Regimentul 58 de Infanterie Gorj, uciși toți în bătălia de pe Valea Jiului și Munții Vâlcan. Prin "Drumul Crucii" de la Lupeni, sufletele lor rătăcitoare prin ceață se află acum în Cer.

Fotografiile au fost oferite de d-nul Emil Părău