- Doamnă Nora Iuga, mă bucur să vă reîntâlnesc. Primăvara pare că v-a repus în formă.
- Aaa, da. Primăvara e extraordinar. Primăvara e... chef. Îţi vine o poftă! Se trezeşte în tine o bucurie inexplicabilă, care ţine mult de instinct, te apropie foarte tare de animal. Primăvara nu e nici soarele care încălzeşte, nici mugurii care plesnesc, nici copacii care înfloresc. Nu, primăvara e nebunia aia interioară, care vine dintr-o dată peste tine, ca o boală, şi simţi că vrei ceva, dar nu ştii exact ce.
- ... bolnavă de primăvară.
- Da, bolnavă de o îndrăgostire fără obiect. Primăvara seamănă pe undeva cu poezia, mai exact cu starea pe care o ai când scrii poezie. Seamănă cu inspiraţia, în care eu cred nebuneşte, dar despre care niciodată n-am spus că e un dar divin sau că vine din stele. Pentru că eu cred că inspiraţia ne vine din trup, din glande, din freamătul ăsta nebunesc al primăverii. Simţi, brusc, în tine un chef să te apuci de scris. Prima dată când am scris în viaţa mea a fost primăvara.
- Vă mai amintiţi starea pe care o aveaţi?
- A fost o stare pe care nu mi-o pot explica, m-a luat total prin surprindere. Aveam 12 ani, era primăvară şi soare, forfotă de păsări afară, iar eu mă prefăceam că citesc dintr-o carte de istorie, de format mare, în care îmi ascundeam, de fapt, cărţile din colecţia "Femei celebre", pe care le citeam pe ascuns. Erau nişte cărticele de buzunar despre marile curtezane care au murit pe eşafod: Marchiza de Brinvilliers, Marchiza de Montespan, Madame du Barry, Salomeea, demonul regelui Irod. Ce memorie uluitoare am la lucrurile astea! (râde cu poftă) În camera de alături era tata, care cânta la vioară Zefirul, de Jenö Hubay. M-a apucat, dintr-o dată, o stare fizică, înţelegi, pur corporală. Şi mi-a venit să iau creionul şi să scriu un poem. Primul. Era atât de prost, că după aceea nu am mai scris nimic foarte multă vreme, decât o poezie pentru o profesoară de franceză cu ochi albaştri, de care eram îndrăgostită. Mă mai îndrăgostisem şi de Perus, o colegă armeancă, foarte frumoasă. Dar după ce am văzut cum se-aprindea lumina în ochii unui băiat de la Liceul "Mihai Viteazu", nu m-am mai îndrăgostit niciodată de fete.
La întâlnire cu dragostea
- Toate lucrurile importante din viaţa mea s-au întâmplat primăvara. Primăvara m-am îndrăgostit prima oară, primăvara am scris prima oară. Pe Nino, bărbatul meu (poetul George Almosnino n.r.) l-am cunoscut tot primăvara. Dar şi mai extraordinar decât asta e că în fiecare an, pe data de 13 aprilie, am întâlnire cu Iubirea.
- Cum aşa?
- A început foarte demult, când eram profesoară în primul an de învăţământ, la Sibiu. De câte ori mă duceam la bibliotecă, întâlneam acolo un băiat care era elev în ultima clasă de liceu, la "Gheorghe Lazăr". Ne tot uitam unul la altul, aveam impresia că seamănă foarte mult cu mine, avea nişte trăsături de faraon egiptean, cu ochi negri, codaţi. Eu aveam 22 de ani, el avea 18 sau 19, ne-am îndrăgostit şi a fost ceva foarte frumos între noi. S-a întâmplat pe 13 aprilie şi, de atunci, o viaţă întreagă, în ziua aceasta mi s-a întâmplat întotdeauna ceva care m-a făcut să tresar. Dacă n-a fost chiar un drum făcut împreună, a fost măcar un schimb intens de priviri, un cuvânt adresat, o apropiere, o scrisoare. Şi întotdeauna mărunţişurile astea au purtat în ele o încărcătură erotică.
- Tot primăvara aţi întâlnit şi marea iubire a vieţii dvs., pe poetul George Almosnino. A fost dragoste la prima vedere?
