Extratereştrii de lut

Călătorie în preistorie

- Dincolo de zidurile muzeelor, în vitrine oarbe de praf, se află uneori obiecte fantastice, relicve uitate, dar care deschid universuri uluitoare, intrări în lumile dispărute în urmă cu mii de ani. Noi credem că am evoluat, că suntem stăpânii lumii şi ai universului, că tehnologiile noastre moderne ne fac stăpânii timpului şi ai vieţii. Credem că oamenii de la începuturile istoriei, de acum 6000 de ani, erau oameni ai cavernelor, nişte sălbatici acoperiţi cu piei de animale. În realitate, ei trăiau într-un fel de paradis acum pierdut, în care oamenii şi cerul erau una, în care zeii erau atinşi cu mâinile, pentru că trăiau printre oameni -

Lumea dinaintea armelor

O spirală alb-roşie se desfăşoară pe pântecele unei femei, ea îşi ţine mâinile împreunate acolo, pe pânte­ce, are capul lăsat într-o parte, iar bărbatul o ţine tan­dru, cu mâna stângă, pe după gât. Bărbatul e mai înalt. Mâ­na sa dreaptă stă în dreptul inimii şi un aer de o mis­­terioasă tandreţe tăcută emană dinspre ei. De jur îm­prejur se află un spaţiu solar, colorat aiuritor în dia­go­­nale roşcate, ca şi cum ei s-ar afla pe o lume se­pa­rată, ca şi cum s-ar afla în centrul unui uni­vers nu­mai al lor, un univers în formă de disc, ai cărui stăpâni sunt chiar ei. Sunt goi. Sunt o sin­gură fiinţă cosmică, solară, o fiin­ţă dublă, de o fascinantă frumuseţe pri­mordială. Şol­du­rile li se ating într-o clipă ce durează de la începuturile istoriei. Oricine ar putea să spună, văzând toate aces­tea: "Aceasta este iubirea care îşi ajunge sieşi!".
Apoi ne îndepărtăm puţin, ca să vedem toate aces­tea mai de la distanţă. Discul solar devine un vas, fe­meia şi bărbatul încremeniţi în această ha­lucinantă ipos­tază a iubirii se micşorează până la dimensiunile unei mici statuete aşezate în mijlocul vasului ce pare că arde, că luminează cumva din interior datorită culo­rilor. Privim îm­prejur şi vedem boluri stranii de­corate cu comete ce se învârt unele în jurul altora, recunoaş­tem spirala de pe pântecele femeii în mii de re­pre­zen­tări, pare că toate as­finţiturile lumii s-au scurs aici, în spaţiul acesta închis, incen­diind vi­tri­nele aces­tui mu­zeu pus­tiu. Căci suntem într-un mu­zeu, şi obiectele aces­tea stră­vechi au fost făcute de meş­teri, sau, mai bine zis, de artişti care au mu­rit acum 6000 de ani, în epoca pie­trei. Ce fel de cer au vă­zut oamenii aceia care au putut picta aseme­nea comete, ce fel de gânduri aveau oa­menii aceia, ce mister nedes­lu­şit îi făcea pe ei să picteze spirale cos­mice pe pân­tecele fe­mei­lor lor? Ce fel de primitivi erau ei - oameni ai epocii de piatră -, care aveau ase­menea reprezentări, de o superbă so­fisti­care?
Giurgiu, pe malul Dunării. Sunt singurul vizi­ta­tor al acestui mu­­zeu ameţitor. Traian Popa este ar­heo­log şi se mişcă dezinvolt printre toate acestea, lu­minile se aprind pe măsură ce ne scufundăm în adân­curile mu­zeu­lui, pe măsură ce de jur împrejur se aglo­merează res­turile acestor strălucitoare lumi dispărute. "Aici sunt unelte din silex, vârfuri de să­geţi, altare, coar­ne­le aces­tea sunt ale unui animal care a fost îngro­pat ritua­­lic sub zidurile unei case de acum mii de ani, aici sunt vase rituale, acestea sunt reprezen­tări ale unor di­vini­tăţi din acele tim­puri, acestea sunt mărge­lele pe care fe­meile epocii de piatră le purtau la gât, aces­tea sunt casele în care ei locuiau, apoi trecem la epoca bronzului, a fierului, şi iată relic­vele civilizaţiei geto-dace, săbii şi...". Ar­heo­logul are aerul ace­la rătăcit de lume al ce­lor preo­cupaţi de gân­duri, de amintiri, valsează elegant prin­tre epoci trecute, prin­tre toate aceste obiecte "care fac să tre­mure mâinile arheologilor străini veniţi în vizită", trece peste mii de ani cu un sin­gur pas, ca şi cum fiecare vi­trină ar fi o fe­reastră prin care am putea privi înapoi, către trecut. Numai că eu am întrebări, aş vrea să ştiu, privind prin ferestrele magice, cum este posibil ca aceste incredibile obiecte să fie făcute în epo­ca pietrei, cine