Față în față cu moartea
Vara lui 1916 fusese tare frumoasă pentru români. Trecuseră munții în Transilvania, într-un iureș, și ocupaseră, până la sfârșitul lui august, Brașovul, Sfântul Gheorghe, Gheorghieniul, Miercurea Ciuc și Orșova. Cei de-un sânge cu ei îi primiseră peste tot cu bucurie. Apoi, odată cu toamna, a venit contralovitura armatelor austro-ungaro-germane. Rapidă, dură și organizată, o imensă mașinărie de război, pusă la punct ca un ceas care știa să scuipe moartea în fiecare secundă. Am fost loviți în același timp în Ardeal, dar și în sudul Dobrogei, unde feldmareșalul Mackensen a izbândit o mare victorie. Așa am fost siliți, dintr-o dată, să luptăm pe două fronturi, care aveau o lungime uriașă, de 1200 de kilometri. Soldații noștri au fost nevoiți să se retragă din Transilvania, pentru a apăra crestele munților. Nicolae Pătrășconiu, un tânăr ofițer care a luptat în bătălia Jiului, avea să scrie: "Nu numai că nu aveam mitraliere sau armament de însoțire, dar fiecare unitate avea un număr apreciabil de oameni fără puști, care așteptau înapoi, să ia arma de la un rănit sau de la un mort". Românii au luptat cu ce au putut. Nu atât cu armele, cât cu inima. Ea era mare și fierbinte. Un comandant le scria ostașilor săi: "Pozițiile noastre nu se vor părăsi decât atunci când va rămâne un singur om. Murind cu toții pe pozițiile noastre însemnează că am luptat. Eu voi veni alături de voi pentru a muri cu voi. Așa vom rezista până la ultima picătură de sânge!". Și au rezistat.
Constantin și camarazii săi
În octombrie, pe culmile munților de deasupra defileului Jiului se lăsase frigul. Vântul, ploaia și, de acum, lapovița, li se strecurau bieților ostași prin mantalele umede și reci, înghețându-le oasele și inimile. Culmile se albeau peste noapte de brumă și zăpadă, iar iarba începea deja să pălească. Venise iarna, iar ei frământau în tranșee noroiul înghețat, sorbind din buzele vinete câte o țigară rătăcită prin buzunare. Erau puțini, rebegiți și fără arme. De abia ai fi putut strânge câte o pușcă la doi-trei. Și aia nu avea întotdeauna destule gloanțe.
În fața lor, dușmanii păreau mai mulți și mai bine echipați. Dar așa par întotdeauna dușmanii, iar ei nu aveau de gând să dea înapoi. Acolo li se aflau părinții, soțiile și copiii, pământul lor. Afară de asta, și comandanții le ordonaseră să nu dea înapoi nicio palmă - "Trupa care nu mai poate să înainteze să moară pe poziție!". Da, da. Chiar așa scria în ordinul pe care îl citise comandantul Constantin, la lumina lămpașului. Iar ei aveau să îi respecte cuvântul, să-l asculte cum și cât puteau. Chiar dacă nu prea aveau haine, și nici mâncare, și nici puști. Așa îi prinseseră dușmanii și istoria. Fără arme. Doar cu curajul care le mai încălzea puțin mădularele arse de frig. Un comandant din armata austro-ungară telegrafia la centru - "Românii se apără atât de crâncen, încât un succes hotărâtor nu este de așteptat decât numai prin aducerea de forțe importante din partea noastră".
Când s-a declanșat bătălia, românii nu s-au lăsat. Au tras cu ce au putut, apoi i-au luat în baionete. Iar nemții le-au răspuns cu mitraliere și tunuri. O dată și încă o dată i-au atacat, iar românii au murit cu sutele, la început, iar apoi cu miile. Pe culmea Straja, deasupra localității Lupeni, au pierit într-o singură noapte 385 de flăcăi din Regimentul 58 de Infanterie Gorj. Un munte de trupuri. Au murit toți, până la unul, așa cum le spusese regele și cum îi îndemna inima. Între ei a fost și comandantul lor, Constantin. Despre el nu mai știm astăzi prea multe. Doar că a murit alături de ai săi. Și că se va fi luptat ca un leu. Altminteri, momârlanii nu i-ar mai fi ținut minte numele, botezând după el locul în care a căzut. Iar apei lângă care i-au îngropat pe ostași i-au spus "Pârâul Crucii". Așa, ca să le aducă aminte de jertfa lui Hristos și să le dea, măcar prin nume, slujba și rugăciunile de care nu avuseseră parte după moarte.
