Primăvara născută din ape
Am trecut munții și am intrat în primăvară. Un verde intens, febril, mustos, țâșnește din orice colț al drumului, înaintând grăbit, ca un șuvoi limpede, peste dealuri, stânci, case, grădini, pentru a se sparge în valuri imense, înspumate, de marginea cerului. De asaltul primăverii s-a colorat parțial, în nuanțe de verde, și bolta cerească. O primăvară născută din ape, precum o zeitate legendară, stăpânește cu forță întreg ținutul cuprins între Mureș și Munții Metaliferi.
Doar câteva ore de mers cu mașina despart câmpia plată, cenușie și sufocantă din sud, de aerul verde, cu irizații aurii, al Transilvaniei. Chiar dacă și aici soarele rămâne încă destul de mult în dosul perdelelor de nori, îi simți căldura și vibrația. Iarba strălucește, de parcă ar fi luminată din interior. Cum primește ea puterea aceea de la soare rămâne un mister. Poate că pământul a devenit, după ploi numeroase și lungi, o uriașă oglindă, care reflectă cu întârziere chipul soarelui, după ce l-a văzut doar o clipă, în vârful firelor de iarbă, în fibra alb și roz a florilor care au umplut copacii, în coama lucioasă a cailor, în ochii oamenilor locului.
În tot cazul, cu cât înaintez în acest tărâm al primăverii nesfârșite, simt cum pătrunde verdele și în mine. A crescut în artere, în mușchi și în măduva oaselor, ca o bucurie mare, care s-a iscat fără motiv și mi-a aprins și mie ochii, asemeni oamenilor de pe aici. Cu acești ochi înnoiți văd toate lucrurile altfel. Pâlcurile de oi care smălțuiesc pe alocuri, în alb, câmpurile verzi, parcelele de teren lucrate "la ac", casele înalte și trainice, căruțele trase de cai zdraveni și ascultători, grupurile de copii hârjonindu-se în drum spre școală, bărbații care merg drept și cu pas sigur, femeile care își ițesc capul la poartă, când aud zgomot pe uliță - toate nu-mi mai par decupaje dintr-o realitate banală, ci mărturia unei vieți așezate, îndestulate, bine tocmite, indiferentă la contorsiunile istoriei, căci stâlpii ei sunt eterni. Și nu doar atât, ci și o declarație de dragoste: românii de pe aici iubesc din toată inima viața aceasta a lor, care se petrece într-un ritm numai de ei cunoscut, dictat de alte norme decât ale vieții noastre de orășeni, și de alte impulsuri.
Un loc al miracolelor
Ochii mei împrumutați de la primăvară deslușesc mai repede și drumurile, care parcă mă poartă din mână în mână, ca să-mi arate alte și alte frumuseți înveșmântate în verde lichid, în verdele acela din care sorb cu nesaț, de parcă ar fi îndulcit cu lapte și miere. La capătul Văii Geoagiului, dincolo de cetatea Ardeu, unul din drumuri mă cheamă între două creste, pe valea unei ape: Cheile Cibului, o rezervație naturală din Munții Metaliferi foarte puțin știută și cercetată. La o răspântie, dacă alegi dreapta, ajungi în Cheile Glodului, dacă alegi stânga, nimerești în Cheile Cibului. Acestea din urmă sunt un loc al miracolelor. Întâia minune sunt chiar colții de piatră care se înalță, fără de veste, dinaintea ta, după ce ai bătut cale lungă, pe podișuri largi și printre câteva dealuri mai răsărite. Muntele pare tăiat în două, dintr-o singură lovitură, de o mână de uriaș. Alte minuni se povestesc în șoaptă, la lumina focului, în serile târzii de iarnă. Aici e locul în care, uneori, oamenii se transformă în lupi și colindă pădurile adulmecând sânge proaspăt; aici, vrăjitoarele se ridică pe vârtejuri de fum, ieșite dintr-un foc de plante numai de ele știute, și călăresc curcubeul apărut din senin, peste crestele înverzite; aici, îngerii de lumină și îngerii întunericului se luptă pentru sufletele oamenilor; aici, rugăciunile celor vii se unesc cu ale celor demult plecați la Domnul, crescând în putere. Căci aici nu este doar un splendid spectacol al naturii, ci și o veche vatră mânăstirească ortodoxă. Munții sunt găuriți, deopotrivă, de apă și de metaniile a sute de monahi și schimnici care s-au nevoit în Cheile Cibului. Ți-o va spune orice țăran al locului, dacă-l întrebi. Și, mai mult, te va îndemna să vezi cum lucrează Dumnezeu aici, în continuare, prin Mânăstirea "Buna Vestire".
Cetatea schimnicelor
Puterea locului, dată fără îndoială de secolele de rugăciune care s-au strâns peste Cheile Cibului, a atras aici o mână de călugărițe care, din anul 2003, au început să construiască o nouă mânăstire. Biserica se află lângă "Piatra Chiliei", acolo unde a fost biserica vechii mânăstiri, fondată pe la anul 1000 și distrusă de generalul Bucow, la 1700. Lăcașul e construit din piatră, în stil bizantin. Chiliile, un paraclis cu hramul "Sf. Siluan Atonitul" - unde se află părticele din moaștele sfântului - și acareturile - care păstrează același stil cu cel al bisericii, sunt despărțite de biserica "Buna Vestire" printr-un gard înalt și porți de fortăreață. Maicile sunt aproape ca niște schimnice, nu au legătură cu lumea exterioară decât nevoite, la slujbele duminicale sau din marile sărbători, ținute în biserica "Buna Vestire", și când treburile mânăstirii le-o impun. La fel de retras este și părintele duhovnic Rafael Corneanu, ucenic al părintelui Rafail Noica. Monahii aceștia se consideră la fel de bolnavi sufletește ca toți oamenii și își caută vindecarea în post aspru, rugăciune neîncetată și muncă până la epuizare. Ei nu se cred exemple de trăire, și de aceea preferă să stea retrași. Împărtășesc mirenilor din înțelepciunea și dragostea lor, numai la sfintele sărbători ale Bisericii. Desigur, dacă mergi la Mânăstirea Cib, te vor înconjura cu bunătate, te vor îndemna să te rogi în biserică, te vor îmbia cu o prăjitură și un pahar de sirop de zmeură, cum numai maicile știu să facă, îți vor da sfat, dacă le ceri, dar nu te vor găzdui, nici nu vor vrea să le vorbești și altora despre această mânăstire, căci, dacă ar veni mulțime de pelerini, le-ar strica liniștea și nu s-ar mai putea ruga. Or, rugăciunea e vindecătoare. Cu rugăciunea lor speră să ne poată ajuta pe toți, mai mult decât cu prezența lor. Poate că vei întreba: dar cum să ții lumina sub obroc? Cum să taci în fața unei frumuseți nemaiîntâlnite? Cum să nu împărtășești altora, bucuria pe care ai trăit-o în această biserică, ridicată parcă la hotarul dintre două lumi, cea văzută și cea nevăzută? Cum să ții numai pentru tine fericirea care te-a cuprins în timpul Sfintei Liturghii, când crezi că nu maicile, ci o strană de îngeri a cântat? Maica stareță Andreea Stan nu-ți va răspunde decât cu un zâmbet stingherit și cu ochii plecați. Și smerenia aceasta te va face, o dată în plus, să revii la Mânăstirea Cib. Poate că, încet, încet, deprinzi și tu modestia și darul tăcerii apropiindu-te, astfel, de liniștea sufletească și de lepădarea păcatelor.