- N-a fost chiar un coup de foudre, n-a căzut fulgerul pe mine. Ne-am întâlnit într-un cenaclu, unde mă dusesem să citesc poemele unui nevăzător. Era tot un început de aprilie. Nino era marea vedetă a cenaclului, era socotit cel mai bun. Scria poezii care semănau mai mult cu Federico Garcia Lorca decât cu Dan Deşliu, deşi era muncitor pe un şantier de construcţii. Era foarte prost îmbrăcat, avea un venit îngrozitor de modest, fusese dat afară din facultate, chiar înainte de diploma de stat, fiindcă era evreu spaniol. Tatăl lui făcuse puşcărie politică, de pe urma căreia s-a ales şi cu o schizofrenie. Avea o pensie foarte mică, de boală, şi nu se puteau chivernisi amândoi. Pentru o femeie obişnuită, asemenea "excentricităţi" nu sunt atrăgătoare. Eu eram cochetă, mă îmbrăcam original, puneam preţ pe lucrurile astea. Dar îmi plăcea cum arăta, găseam că are trăsături foarte fine, o anumită nobleţe. Şi-mi plăcea la nebunie cum scrie. De la cenaclu, am mers o bucată de drum împreună. Apoi a venit 23 aprilie. L-am sunat de ziua numelui şi ne-am văzut. De 1 mai, fiindcă aveam trei zile libere, s-a mutat la mine. Şi n-a mai plecat niciodată.
- Ce v-a legat atât de tare, de aţi rezistat o viaţă? Ce aveaţi în comun? Poezia?
- Nu, nu cred că poezia ne-a legat, deşi toată viaţa nu m-am îndrăgostit decât de poeţi. Ne-a legat felul lui de a fi. Nino mi-a lăsat impresia unui om extraordinar de supus, care mă adora şi care trebuia să fie tot timpul alături de mine, asemeni unui câine credincios. După ce s-a mutat la mine, de fiecare dată când veneam de la serviciu, fiindcă ştia la ce oră cobor din tramvai, stătea pe o margine ieşită din zidul unei case şi mă aştepta. Dacă trebuia să ies să iau pâine sau ţigări, mă însoţea. Nu aveam radio pe vremea aceea, dar mergeam împreună în piaţă, să luăm cartofi, şi acolo era un difuzor unde ne opream jumătate de oră să ascultăm muzică simfonică. Şi eram nespus de fericiţi, parcă am fi fost la un concert dirijat de Karajan. Erau bucurii adevărate şi înălţătoare, care ne dădeau senzaţia că suntem bogaţi.
- Rămân la convingerea mea, probabil bătrânicioasă, dar în care cred profund, că noi acum avem prea mult. Din prea-multul ăsta, iubirea ameninţă să se rătăcească, să fie lăsată în urmă. Am pierdut limbajul iubirii şi riscăm să pierdem şi iubirea, fiindcă ea nu poate trăi în afara gesturilor şi a cuvintelor ei. Sentimentele se nasc şi se amplifică doar prin cuvânt, prin exprimarea lor. Iar azi, mai mult ca oricând, pare că am înnebunit cu toţii, căutăm să ştergem cu buretele orice urmă de romantism, orice gest ni se pare patetic. Omul a ajuns să trăiască doar cu ajutorul maşinilor, nu mai are încredere în forţele lui proprii, simţurile i se atrofiază. Şi, fiindcă nu mai simte, caută cu disperare senzaţii noi, în tot felul de perversiuni. Mi-e teamă că va veni o zi când iubirea va deveni o relicvă şi singurul scop al unei întâlniri va fi ajungerea la orgasm. Sex fără dragoste.
- Pentru cititori, numele dvs. e sinonim cu exuberanţa. Nora e bucurie în formă pură. Nu cred însă că aţi fost scutită de greutăţi. Cum aţi reuşit să rămâneţi pe partea luminoasă a vieţii?