Cu totul, la luptele de pe vârful Straja, au murit, în 1916, 1524 de români. Au ținut piept dușmanilor în acel început de iarnă, până când puhoiul austro-ungaro-german a fost prea puternic și s-a revărsat ca un tăvălug peste bieții români.
Soldatul de ceață
Plouase toată ziua și acum, după ce ropotele se mai liniștiseră, soarele spărsese norii și lingea cuminte pajiștea din vârf. Era lumină și, din pădure, de jos, se ridicau vălătuci de abur. Ion Ulari, baci mare la stâna de pe muntele Mutu, aflată aproape de vârful Straja, pusese la prins laptele muls de dimineață și acum pregătea focul pentru seară. Era liniște cât vedeai cu ochii. Nici țipenie de om sau vietate, numai el și cerul care acum se albăstrea. Se gândi să iasă afară din stână și să se uite dacă vremea se îndreaptă de-a binelea, să știe dacă pleacă au ba, dis de dimineață, cu cașul spre Petroșani. Se rezemă de bârnele ocolului pentru oi și-și aruncă ochii spre cer. Când i-a coborât, l-a văzut. Răsărise de nicăieri, chiar acolo, în mijlocul pajiștii. Baciul se frecă la ochi nedumerit. O clipă, doar o clipă, a crezut că ochii, care-l slujiseră cu credincioșie toată viața, îi joacă feste. Dar nu, îl vedea acum limpede - era un soldat lungan și slab, îmbrăcat ciudat, cu haine parcă din alte vremuri. Era ponosit și căra în spate o pușcă lungă și veche, cu baionetă-n vârf, cum baciul nu mai văzuse decât pe la moșii care dosiseră câte una din Primul Război Mondial. Soldatul mergea încet, parcă avea plumb în picioare, fără să se uite în dreapta și în stânga. Ulari l-a urmărit cu privirea până când un snop de brazi l-a ascuns. L-a văzut apoi trecând de el și, dintr-o dată, ca și cum l-ai fi luat cu mâna, a dispărut. A simțit atunci că-i trec fiori reci pe spinare. Deși era baci vechi la stâna din munte și văzuse multe-n viață, soldatul acela târșâindu-și picioarele, obosit, prin aburii dimineții, îl tulburase adânc. Hotărât lucru, aici ceva nu era curat. Și-și aminti de-o istorie veche, spusă seara la foc de ciobani, despre o întâmplare asemănătoare, trăită mai demult de unul Lorinț, un baci vrednic, de cuvântul căruia nu se îndoia nimeni. El povestise că, într-o zi, după o ploaie năprasnică, a văzut tot așa, un soldat trecând spre munte. Unul care venea din vechime, după cum arătau și pușca, și hainele. O vedenie stranie, care dispăruse ca luată de vânt. Da, da. Aici nu-i lucru curat, se gândi Ulari și intră în stână abătut, de parcă-și văzuse sfârșitul.
Morții vii
Martin Domokos lucra de mult timp la cabana de lângă vârful Straja. Îi cunoștea muntelui toate năbădăile, căci îi învățase firea și purtarea. În ziua aceea dăduse o ploaie repede, ca toate ploile de vară, și acum aerul era limpede și curat ca lacrima. El trebăluia în cabană, așa cum făcea în fiecare zi. Era în camera sa când în fața ochilor i-au apărut, din senin, soldații. Nu-i putea vedea limpede. Siluetele lor nu erau clare, le ghicea mai mult, ca printr-o pâclă, ca și cum s-ar fi deschis o bortă în lumea noastră și prin ea putea să străvadă un crâmpei din cealaltă. Să fi fost cam cincizeci de oameni. O companie. Soldați amărâți, îmbrăcați care cum se nimerise, în niște uniforme ciudate, din alt timp. Unii erau doar în cămașă și desculți, iar alții aveau pe ei și tunica. Treceau ca mânați de ceva, fără să se uite la el, fără să poată spune nimic, ființe de abur, la fel ca cel ridicat de ploaie în pădure. Când au dispărut, Martin a ieșit afară după ei, dar pe pajiștea însorită nu mai era nimeni. Soldații se risipiseră ca fumul. A frământat în minte vedenia asta mai mult timp, căci îi lăsase în suflet un sentiment amestecat. Deși se petrecuse în plină zi, iar el era treaz, nu putea să spună cu mâna pe inimă că a fost aievea. Era mai mult o umbră de vis decât un fapt de viață, o plămădire a sufletului, o nălucă. Așa mi-a povestit-o și mie, într-o seară de primăvară, și așa le-a spus-o tuturor celor care-l întrebau de ea. Printre ei, și lui Emil Părău, proprietarul cabanei, cel de la care avea să înceapă totul. Un om ales de Dumnezeu să vindece rana căscată în sufletele oamenilor de luptele de pe Valea Jiului, din acel octombrie al anului 1916.