erau acei oameni, cum a dispărut aceas­tă civilizaţie, în mod evident evoluată, de ce va­sele geto-dacilor, trei mii de ani mai târziu,şi-au pier­dut culorile solare, de ce ceramica lor este gri-neagră, de ce statue­te­le lor sunt altfel? Arheologul are aerul unui sportiv oprit din cursă. "Aceasta este o pro­ble­­mă care ţine mai curând de filosofie decât de arheo­logie", zice, "oamenii aceia ai epocii pietrei erau mai aproa­pe de univers, mai aproape de natură, tră­iau într-un fel de paradis în care nu existau pro­blemele su­pravie­ţuirii, în care apele erau pline de peşti şi pămân­tul de animale, în care nu exista război, pentru că nu aveau pentru ce să se lupte, au fost mii de ani de pace în care oamenii se aplecau mai cu­rând asupra artei şi reli­giei lor decât asupra traiului zilnic. Aveau timp pentru toate", zice arheologul zâm­bind, "şi aşa se ex­plică extra­ordina­rul nivel de abstracti­zare al artei lor. Aici, pe Dunărea de Jos, şi în toată câmpia dintre Du­nă­re şi munţi, a fost foca­rul unei civilizaţii fabu­loase, egală cu civilizaţia egipteană sau a Orientului Mijlociu, o civilizaţie care se întindea în Balcani şi ale cărei urme pot fi văzute pre­tu­tindeni, până în Bulgaria, Mace­do­nia şi până în Câm­pia Panonică. O civili­zaţie miste­rioasă şi sofisti­cată, care continuă să ui­meas­că lumea arheolo­gică europea­nă şi nu numai." Tra­ian Po­pa este un entu­ziast, un pa­sionat ale cărui vorbe curg şuvoi atunci când este vorba despre "şantie­re­le sale", des­pre"ciobu­rile sale", "sta­tue­tele sale", des­pre verile lungi şi fier­binţi în care sapă în cele mai im­posibile locuri, răzuind cu şpa­­clul mili­me­tru cu mili­metru de pă­mânt, în cău­tarea celor mai mici fă­râme ale acestui trecut for­mi­da­bil. Numai că eu vreau să aflu mai mult des­pre oa­me­nii aceia de acum mii de ani, pe care încerc să mi-i ima­ginez populând ma­lurile Du­nării, pescuind cu har­poa­­nele acestea din oase de animale, folosind cârli­gele aces­tea de pescuit care nu sunt cu nimic diferite de cele folosite în ziua de azi. Cum gân­deau, ce cre­deau oame­nii aceia despre lume, cum este posibil ca ei să aibă o ase­menea viziune lumi­noasă, sola­ră asupra uni­versului, despre care se presu­pune că îi înspăi­mân­ta. Ceva nu se potriveşte, nu mer­ge, există o pră­pastie între obiec­tele aces­tea, aparţi­nând cul­turii Gu­melniţa sau Boian, între stili­zarea lor lumi­noasă şi ceea ce ne imaginăm, atunci când spunem "epoca de piatră". Sunt prea evoluate pentru a fi opera unor sălbatici. "Ştii", adau­gă arheolo­gul ges­ti­culând în se­miobscuri­ta­tea să­lii muzeului, în timp ce fabuloasele va­se pare că plu­tesc mi­ra­cu­los în jurul lui, "aici lucrurile par altfel, dar când eşti acolo, pe şantier, atunci când vezi stra­turi după straturi ale unor epoci trecute, unele pes­te altele, atunci ai altă viziune asupra istoriei decât într-o sală de muzeu. Abia acolo ai sentimentul fatal al timpului, al epocilor succesive, pentru o clipă ai senti­men­tul sca­lei cos­mice a erelor, de-aici până aici, epo­ca pie­trei, de-aici până aici, epo­ca bron­zu­lui şi tot aşa. Eu cred că oa­menii aceia aveau senti­mentul aparte­nen­ţei la ma­rele univers mai mult decât noi şi mai mult de­cât cei care i-au urmat. Era un univers prie­tenos, care le dăruia to­tul, pentru ei, zeii erau buni şi blânzi, asis­tau la misterul naş­terii şi îl asi­milau cu un dar. Numai că epoca aceas­ta care a durat mii de ani avea să se sfâr­şească odată cu valurile de migraţie ale po­poa­re­lor indo-europene, odată cu apariţia armelor din bronz şi din fier. A­tunci s-a petrecut într-un fel că­derea din para­dis, pentru că oa­menii au în­ceput să apere ceea ce aveau, au în­ceput să fie preocupaţi mai curând de per­fec­ţio­narea armelor decât de artă, mai curând de tăişul sabiei decât de vasele cu îndrăgostiţi, şi astfel o cul­tură sofisticată pre­cum Gumel­niţa a fost în­gro­pată, pentru a lăsa loc al­teia, mai puţin fru­moa­să poa­te, dar mai prac­tică. Oa­me­nii şi-au pier­dut inocenţa şi zeii s-au mutat de pe pă­mânt în cer."

