- Dincolo de zidurile muzeelor, în vitrine oarbe de praf, se află uneori obiecte fantastice, relicve uitate, dar care deschid universuri uluitoare, intrări în lumile dispărute în urmă cu mii de ani. Noi credem că am evoluat, că suntem stăpânii lumii și ai universului, că tehnologiile noastre moderne ne fac stăpânii timpului și ai vieții. Credem că oamenii de la începuturile istoriei, de acum 6000 de ani, erau oameni ai cavernelor, niște sălbatici acoperiți cu piei de animale. În realitate, ei trăiau într-un fel de paradis acum pierdut, în care oamenii și cerul erau una, în care zeii erau atinși cu mâinile, pentru că trăiau printre oameni -
Lumea dinaintea armelor
O spirală alb-roșie se desfășoară pe pântecele unei femei, ea își ține mâinile împreunate acolo, pe pântece, are capul lăsat într-o parte, iar bărbatul o ține tandru, cu mâna stângă, pe după gât. Bărbatul e mai înalt. Mâna sa dreaptă stă în dreptul inimii și un aer de o misterioasă tandrețe tăcută emană dinspre ei. De jur împrejur se află un spațiu solar, colorat aiuritor în diagonale roșcate, ca și cum ei s-ar afla pe o lume separată, ca și cum s-ar afla în centrul unui univers numai al lor, un univers în formă de disc, ai cărui stăpâni sunt chiar ei. Sunt goi. Sunt o singură ființă cosmică, solară, o ființă dublă, de o fascinantă frumusețe primordială. Șoldurile li se ating într-o clipă ce durează de la începuturile istoriei. Oricine ar putea să spună, văzând toate acestea: "Aceasta este iubirea care își ajunge sieși!".
Apoi ne îndepărtăm puțin, ca să vedem toate acestea mai de la distanță. Discul solar devine un vas, femeia și bărbatul încremeniți în această halucinantă ipostază a iubirii se micșorează până la dimensiunile unei mici statuete așezate în mijlocul vasului ce pare că arde, că luminează cumva din interior datorită culorilor. Privim împrejur și vedem boluri stranii decorate cu comete ce se învârt unele în jurul altora, recunoaștem spirala de pe pântecele femeii în mii de reprezentări, pare că toate asfințiturile lumii s-au scurs aici, în spațiul acesta închis, incendiind vitrinele acestui muzeu pustiu. Căci suntem într-un muzeu, și obiectele acestea străvechi au fost făcute de meșteri, sau, mai bine zis, de artiști care au murit acum 6000 de ani, în epoca pietrei. Ce fel de cer au văzut oamenii aceia care au putut picta asemenea comete, ce fel de gânduri aveau oamenii aceia, ce mister nedeslușit îi făcea pe ei să picteze spirale cosmice pe pântecele femeilor lor? Ce fel de primitivi erau ei - oameni ai epocii de piatră -, care aveau asemenea reprezentări, de o superbă sofisticare?
Giurgiu, pe malul Dunării. Sunt singurul vizitator al acestui muzeu amețitor. Traian Popa este arheolog și se mișcă dezinvolt printre toate acestea, luminile se aprind pe măsură ce ne scufundăm în adâncurile muzeului, pe măsură ce de jur împrejur se aglomerează resturile acestor strălucitoare lumi dispărute. "Aici sunt unelte din silex, vârfuri de săgeți, altare, coarnele acestea sunt ale unui animal care a fost îngropat ritualic sub zidurile unei case de acum mii de ani, aici sunt vase rituale, acestea sunt reprezentări ale unor divinități din acele timpuri, acestea sunt mărgelele pe care femeile epocii de piatră le purtau la gât, acestea sunt casele în care ei locuiau, apoi trecem la epoca bronzului, a fierului, și iată relicvele civilizației geto-dace, săbii și...". Arheologul are aerul acela rătăcit de lume al celor preocupați de gânduri, de amintiri, valsează elegant printre epoci trecute, printre toate aceste obiecte "care fac să tremure mâinile arheologilor străini veniți în vizită", trece peste mii de ani cu un singur pas, ca și cum fiecare vitrină ar fi o fereastră prin care am putea privi înapoi, către trecut. Numai că eu am întrebări, aș vrea să știu, privind prin ferestrele magice, cum este posibil ca aceste incredibile obiecte să fie făcute în epoca pietrei, cine