Ctitorul
Omul care stă în fața mea e un bărbat în putere, puțin încărunțit. Are în cuvinte și atitudine un soi de distincție, destul de rară în vremurile de acum, o noblețe firească, ivită din gesturile line și vorba domoală, de momârlan. Pe el, pe Emil Părău, l-a ales Dumnezeu ca să-și facă lucrarea în ținutul acesta de la poalele Munților Vâlcan. Dar nu se fălește cu asta, ci vorbește de toate împlinirile sale cu un soi de detașare lăuntrică, de parcă ar fi ale altuia. Și totuși, fără el nu s-ar fi făcut nimic. Biserici, troițe și chiar un Drum al Crucii. Fără el și fără credința aceasta, pe care și-o poartă atât de firesc.
"Eu am fost întotdeauna un om credincios, dar nu așa ca acum. După 1990, mi-am făcut o firmă care a început să meargă foarte bine. În anii aceia, mi-am construit o cabană la munte, în care s-au arătat mai multe semne. Și atunci am început să mă întreb de ce se întâmplă acolo tot ce se întâmplă. Am aflat de la ciobanii mai în vârstă de aparițiile acelui soldat misterios, care se tot arăta în apropierea vârfului. Toate astea au culminat cu apariția acelor ostași, chiar lângă cabana mea".
Îl ascult în timp ce povestea i se deapănă liniștit. Sunt întâmplări teribile, de pe urma cărora se scriu cărți și se ecranizează filme, întâmplări de care oamenii fug, pentru că simt că au în ele ceva necurat. Și totuși, domnul Părău povestește despre ele cu liniștea unui om care le-a intuit sensul profund, reușind să le aducă în lumina credinței. În timp ce vorbim, mă gândesc la toate dramele pe care munții care fumegă în fața mea le-au ascuns timp de secole. Pe locurile acestea nu au murit doar ostașii aceia viteji din Primul Război Mondial. Aici au trăit dacii, era chiar inima imperiului lor și locul în care-și aveau locurile sacre.
"Curios că toate aparițiile acestea ale soldaților se petreceau după ploaie. Întotdeauna. Și erau doar acolo, în preajma vârfului Straja. Am vorbit apoi cu un călugăr înțelept, părintele Varlaam, starețul Mânăstirii Sadova, care a trecut odată pe la mine. El, luminat de Dumnezeu, mi-a spus - «Domnule Emil, eu cred că acolo, pe munte, au murit oameni care zac îngropați necreștinește. Și sufletele lor își caută odihna în Domnul. De aceea, Dumnezeu a trimis toate aceste semne.» Și atunci am început să întreb încoace și încolo și am aflat că locul lângă care se află cabana se numește «La Constantin», pentru că acolo a murit un ofițer cu acest nume, împreună cu soldații săi, în luptele din Primul Război Mondial. Și în apropiere e un mic pârâu, căruia îi spune chiar așa - «Pârâul Crucii». Numele nu este ales întâmplător. Lângă el au fost îngropați fără slujbă, pentru că era război, sute de ostași, care și-au dat viața pentru apărarea țării. Și mi-am dat seama că Dumnezeu îmi cerea să fac ceva pentru ei. Și m-am apucat de treabă".
Schitul eroilor de pe vârful Straja
Urcăm vârful muntelui îmbrăcat de acum în ceață. A plouat și încă mă mai lovește câte un strop rătăcit și rece. E timpul și locul potrivit pentru a vedea silueta vreunui ostaș rătăcit între cer și pământ. Dar ostașii nu se mai arată. De când domnul Emil Părău a ridicat aici un schit, sufletele lor sunt împăcate. Au plecat, cu tot cu armele lor vechi și cu uniformele ponosite, lăsând munții sub apărarea crucii. Chiar lângă vârful Straja se ridică acum silueta uriașă a unei cruci de fier. Este electrificată și noaptea luminează pe toate văile din jur. În apropiere e schitul care poartă numele de Straja. O biserică micuță de lemn, ca toate lăcașurile de acest fel, risipite pe dealurile Transilvaniei.