O privire către înapoi

Am străbătut întregul muzeu înainte şi înapoi, mi­nu­nându-mă de fine­ţea micilor zeităţi din pia­tră, sau din lut sau os. Am trecut de mai multe ori prin dife­ri­tele săli, com­­parând vasele, unel­te­le şi armele succe­si­­velor epoci, întinse pe mii şi mii de ani. Am înţeles că, într-un fel, arheologii sunt un fel de vrăjitori ai isto­riei care reconstituie din mici bucăţele lumi în­tregi. Că pentru asta îţi trebuie răb­dare, migală, dar, mai presus de toate, in­tui­ţie, vi­ziune. Am în­ţeles că une­ori senzaţia pe care o ai atunci când atingi un ase­me­nea obiect, acea furni­cătu­ră bizară ur­mată de ame­ţea­lă este, de fapt, fereastra ma­gică, poarta de acces că­tre aces­te lumi dis­părute. Am înţeles în cele din urmă diferenţa dintre se­re­ni­tatea visătoare a cul­turii Gumelniţa şi în­cre­me­ni­rea tensio­nată, as­pră, mili­ta­ră a vaselor dacice. Lumea se schim­base. Oamenii de­ve­niseră deja, într-o oarecare mă­sură, ceea ce sunt acum. Marele drum al teh­nolo­giei înce­puse, ei apu­ca­seră deja pe cărarea ce avea să-i în­de­părteze de zeii lor primordiali, pentru a sfârşi în epo­cile moderne, în care zeii sunt o abstracţie.
Am fost apoi, străbătând mireasma răcoroasă a pri­măverii, la marginea oraşului Giurgiu, în locul numit Ma­lu Roşu. Traian Popa, îmbrăcat într-un pardesiu şi purtând ochelari de soare, m-a condus prin­tre şanţurile adânci, în unghiuri drepte, ale şantierului arheologic. Am văzut acolo straturile succe­sive ale epocilor isto­rice despre care el vorbea, am văzut Du­nărea eternă, lun­­gită la picioarele noas­tre ca un leneş animal stră­lu­citor şi mi-am spus că acelaşi peisaj trebuie să-l fi vă­zut şi şa­manii culturii Gumelniţa. "Marea câmpie a Du­nării este plină de asemenea locuri", mi-a spus ar­heologul, în bătaia vântului, "din­tre care numai o mică parte au fost cerce­tate. Avem privilegiul de a trăi într-o ţară în care urmele trecutului ies la supra­faţă sin­gure, trebuie nu­­mai să fii atent, şi înţelegi ime­diat mira­culosul fapt că sute de gene­ra­ţii au călcat în aceleaşi locuri. Ştii, sa­tele erau făcute din lut, şi atunci când ce­va se întâmpla cu sa­tul şi acesta era dis­trus, ei pur şi simplu îl bătătoreau cu pi­cioa­rele şi construiau dea­supra. Aşa se face că pu­tem astăzi să arun­căm o privire către... atunci, ca şi cum am privi prin gaura cheii printr-un tunel al tim­pului."
Apoi mi-a spus că, dacă vreau cu adevărat să arunc o privire înapoi, prin tunel, să mă duc mai întâi la Plo­ieşti, la Muzeul de Istorie, acolo unde se află în acest moment expoziţia Gumelniţa şi tot ce există mai im­por­tant ca obiecte preistorice. Apoi să mă duc la Olte­niţa şi voi avea o surpriză.
Am fost la Ploieşti. La etajul unu al muzeului se află expoziţia. Duceţi-vă s-o vedeţi, pentru că este tulbu­rătoare în aşa măsură, încât atunci când ieşi de acolo, îţi vine să priveşti cerul şi să te întrebi cine sun­tem noi de fapt. Este uimitor cum oamenii caută răs­pun­suri foarte departe, cum sunt gata să creadă mai curând că pira­mi­dele şi statuile din Insula Paştelui sunt făcute de ex­tra­tereştri decât că au fost făcute de oa­menii acelor tim­puri. Este inimaginabil pentru noi că "săl­­baticii" de atunci aveau aptitudini şi cunoş­tinţe pe care noi le-am pierdut. Este inimaginabil pen­tru civili­zaţia noastră arogantă, dotată cu tehnologia mileniului 3, să credem că oamenii aceia "primitivi" pu­teau face ceea ce noi, azi, nu putem. Suntem mai dispuşi să cre­dem că civilizaţii stelare au dat o mână de ajutor. Şi dacă au dat?