erau acei oameni, cum a dispărut această civilizație, în mod evident evoluată, de ce vasele geto-dacilor, trei mii de ani mai târziu, și-au pierdut culorile solare, de ce ceramica lor este gri-neagră, de ce statuetele lor sunt altfel? Arheologul are aerul unui sportiv oprit din cursă. "Aceasta este o problemă care ține mai curând de filosofie decât de arheologie", zice, "oamenii aceia ai epocii pietrei erau mai aproape de univers, mai aproape de natură, trăiau într-un fel de paradis în care nu existau problemele supraviețuirii, în care apele erau pline de pești și pământul de animale, în care nu exista război, pentru că nu aveau pentru ce să se lupte, au fost mii de ani de pace în care oamenii se aplecau mai curând asupra artei și religiei lor decât asupra traiului zilnic. Aveau timp pentru toate", zice arheologul zâmbind, "și așa se explică extraordinarul nivel de abstractizare al artei lor. Aici, pe Dunărea de Jos, și în toată câmpia dintre Dunăre și munți, a fost focarul unei civilizații fabuloase, egală cu civilizația egipteană sau a Orientului Mijlociu, o civilizație care se întindea în Balcani și ale cărei urme pot fi văzute pretutindeni, până în Bulgaria, Macedonia și până în Câmpia Panonică. O civilizație misterioasă și sofisticată, care continuă să uimească lumea arheologică europeană și nu numai." Traian Popa este un entuziast, un pasionat ale cărui vorbe curg șuvoi atunci când este vorba despre "șantierele sale", despre "cioburile sale", "statuetele sale", despre verile lungi și fierbinți în care sapă în cele mai imposibile locuri, răzuind cu șpaclul milimetru cu milimetru de pământ, în căutarea celor mai mici fărâme ale acestui trecut formidabil. Numai că eu vreau să aflu mai mult despre oamenii aceia de acum mii de ani, pe care încerc să mi-i imaginez populând malurile Dunării, pescuind cu harpoanele acestea din oase de animale, folosind cârligele acestea de pescuit care nu sunt cu nimic diferite de cele folosite în ziua de azi. Cum gândeau, ce credeau oamenii aceia despre lume, cum este posibil ca ei să aibă o asemenea viziune luminoasă, solară asupra universului, despre care se presupune că îi înspăimânta. Ceva nu se potrivește, nu merge, există o prăpastie între obiectele acestea, aparținând culturii Gumelnița sau Boian, între stilizarea lor luminoasă și ceea ce ne imaginăm, atunci când spunem "epoca de piatră". Sunt prea evoluate pentru a fi opera unor sălbatici. "Știi", adaugă arheologul gesticulând în semiobscuritatea sălii muzeului, în timp ce fabuloasele vase pare că plutesc miraculos în jurul lui, "aici lucrurile par altfel, dar când ești acolo, pe șantier, atunci când vezi straturi după straturi ale unor epoci trecute, unele peste altele, atunci ai altă viziune asupra istoriei decât într-o sală de muzeu. Abia acolo ai sentimentul fatal al timpului, al epocilor succesive, pentru o clipă ai sentimentul scalei cosmice a erelor, de-aici până aici, epoca pietrei, de-aici până aici, epoca bronzului și tot așa. Eu cred că oamenii aceia aveau sentimentul apartenenței la marele univers mai mult decât noi și mai mult decât cei care i-au urmat. Era un univers prietenos, care le dăruia totul, pentru ei, zeii erau buni și blânzi, asistau la misterul nașterii și îl asimilau cu un dar. Numai că epoca aceasta care a durat mii de ani avea să se sfârșească odată cu valurile de migrație ale popoarelor indo-europene, odată cu apariția armelor din bronz și din fier. Atunci s-a petrecut într-un fel căderea din paradis, pentru că oamenii au început să apere ceea ce aveau, au început să fie preocupați mai curând de perfecționarea armelor decât de artă, mai curând de tăișul sabiei decât de vasele cu îndrăgostiți, și astfel o cultură sofisticată precum Gumelnița a fost îngropată, pentru a lăsa loc alteia, mai puțin frumoasă poate, dar mai practică. Oamenii și-au pierdut inocența și zeii s-au mutat de pe pământ în cer."