"După ce am vorbit cu părintele Varlaam, m-am gândit că toți soldații aceia au fost risipiți prin tot muntele și nu au nici măcar o cruce la căpătâi. Așa că m-am gândit să le fac una aici, chiar pe vârful Straja. Și mi-a venit în gând să ridic una mare, care să fie luminată, să se vadă și de la poale, și unde să vină preoții să facă, din când în când, slujbe pentru pomenirea lor. Mi-am plănuit ca la baza ei să construiesc o biserică sub pământ, precum catacombele de la începutul creștinismului, dar nu s-a împlinit. Așa că am ridicat crucea de 18 metri pe 9 metri în anul 1996 și, lângă ea, trei ani mai târziu, biserica schitului Straja, unde călugării se roagă neîncetat pentru sufletele eroilor noștri".
Și totuși lipsea ceva. Se ridicase Crucea, apoi Biserica, lipseau însă oamenii care să lege totul într-un lanț al credinței, să împrumute focul iubirii acestor ctitorii. Dumnezeu l-a luminat atunci pe Emil Părău cu un nou gând - să facă un Drum al Crucii, întru pomenirea sufletelor ostașilor noștri și spre iertarea păcatelor celor care vor participa la el.
Mai întâi a fost crucea...
La început au făcut Crucea pelerinajului. S-au gândit să fie din lemn, asemenea celei pe care a fost răstignit Mântuitorul, ca să-i poarte, și ei, povara în spate. Emil Părău nu avea de unde să știe cât de mare a fost cea a lui Hristos, dar s-a gândit că ar trebui să fie suficient de înaltă, cât să poată purta pe ea trupul unui om. Așa că i-a zis tâmplarului să o facă lungă de 4,40 metri și lată de 2,20 metri.
"Să vedeți că nimic nu e întâmplător. Dumnezeu te călăuzește fără să știi. Când i-am dat tâmplarului dimensiunile crucii, eu nu aveam de unde să știu cât de mare a fost de fapt crucea lui Hristos. Au trecut însă anii și cineva mi-a adus un studiu făcut de niște istorici, care au cercetat execuția prin răstignire la romani. Și de acolo am aflat că, de obicei, dimensiunea crucilor din antichitate era de 4,40 pe 2,20. Exact cât crucea noastră! Am făcut, fără să știm, una identică, probabil, cu cea a Mântuitorului. Sunt sigur că Domnul mi-a dat asta în minte".
La început, au fost o sută și ceva de inși. Era în Vinerea Mare a anului 2000. Au venit câțiva preoți și prietenii lui Emil Părău, cu gândul să urce crucea aceea uriașă de lemn până pe vârful Straja, la 1440 de metri. Un pelerinaj de zece kilometri, toți făcuți pieptiș, pe coasta muntelui, cu punctul de pornire la Cimitirul Eroilor din Lupeni și finalul la Biserica Schitului Straja. Patrusprezece popasuri au fost făcute, exact ca la Drumul Crucii din Ierusalim. Opriri pentru meditație și rugăciune, străjuite de troițe ridicate tot de Emil Părău.
"Când am ajuns sus, cu Crucea în spate, am simțit o liniște și o ușurare cum nu mai simțisem în toată viața. Acesta e darul lui Dumnezeu pentru toți cei care urcă până sus. Tu-i porți Domnului Crucea, iar el îți poartă păcatele!
Am fost toți foarte bucuroși, dar niciodată nu ne-a trecut prin minte că drumul acesta făcut de noi va deveni, cu anii, un adevărat pelerinaj".
...și apoi oamenii
Merg pe jos. Întotdeauna. Încep cu o slujbă la Cimitirul Eroilor, acolo unde au fost îngropați după război unii ostași. Pentru restul, pentru sutele și miile care zac în munți, iau în spate crucea uriașă de lemn și pleacă spre Straja. În urma lor vine încet un autobuz în care nu se urcă însă nimeni. Arareori, acesta e nevoit să transporte câte un bătrân căruia i se face rău sau vreun copil plăpând. Restul, mii de oameni, de toate vârstele, iau muntele pieptiș și Crucea în spate. Îl urcă așa cum l-au urcat ostașii aceia de acum un veac, datorită cărora noi suntem astăzi liberi.