- Acum câţiva ani, când încă mai călătoream asiduu în străinătate, invitată la tot felul de evenimente literare, am aflat că eram adesea bârfită de unii "confraţi". "Păi da, ziceau ei, Nora a fost mereu fericită. Ştii doar că a avut o viaţă demnă de invidiat!" Şi m-a durut într-un fel, fiindcă n-a fost chiar aşa. Viaţa asta de invidiat a fost chiar mai grea decât a lor. Am fost îngrozitor de săraci. Eu şi Nino al meu locuiam într-o singură cameră, cu un coridor care dădea direct în curte, în condiţii destul de precare. Iarna ne era atât de frig, că luam pisicile cu noi, pe plapumă, să ne ţină de cald. Cum bărbatu-meu nu-şi putuse absolvi facultatea, n-a găsit mai târziu decât un post de remizier, la standurile stradale de lângă Cercul Militar. Vindea cărţi şi câştiga doar un procent foarte mic, era plătit cu bucata. Îmi amintesc cum treceam uneori vizavi şi-l vedeam de departe, strângând sforicelele căzute pe jos de la pachetele de cărţi. Şi mi se făcea o ruşine îngrozitoare, adică ăsta e bărbatul tău?, îmi ziceam. Apoi, la o vârstă foarte tânără, pe la 40 de ani, a făcut primul accident vascular cerebral. Au mai urmat două şi apoi infarctul. A fost aproape două decenii pensionat de boală, ne-am întreţinut numai din salariul meu de bibliotecară. Iar eu eram mereu dată afară din serviciu, fiindcă nu-mi ţineam gura, mă certam cu şefii. Şi, ca o încununare, peste toate astea, am avut şi şapte ani de interdicţie de publicare.
"Cauza fericirii e în mine"
- Cauza fericirii mele e în mine, eu pot fi fericită în orice situaţii. Deşi, când iubeşti toată viaţa ca o nebună, ca o ţigancă ce îşi ridică fustele, la vârsta asta nu mai ai chiar atâtea motive de bucurie. Dar trupul nostru are potenţe nebănuite. Are inteligenţa lui proprie şi ştie să-ţi dea surogate erotice. Un act erotic se poate perfect substitui doar gândindu-te la el, transpunându-te în starea aceea, fără să-l comiţi, fără măcar să te atingi. E suficient să stai întins, înainte de a te culca, să te gândeşti la cineva pe care l-ai iubit sau încă îl mai iubeşti şi să simţi cum toate limfele tale, sângele şi pielea reînvie. Simţi plăcerea epidermică pe care o simţeai sub o mângâiere altădată. Erotismul acesta, chiar şi nedus la împlinire, puterea asta de-a te îndrăgosti în orice clipă, e mecanismul central care ne ţine în viaţă. E ceva ce nu moare niciodată, nici la 100 de ani. Câtă vreme îţi păstrezi vie puterea de a te îndrăgosti, nu ai cum să nu simţi bucuria.
- Dar libertatea, nonconformismul care v-a făcut celebră? Ele de unde vin?
- Am trăit mereu după intuiţie, mi-a plăcut la nebunie aventura. Sunt convinsă că prin intuiţie ajungem mai repede la adevăr, e vocea prin care Acela - căci nu-mi place să-i spun pe nume lui Dumnezeu, pentru că nu mi-l pot reprezenta - ne arată unde-i bucuria bună şi unde-i bucuria rea. E ca mirosul câinelui. Cred că şi ereditatea are aici un cuvânt de spus. Părinţii mei au fost artişti, mama balerină şi tatăl violonist. Când m-au făcut pe mine, nu erau la vârsta la care cumpăneşti înainte de a acţiona. Totul s-a produs instinctual. Erau ei înşişi nişte copii, mama avea doar 16 ani, tata avea 24, îmi amintesc că se jucau cu mine de parcă eram de-o vârstă. Libertatea asta am moştenit-o şi eu. În faţa marilor întâmplări ale vieţii, n-am stat pe gânduri. Eu şi cu Nino nu ne-am pus niciodată problema că nu e cazul să facem copii, fiindcă nu avem cu ce să-i creştem. Când am aflat că sunt însărcinată, bucuria noastră a fost fără margini. Eram convinsă că nu se va întâmpla nimic rău, că o să ne descurcăm noi cumva, că Dumnezeu, aşa cum are grijă de vrăbii, o să aibă grijă şi de copilul nostru. Vă jur, aveam o gândire absolut ţigănească. Şi uite că a ieşit din băiatul nostru un copil şi un balerin cu care orice mamă se poate mândri. Anul ăsta împlineşte 52 de ani. El a rămas acum omul pe care îl iubesc cel mai mult. Dar îl iubesc aşa cum iubeşti numai în gând, fiindcă ne vedem foarte rar. Mi-e dor de el. Pesemne că e foarte ocupat.