O privire către înapoi
Am străbătut întregul muzeu înainte și înapoi, minunându-mă de finețea micilor zeități din piatră, sau din lut sau os. Am trecut de mai multe ori prin diferitele săli, comparând vasele, uneltele și armele succesivelor epoci, întinse pe mii și mii de ani. Am înțeles că, într-un fel, arheologii sunt un fel de vrăjitori ai istoriei care reconstituie din mici bucățele lumi întregi. Că pentru asta îți trebuie răbdare, migală, dar, mai presus de toate, intuiție, viziune. Am înțeles că uneori senzația pe care o ai atunci când atingi un asemenea obiect, acea furnicătură bizară urmată de amețeală este, de fapt, fereastra magică, poarta de acces către aceste lumi dispărute. Am înțeles în cele din urmă diferența dintre serenitatea visătoare a culturii Gumelnița și încremenirea tensionată, aspră, militară a vaselor dacice. Lumea se schimbase. Oamenii deveniseră deja, într-o oarecare măsură, ceea ce sunt acum. Marele drum al tehnologiei începuse, ei apucaseră deja pe cărarea ce avea să-i îndepărteze de zeii lor primordiali, pentru a sfârși în epocile moderne, în care zeii sunt o abstracție.
Am fost apoi, străbătând mireasma răcoroasă a primăverii, la marginea orașului Giurgiu, în locul numit Malu Roșu. Traian Popa, îmbrăcat într-un pardesiu și purtând ochelari de soare, m-a condus printre șanțurile adânci, în unghiuri drepte, ale șantierului arheologic. Am văzut acolo straturile succesive ale epocilor istorice despre care el vorbea, am văzut Dunărea eternă, lungită la picioarele noastre ca un leneș animal strălucitor și mi-am spus că același peisaj trebuie să-l fi văzut și șamanii culturii Gumelnița. "Marea câmpie a Dunării este plină de asemenea locuri", mi-a spus arheologul, în bătaia vântului, "dintre care numai o mică parte au fost cercetate. Avem privilegiul de a trăi într-o țară în care urmele trecutului ies la suprafață singure, trebuie numai să fii atent, și înțelegi imediat miraculosul fapt că sute de generații au călcat în aceleași locuri. Știi, satele erau făcute din lut, și atunci când ceva se întâmpla cu satul și acesta era distrus, ei pur și simplu îl bătătoreau cu picioarele și construiau deasupra. Așa se face că putem astăzi să aruncăm o privire către... atunci, ca și cum am privi prin gaura cheii printr-un tunel al timpului."
Apoi mi-a spus că, dacă vreau cu adevărat să arunc o privire înapoi, prin tunel, să mă duc mai întâi la Ploiești, la Muzeul de Istorie, acolo unde se află în acest moment expoziția Gumelnița și tot ce există mai important ca obiecte preistorice. Apoi să mă duc la Oltenița și voi avea o surpriză.
Am fost la Ploiești. La etajul unu al muzeului se află expoziția. Duceți-vă s-o vedeți, pentru că este tulburătoare în așa măsură, încât atunci când ieși de acolo, îți vine să privești cerul și să te întrebi cine suntem noi de fapt. Este uimitor cum oamenii caută răspunsuri foarte departe, cum sunt gata să creadă mai curând că piramidele și statuile din Insula Paștelui sunt făcute de extratereștri decât că au fost făcute de oamenii acelor timpuri. Este inimaginabil pentru noi că "sălbaticii" de atunci aveau aptitudini și cunoștințe pe care noi le-am pierdut. Este inimaginabil pentru civilizația noastră arogantă, dotată cu tehnologia mileniului 3, să credem că oamenii aceia "primitivi" puteau face ceea ce noi, azi, nu putem. Suntem mai dispuși să credem că civilizații stelare au dat o mână de ajutor. Și dacă au dat?