Creștinii simt și ei durerea Domnului, îi gustă din Patimă, căci sunt în Vinerea Mare, Vinerea Răstignirii. Din loc în loc, se fac opriri. Sunt patrusprezece cu totul. Pentru rugăciuni și meditație. Ca să se unească în inimi cu Iisus și întreolaltă. Și mulțimea se unește! Vin din toată țara, de toate vârstele, bolnavi și sănătoși. Unora le lipsește un picior sau o mână, dar urcă așa cum pot. Un bărbat care și-a pierdut ambele picioare vine de câțiva ani și urcă în mâini. Încet, metru cu metru, se luptă cu povârnișul abrupt și cu patimile din el. Mulți sunt nemâncați de cu seară, ca să poată primi cu vrednicie Trupul și Sângele Domnului, în Ziua Învierii. E Vinerea Patimilor și nu e vreme să iei ceva în gură. Doar să frămânți rugăciuni și să te gândești la pătimirea Mântuitorului pentru noi pentru toți.
"Eu nu mi-am luat nici medicamentele de inimă anul acesta. Nu le-am luat, că am zis să nu pun în gură nimic, nici apă, nici mâncare. Și așa am făcut până am ajuns sus și Domnul mi-a ajutat și nu mi s-a făcut rău. Și am ținut și tot postul Paștilor. Așa merg la Drumul Crucii de treisprezece ani, din 2001".
Valeria Voina are 62 de ani și e bolnavă de inimă. Ar fi trebuit să se opereze, dar nu are bani pentru asta. Așa că a mers la "doctorul creștinilor", la părintele Arsenie Boca, la Prislop, și s-a rugat la mormântul lui să o ajute să mai trăiască, iar boala s-a oprit. Așa că-i aduce jertfă lui Dumnezeu zece kilometri de urcuș. Drumul Crucii ei.
"Când sunt aproape de prăpastie să mă prăbușesc, Dumnezeu mă scoate! Acolo, pe Drumul Crucii, mă regăsesc! Îmi lăs necazurile acasă și merg acolo pentru că acolo sâmt că Dumnezeu mă ajută. Merg la multe biserici, dar nicăieri nu mă sâmt ca acolo. Și iarna merg acolo, la Schit la Straja, și pe ploaie, și pe zăpadă, zece kilometri de urcuș și coborâș pe jos la toate sărbătorile. Sunt trei ceasuri de mers, dar nu le simți".
Doamna Valeria urcă mereu alături de o prietenă a sa foarte bună - Ileana Cherecheș. An de an, încă din 2001, au făcut drumul acesta pe orice vreme. "Atâta-i de liniște când ajungi! Uiți tăt năcazul pe care parcă-l lași acasă. Doar anul ăsta nu am urcat cu toții, că trebuia să merg repede și nu puteam, că m-am operat la inimă. Dar tot l-am urcat apoi, cu câteva femei, mai încet. Am fost pe jos până la Straja, așa operată cum sunt. Că te ajută Dumnezeu să urci mai ușor".
Mă uit în ochii doamnei Ileana, ochi albaștri și limpezi, și nu întrezăresc nici urmă de suferință. Vorbesc de câtva timp cu dânsa și cu prietena ei, și câteva cuvinte se tot repetă mereu - liniște, pace, bucurie, Dumnezeu, iubire. E apa care spală tot "năcazul" și ia cu mâna "tăte grijile", apa harului dumnezeiesc.
Atunci când ajung sus, cei care duc Crucea de Lemn a lui Hristos o așează pe Crucea de Fier a Eroilor, ridicată de domnul Emil Părău, încă din 1996. O clipă, doar o clipă, Iisus se răstignește, unindu-și trupul cu cel al miilor de ostași care au murit la vârful Straja, păzindu-și țara și neamul. Și El, și ei, au fost zdrobiți și sărmani. De aceea trec unii într-alții atât de ușor. Toți cei care au fost la Drumul Crucii mi-au spus că în acea clipă, care e clipa Răstignirii, orice vreme ar fi, peste Muntele Straja răsare soarele. Se oprește ploaia, se risipește ceața, se sfâșie norii. Iar ostașii, fericiți, pleacă, în sfârșit, acasă în Cer. Cu totul.
Pe 29 Mai, creștinii sărbătoresc Înălțarea Domnului, iar noi, românii, celebrăm și Ziua Eroilor. Printre ei se află și cei 385 de ostași din Regimentul 58 de Infanterie Gorj, uciși toți în bătălia de pe Valea Jiului și Munții Vâlcan. Prin "Drumul Crucii" de la Lupeni, sufletele lor rătăcitoare prin ceață se află acum în Cer.
Fotografiile au fost oferite de d-nul Emil Părău