Bucuria singurătăţii
- Mă bucură lucruri atât de simple, că mi-e şi ruşine să le spun. Încălzirea vremii îmi dă o stare de bine teribilă. Mie nu-mi place frigul, mi-a fost toată viaţa frică de zăpadă. Îmi place că se măreşte ziua, venirea luminii e pentru mine o mare promisiune. Îmi mai place să văd tufele de nuiele din gard, care până acum câteva săptămâni erau atât de nenorocite, că sunt verzi şi fremătătoare. Am bucuria asta, să le pipăi. Primăvara, mai mult ca oricând, îmi vine să ies din casă, dar nu ca să întâlnesc oameni, ci ca să ies din mine, să mă deschid. Fiecare din noi e un copac. Primăvara simţi nevoia să scoţi o creangă nouă, să desfaci un mugure, o frunză. Îţi revin reflexele tinereţii şi chiar dacă bietul trup nu le mai poate duce la împlinire, te bucuri de dorinţă, că şi dorinţa e bucurie. Ba poartă în ea mai multă bucurie ca împlinirea. De aia ne şi place preludiul atât de mult. E drumul de parcurs, e o tânjire, e poezia.
- Ce mai înseamnă bucuria la 83 de ani? O tihnă? O împlinire?
- La vârsta mea, bucuria e... singurătate. Eu îmi iubesc singurătatea la nebunie, am reuşit să mă învăţ cu ea perfect, mă simt mai bine singură. Mai ales când scriu. Un om ca mine, care a trăit extrem de intens, care a citit enorm şi căruia Acela pe care ezit să-l numesc i-a mai dat şi o memorie foarte bună, e plin pe dinăuntru de toate bogăţiile astea pe care le duce cu el. Cărând lucrurile vechi cu mine, sunt ca un măgăruş care poartă lumea în samar. De fapt, asta fac de când eram tânără. În singurătate, mă mişc în tinereţea mea. Mă simt cu mult mai bătrână când ies pe stradă, în lumea de acum, care e atât de nouă. Când sunt în casă, mă simt frumoasă, pot să-mi mai admir încă picioarele, iar dacă trec mâna, aşa, prin aer, mi se pare că încă mai am graţie.
- Nu vă apasă indiferenţa, sărăcia de sentimente din jur?
- Am capsula mea vrăjită, în care nu mi se poate întâmpla nimic rău şi-n care nu am nevoie de nimeni şi de nimic. De lumea literară am divorţat definitiv. N-o mai caut şi nici nu mai citesc reviste literare, iar asta îmi dă o linişte teribilă. Nu mai sunt decât eu cu creierul meu, pe care-l consider inteligent şi agreabil. E cel mai bun prieten al meu. Şi mai am teancul meu de roman la care scriu. Viaţa mea e foarte tihnită şi foarte frumoasă acum, chiar dacă trupul meu nu mai e chiar atât de vesel ca altădată. Să nu-ţi închipui că nu mă gândesc zilnic şi la momentul în care voi muri. Înainte, eram ca o fiară, mă apucau crizele de turbare când mă gândeam la clipa morţii. Eram înspăimântată de moarte. Acum nu mi-e frică decât de durerea fizică a despărţirii de viaţă. Ceva din mine îmi spune însă, câteodată, să nu mă tem, că voi avea o moarte lină, ca o intrare în somn. Dacă tot ce există pe lume are un sfârşit, şi toţi trecem prin asta, înseamnă că moartea e ceva suportabil.
- Poate lupta scrisul cu trecerea timpului, se poate opune el morţii?
- Cât timp mai poţi să scrii, rămâi viu şi tânăr. Îmi iubesc singurătatea şi pentru că mi-o umplu cu scrisul. În fiecare zi, 5, 6 ore, asta fac. Dacă n-aş fi avut scrisul, aş fi fost demult o mumie cu ochii înţepeniţi. Scrisul e, într-adevăr, salvator, numai că el
(Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUŞ)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