Spiritele din casa cu trei etaje
În cele din urmă, am ajuns la Oltenița, mereu pe malurile Dunării, și orășelul părea adormit, amorțit cumva sub vânturile călătoare ale primăverii. Un orășel exilat la marginile câmpiei, la marginile țării, tăcut, singuratic, sărăcăcios. Undeva în centru, pe o străduță laterală, am descoperit bătrâna clădire a muzeului, în care se intră printr-o ușă îngustă, zăbrelită. E o clădire pe lângă care ai putea trece fără s-o observi. Care este surpriza pe care mi-o rezervă locul acesta, surpriza despre care mi-a vorbit Traian Popa, ce se ascunde oare dincolo de holul modest și întunecos al intrării, în care am ajuns prea târziu, într-o vineri după-amiază, la ora la care țara intră în letargia sfârșitului de săptămână? Străbat sala mare de jos, scufundată în întuneric. În spate, undeva, se aud zgomote, și acolo, într-o cămăruță dosită, îl găsesc pe stăpânul acestui loc, care se numește Done Șerbănescu. Este arhetipul savantului căruia nu-i pasă de nimic în afară de lumea sa, absorbit de muzeul său, de vitrinele sale, de obiectele sale, pe care le atinge ca pe niște relicve neprețuite. "Gumelnița este aici", zice el, "la câțiva kilometri de Oltenița, aici este patria acestei civilizații care la vremea ei a fost cea mai strălucitoare din Europa." Domnul Done Șerbănescu vorbește cu o siguranță zdrobitoare, eu aș vrea să știu care este surpriza, care este lucrul acela care se ascunde în muzeul său și pe care eu ar trebui să-l descopăr, care ar trebui să mă uimească. El poartă în mâini niște hârtii trase la copiator în timp ce aprinde din mers luminile muzeului și în timp ce eu îi cer să-mi povestească despre ei. Despre aceia care au făcut capodoperele pe care le-am văzut la Giurgiu și la Ploiești. "Erau niște oameni mici de statură, nu mai înalți de un metru șaptezeci, bărbații purtau veste din piele și amulete, femeile lor erau frumoase și erau probabil centrul acestor comunități de vânători și de pescari. Femeile purtau fote și fuste lungi, la gât aveau podoabe din os, din scoici și din lut pictat, uitați-vă, ca cele de-aici. Locuiau în case cu etaj, făcute din lut și din lemn pe malurile apelor curgătoare și ale lacurilor, cu acoperișuri ascuțite, construite din lemn și din stuf." Apoi îmi arată un mic altar din ceramică, cu pereții găuriți pentru "ca spiritele să poată intra înlăuntru", și spune "Așa arătau casele lor, 4000 de ani înainte de Hristos, vedeți, cu trei etaje, ce spuneți de lucrul acesta, vi se pare incredibil, nu-i așa?" Eu sunt fără cuvinte, înțelegând că altarul din lut a avut drept model o casă reală, că oamenii aceia construiau de fapt, pentru zeii lor, niște case ca ale lor. Apoi mobilau aceste mici căsuțe pentru zei cu tot ceea ce era necesar, cu scăunele ce par simple jucării din lut, cu măsuțe, presărau semințe acolo pentru ca zeii să aibă ce mânca. În cele din urmă, așezau înlăuntrul altarelor micile divinități lucrate cu măiestrie din lut și din os, de obicei sub forma unor siluete feminine, uneori pictate, alteori împodobite într-un fel surprinzător. Căsuțele acestea ale zeilor preistorici îmi amintesc obiceiul ciobanilor, care se mai păstrează încă și astăzi în Bucovina, de a pune la răscrucile din munți, acolo unde se intersectează drumurile oilor, căsuțe din lemn, în care se lasă pâine și lapte și brânză, pentru ca duhurile să se adape, ca să nu intre în sate sau în stâne. Este posibil să existe o legătură între toate acestea, să fi supraviețuit în mod miraculos obiceiuri și credințe din timpuri ancestrale? Interlocutorul meu crede că da, că sunt multe lucruri care au supraviețuit, că în adâncurile pământului, în straturile arheologice, sunt multe dovezi, multe semne care explică mituri, că totul e să fii atent, să observi, să înțelegi. Că în realitate, multe lucruri au traversat miile de ani până la noi. "Hainele, de pildă, nu s-au modificat substanțial niciodată, țăranii români de la începutul secolului trecut se îmbrăcau la fel ca cei de acum o mie de ani, ca acum două mii de ani, ca acum 5.000 de ani; unele lucruri par eterne."