Spiritele din casa cu trei etaje

În cele din urmă, am ajuns la Olteniţa, mereu pe ma­lurile Dunării, şi orăşelul părea adormit, amorţit cum­va sub vânturile călătoare ale primăverii. Un oră­şel exi­lat la marginile câmpiei, la marginile ţării, tăcut, singuratic, sărăcăcios. Undeva în centru, pe o străduţă laterală, am descoperit bătrâna clădire a muzeului, în care se intră printr-o uşă îngustă, zăbrelită. E o clădire pe lângă care ai putea trece fără s-o observi. Care este sur­priza pe care mi-o rezervă locul acesta, surpriza des­­pre care mi-a vorbit Traian Popa, ce se ascunde oare din­colo de holul modest şi întunecos al intrării, în care am ajuns prea târziu, într-o vineri după-amiază, la ora la care ţara intră în letargia sfârşitului de săptă­mână? Străbat sala mare de jos, scufundată în întune­ric. În spate, undeva, se aud zgo­mote, şi acolo, într-o cămăruţă dosită, îl găsesc pe stăpânul aces­tui loc, care se numeşte Done Şerbă­nescu. Este arhe­tipul savantului căruia nu-i pasă de nimic în afară de lumea sa, absorbit de mu­zeul său, de vitrinele sale, de obiectele sale, pe care le atinge ca pe nişte re­licve nepreţuite. "Gumel­niţa este aici", zice el, "la câţiva kilo­metri de Olteniţa, aici este patria acestei civilizaţii care la vremea ei a fost cea mai strălu­citoare din Europa." Domnul Done Şer­bă­nescu vorbeşte cu o siguranţă zdrobitoare, eu aş vrea să ştiu care este surpriza, care este lucrul acela care se as­cunde în muzeul său şi pe care eu ar trebui să-l des­co­păr, care ar trebui să mă uimească. El poartă în mâini nişte hârtii trase la copiator în timp ce aprinde din mers luminile muzeului şi în timp ce eu îi cer să-mi po­vestească despre ei. Despre aceia care au făcut capo­doperele pe care le-am văzut la Giurgiu şi la Ploieşti. "Erau nişte oameni mici de statură, nu mai înalţi de un metru şaptezeci, bărbaţii purtau veste din piele şi amu­lete, femeile lor erau frumoase şi erau pro­babil cen­trul acestor comunităţi de vânători şi de pes­cari. Femeile purtau fote şi fuste lungi, la gât aveau po­doa­be din os, din scoici şi din lut pictat, uitaţi-vă, ca cele de-aici. Lo­cuiau în case cu etaj, făcute din lut şi din lemn pe malu­rile apelor curgătoare şi ale lacurilor, cu aco­perişuri as­cuţite, construite din lemn şi din stuf." Apoi îmi arată un mic altar din ceramică, cu pereţii gău­riţi pentru "ca spiritele să poată intra înlăuntru", şi spune "Aşa arătau casele lor, 4000 de ani înainte de Hristos, vedeţi, cu trei etaje, ce spuneţi de lucrul aces­ta, vi se pare incredibil, nu-i aşa?" Eu sunt fără cuvinte, înţelegând că altarul din lut a avut drept model o casă reală, că oamenii aceia construiau de fapt, pen­tru zeii lor, nişte case ca ale lor. Apoi mobilau aceste mici că­suţe pentru zei cu tot ceea ce era necesar, cu scău­nele ce par simple jucării din lut, cu măsuţe, pre­sărau se­minţe acolo pentru ca zeii să aibă ce mânca. În cele din urmă, aşezau în­lăuntrul altarelor micile divi­nităţi lu­crate cu măiestrie din lut şi din os, de obi­cei sub forma unor siluete femi­nine, uneori pictate, alteori împo­dobite într-un fel sur­prin­zător. Căsuţele acestea ale zeilor preistorici îmi amin­tesc obiceiul cio­banilor, care se mai păstrează încă şi astăzi în Buco­vina, de a pune la răscrucile din munţi, acolo unde se intersectează drumu­rile oilor, căsuţe din lemn, în care se lasă pâine şi lapte şi brânză, pentru ca duhurile să se adape, ca să nu intre în sate sau în stâne. Este po­sibil să existe o legătură între toate acestea, să fi su­pra­vieţuit în mod miraculos obiceiuri şi credinţe din tim­puri ancestrale? Interlocutorul meu crede că da, că sunt multe lucruri care au supravieţuit, că în adân­curile pămân­tu­lui, în straturile ar­heo­logice, sunt multe do­vezi, multe semne care explică mituri, că totul e să fii atent, să observi, să înţelegi. Că în reali­tate, multe lu­cruri au tra­­versat miile de ani până la noi. "Hai­nele, de pildă, nu s-au modificat sub­stanţial ni­ciodată, ţă­ranii români de la înce­putul se­­colului trecut se îm­bră­cau la fel ca cei de acum o mie de ani, ca acum două mii de ani, ca acum 5.000 de ani; unele lucruri par eter­ne."