Spiralele de miere ale istoriei
Ce anume este neschimbat în ultimele mii de ani, în afară de haine și de cârligele de pescuit, întreb, ce ne unește pe noi cu acele personaje fără chip, care par că bâjbâie cu brațele întinse prin spațiile translucide ale vitrinelor de muzeu? Ce legătură este între noi și ei, ce punte peste miile de ani? Done Șerbănescu zâmbește cu basca pe cap. În spatele său este trusa unui șaman preistoric, mici oase de păsări, pietricele, bucăți de lemn lustruit. Se poate vorbi oare despre o continuitate, despre o linie care să unească acea societate paradisiacă și tot ceea ce a urmat după ea? "Istoric vorbind, e greu de spus dacă noi suntem urmașii acelor oameni, pentru că istoria, dacă vreți, este ruptă în bucăți în mod teoretic. Popoarele au venit și s-au amestecat, însă, după cum spuneam, unele lucruri sunt imuabile. Știți de ce micile statuete pe care le vedeți nu au chip sau, mai bine zis, trăsăturile fețelor lor sunt abia schițate? Nu, nu pentru că nu știau să deseneze sau să modeleze în lut. Figurinele reprezentând păsări sau animale spun totul despre talentele lor de artiști. Ei nu reprezentau niciodată chipul divinității, pentru că identificau divinitatea cu marele cosmos, cu principiul, erau figuri-arhetip. De aceea șamanii își acopereau chipul cu măști, ei încetau să mai fie o persoană anume, ci reprezentau totul. Micile lor altare din lut conțineau misterul întregului cosmos și lucrul acesta nu s-a schimbat niciodată de când există rasa omenească. Mii de ani mai târziu, de pildă, numele divinității era de nerostit pentru unele civilizații, chipul său era de nereprezentat, pentru că reprezentându-l, n-ar mai fi fost complet și asta ar fi fost o impietate. Actul misterios al credinței s-a păstrat până în zilele noastre, în creștinism. Eu am întrebat un preot despre chivotul dintr-un altar, ce ține acolo? Știți ce mi-a spus? Trupul Domnului. Același lucru îl făceau și oamenii epocii de piatră cu micile lor altare din lut, numai că, spre deosebire de noi, ei își reprezentau zeii fără față. Semnele lor par să fi supraviețuit tuturor epocilor, par să fi traversat timpul, spiralele lor de culoarea mierii și a soarelui și-au schimbat poate semnificația, dar au rămas aceleași, mii de ani mai târziu. E greu de spus dacă dacii au fost urmașii acelor oameni care au trăit cu mii de ani înaintea lor, dar nu e greu de descoperit însemne cu mult mai vechi. După cum pe porțile maramureșene din timpurile noastre nu sunt greu de descoperit semne ce-au aparținut civilizației dacice."
Privesc un colier făcut din mici oase încrustate, care trebuie să fi aparținut cândva unei frumuseți a epocii pietrei, privesc vasul-statuetă modelat sub forma unei siluete feminine ce poartă un colan la gât și a cărei mână se odihnește, ca într-o clipă de încremenită uimire, pe gură. Are ochii alungiți, sprâncenele de o lungime și o arcuire ireale, nasul fin. Pare că zâmbește. Arheologul Done mă asigură că atunci când un șaman intra în transă datorită ierburilor cu proprietăți magice și spunea unuia dintre membrii comunității că se va vindeca, ei bine, acela chiar se vindeca. Chestiune de credință și de autosugestie. Parcă sună cunoscut, nu-i așa?
Într-un muzeu ca acesta, vârtejurile timpului și ale epocilor par că se amestecă, istoria omenirii devine scurtă. Miile de ani par o clipă tangibilă, explicabilă, apropiată. Pentru arheologi și pentru istorici toate acestea sunt dovezi, probe materiale ce trebuie îndosariate, clasificate, înmatriculate, ca un joc de puzzle ce-ar trebui în cele din urmă să dea imaginea reală a unei epoci. Pentru noi însă, profani în ale istoriei, altceva ar trebui să fie important.
Priviți imaginea-simbol a acestei culturi numite Gumelnița. Priviți cuplul acesta de îndrăgostiți ținându-se în brațe, singuri în mijlocul acelui spațiu circular care-ar putea fi întreg universul, sprijinindu-se unul pe celălalt, el cu mâna pe inimă, ea purtând pe pântece serpentina solară a fecundității, și amândoi la un loc, precum o singură ființă, privind către noi, peste prăpastia celor 6000 de ani care ne despart. Sunt singuri, față în față cu un timp infinit. Îmi spun că obiectul acesta atât de fragil care a supraviețuit unui timp atât de îndelungat ar putea reprezenta umanitatea însăși. Siluetele acestea îmbrățișate pentru eternitate sunt imaginea noastră, ca și cum acolo, la capătul celălalt al istoriei, Cineva ar fi pus o oglindă.
(Fotografiile autorului)