Spiralele de miere ale istoriei

Ce anume este ne­schim­bat în ultimele mii de ani, în afară de haine şi de cârli­gele de pescuit, întreb, ce ne uneşte pe noi cu acele per­sonaje fă­ră chip, care par că bâj­bâie cu braţele în­tin­se prin spaţiile translu­cide ale vitrinelor de mu­zeu? Ce le­gătură este între noi şi ei, ce punte peste miile de ani? Done Şer­bă­nescu zâmbeşte cu bas­ca pe cap. În spatele său este tru­sa unui şa­man preistoric, mici oase de păsări, pie­tri­cele, bucăţi de lemn lus­truit. Se poate vorbi oare des­pre o conti­nui­­tate, des­pre o linie care să uneas­că acea societate para­di­siacă şi tot ceea ce a urmat după ea? "Istoric vor­bind, e greu de spus dacă noi suntem urmaşii acelor oa­meni, pentru că is­toria, dacă vreţi, este ruptă în bu­căţi în mod teoretic. Popoarele au venit şi s-au ames­tecat, însă, după cum spu­neam, unele lu­cruri sunt imuabile. Ştiţi de ce micile statuete pe care le vedeţi nu au chip sau, mai bine zis, trăsăturile feţelor lor sunt abia schi­ţate? Nu, nu pentru că nu ştiau să de­se­neze sau să mo­deleze în lut. Fi­gu­rinele repre­zen­tând păsări sau ani­male spun totul despre talentele lor de artişti. Ei nu repre­zentau nicio­dată chipul divi­­ni­tăţii, pentru că identi­ficau di­vini­tatea cu ma­rele cosmos, cu prin­ci­piul, erau figuri-ar­hetip. De aceea şa­manii îşi acope­reau chipul cu măşti, ei în­cetau să mai fie o per­soa­nă anume, ci re­pre­zen­tau totul. Mi­cile lor altare din lut conţineau mis­­terul între­gului cosmos şi lucrul acesta nu s-a schim­bat nicio­dată de când există rasa ome­neas­că. Mii de ani mai târ­ziu, de pil­dă, numele divi­ni­tăţii era de ne­rostit pen­tru unele civilizaţii, chipul său era de nere­pre­zentat, pen­tru că re­pre­­zen­tându-l, n-ar mai fi fost complet şi asta ar fi fost o impietate. Actul mis­­­terios al credinţei s-a păs­trat până în zilele noas­tre, în creşti­nism. Eu am în­trebat un preot des­pre chivotul dintr-un al­tar, ce ţine acolo? Ştiţi ce mi-a spus? Trupul Dom­nului. Acelaşi lu­cru îl fă­ceau şi oamenii epocii de piatră cu micile lor altare din lut, numai că, spre deo­­sebire de noi, ei îşi re­prezentau zeii fără faţă. Semnele lor par să fi su­pravieţuit tuturor epo­ci­lor, par să fi traversat tim­­­­pul, spiralele lor de cu­loarea mierii şi a soarelui şi-au schimbat poate sem­ni­ficaţia, dar au rămas ace­leaşi, mii de ani mai târziu. E greu de spus dacă dacii au fost ur­ma­şii acelor oameni care au trăit cu mii de ani înain­tea lor, dar nu e greu de des­­coperit în­sem­ne cu mult mai vechi. După cum pe por­ţile maramu­re­şene din timpu­rile noastre nu sunt greu de descoperit semne ce-au aparţinut ci­vi­li­zaţiei dacice."
Privesc un colier făcut din mici oase încrustate, care tre­buie să fi aparţinut cândva unei frumuseţi a epo­cii pie­trei, privesc vasul-statuetă mo­de­lat sub for­ma unei si­lue­te femi­nine ce poartă un colan la gât şi a cărei mână se odihneşte, ca într-o clipă de încremenită uimi­re, pe gură. Are ochii alungiţi, sprân­ce­nele de o lungime şi o ar­cuire irea­le, nasul fin. Pare că zâm­beşte. Arheolo­gul Done mă asigură că atunci când un şaman intra în transă datorită ier­burilor cu pro­pri­e­tăţi magice şi spu­­­nea unuia din­tre membrii co­mu­nităţii că se va vin­deca, ei bine, acela chiar se vin­­deca. Chestiu­ne de credinţă şi de autosu­gestie. Par­că sună cunos­cut, nu-i aşa?
Într-un muzeu ca aces­ta, vârtejurile tim­pului şi ale epocilor par că se amestecă, istoria ome­nirii devine scurtă. Miile de ani par o cli­pă tangibilă, expli­cabilă, apro­piată. Pen­tru arheo­logi şi pentru istorici toate aces­tea sunt dovezi, probe ma­teriale ce tre­buie îndo­sa­­riate, cla­sifi­cate, în­ma­triculate, ca un joc de puzzle ce-ar trebui în cele din ur­mă să dea imaginea reală a unei epoci. Pentru noi însă, profa­ni în ale istoriei, altceva ar trebui să fie important.
Priviţi imaginea-sim­bol a aces­­tei culturi numite Gu­mel­niţa. Pri­viţi cuplul acesta de în­drăgostiţi ţinân­du-se în braţe, sin­guri în mij­lo­cul acelui spa­ţiu circular care-ar pu­tea fi întreg univer­sul, sprijinindu-se unul pe ce­lă­­lalt, el cu mâ­na pe ini­mă, ea pur­tând pe pân­te­ce ser­pentina so­lară a fe­cun­dităţii, şi amân­doi la un loc, pre­cum o singură fiinţă, privind către noi, peste prăpastia celor 6000 de ani care ne despart. Sunt singuri, faţă în faţă cu un timp infi­nit. Îmi spun că obiectul aces­ta atât de fragil care a su­pra­­vieţuit unui timp atât de îndelun­gat ar putea re­pre­zenta umanitatea în­săşi. Siluetele acestea îm­bră­ţi­şate pentru eterni­tate sunt imaginea noastră, ca şi cum acolo, la capătul ce­lălalt al istoriei, Cineva ar fi pus o oglindă.

(Fotografiile autorului)