Andrei stă pe scaun în fața mea. Poartă o pereche de ochelari eleganți, cu ramă neagră, la modă printre hipsteri, și un pulovăr albastru deschis. E îmbrăcat frumos. Foarte frumos pentru un copil care trăiește într-un orfelinat. Vorbește rar, moale, căutând alene fiecare cuvânt, pe care-l așează apoi cu grijă între două tăceri. Așa se face că firul discuției noastre e cufundat mai degrabă în liniște decât în cuvinte. Între o întrebare și un răspuns, am timp să mă gândesc la următoarea, să mă mir, să mă simt solidar cu el, ba chiar să mi-l simt prieten. Andrei e un copil bătrân sau un om mare foarte copilăros, depinde din ce capăt îl privești. Oricât te-ai strădui să-l clasezi, nu vei reuși, pentru că soiul lui e astăzi o specie rară care viețuia odinioară doar în cântecele cavalerești sau în paginile aurite de miniaturi despre viețile sfinților.
Andrei
- Tată și mamă pentru cinci copii -
Cred că îi va rămâne multă vreme în minte ușa aceea. Ușa și zgomotul acela pe care-l fac toate ușile atunci când se închid. O ușă închisă încet, firesc, așa cum o închizi după tine când vrei să te duci la piață și să te întorci. Doar că ea nu s-a mai întors niciodată...
Andrei era doar în clasa a cincea, nu împlinise unsprezece ani, când mama lui a plecat de acasă. De tot. A plecat fără să le spună când și dacă se va mai întoarce. Făcea asta des, iar el, Andrei, trebuia să se descurce fără ea, fiindu-le fraților lui mai mici și mamă, în locul ei, și tată, în locul părintelui, care era cioban și trebuia să stătea mai mult pe la stână, cu oile, decât acasă.
Mai demult, când el era doar un copil, în curtea lor erau și cai, și oi, și capre, și păsări, câte animale are orice gospodărie așezată din Ardeal. Iar tatăl, un cioban care se pricepea să le ție, avea grijă de ele. Până când le-a vândut. Pe toate. Andrei nu știe de ce, iar mie mi-a fost greu să înțeleg. Să fi fost patima după băutură a tatei, sau sărăcia în care se zbăteau și care, știm cu toții, când se prinde de om, se ține de el ca o boală? Ori poate că amândouă l-au împins la acest gest, greu de pătruns acuma! Nu știu ce a fost, dar e limpede, mi-a spus-o chiar Andrei, cu glasul lui molcom și așezat, că, de la o vreme, nu au mai avut în bătătură nicio vietate. Nimic. Prin ogradă fluiera vântul. Iar mama, mama care ar fi trebuit să stea mereu cu ei, ca orice mamă, și care ar fi trebuit să le poarte de grijă, ei bine, mama lui pleca de acasă mereu... "Unde, Andrei?" "Nu știu... Unde avea treabă. La Sebeș, ce știu eu?" Și spune asta cu un oftat de om bătrân, și-și împreunează palmele încet și cuminte, așa cum fac toți țăranii când dau de un necaz. Privirea îi lunecă acum în gol.
Când mama pleca, el rămânea în locul ei. Făcea focul, le gătea celor mici de mâncare, avea grijă de ei, pentru că nu avea cine altcineva. Era doar un copil, dar știa deja să facă mai multe feluri de mâncare, și-mi enumeră liniștit: pilaf de orez, salată orientală, cartofi prăjiți, ouă prăjite, fasole... De carne nu pomenește, pentru că nu exista. Toate astea le știa el găti, dacă avea ceva în cămară. Dacă avea...
Dar în dimineața aceea friguroasă de februarie, când mama lor a plecat spunând, iarăși, că are treabă, și nu s-a mai întors niciodată, băiatul nu s-a gândit că va rămâne singur cu frații și surorile sale, și fără de-ale gurii, și fără un lemn în casă. Nu știu ce-i va fi trecut prin minte când a văzut ușa închizându-se în urma ei. Poate că ar fi vrut, ca orice țânc de vârsta lui, să se repeadă după ea, să apese clanța de fier de la ușa care tocmai se închisese în urma ei și să o zbughească în aerul înghețat, plângând. Să strige la ea și să o cheme înapoi, așa cum face orice copil căruia îi pleacă mama de acasă. Dar Andrei nu putea să facă asta. Nu avea cum, pentru că el nu mai era copil. Era de acum părinte. De plâns după mama puteau să plângă frații și surorile lui mai mici, Andreea, Marius, Bogdan, Alina și Alex. Da, ei puteau să plângă cum și cât voiau, dar el, om mare și așezat, trebuia să-și înghită lacrimile, să facă să alunece pe gât nodul ăsta care parcă-l sufocă, și să le poarte de grijă. Să le dea de mâncare atunci când se scoală, să-i îmbrace și, mai ales, să-i încălzească. Da, da, să-i încălzească, pentru că mama plecase, dar nu le lăsase niciun lemn în casă și nicio lețcaie în buzunar.
Așa că a stat puțin și s-a gândit, apoi a trecut la treabă. A pus mâna pe topor, ca orice om mare, și a tăiat tot ce a găsit prin casă, tot ce putea fi aruncat pe foc. Era frig, așa că scaunele, masa, șifonierul, dulapul au fost repede mistuite de flăcări. Pe plita fierbinte le-a încropit fraților și ceva de mâncare. În casă aveau doar jumătate de sac cu făină. Atât. Dar el nu știa să dospească pâine, așa că a amestecat făina cu apă, încropind un soi de lipii. Le-a copt direct pe plită și le-au mâncat. Așa... Acum aveau măcar căldură și foamea nu le mai chinuia măruntaiele. Dar nu pentru mult timp.
Și a mai trecut o zi și apoi încă una și apoi gerul s-a strecurat în casă definitiv, căci pe foc nu mai aveau ce să pună. Și, pentru că nu mai aveau cu ce să se încălzească, Andrei a tăiat salteaua patului cu cuțitul, apoi a luat-o pe surioara lui de doar doi ani și a așezat-o acolo, printre vălătucii de vată, ca să se încălzească. Gestul acesta probabil că i-a salvat micuței viața. Așa i-au găsit asistenții sociali de la Protecția Copilului, care i-au luat și i-au adus la un orfelinat. Unul mare, cu sute de copii, așa cum erau și pe vremea lui Ceaușescu.
"Și e mai bine, Andrei, la orfelinat decât acasă?". "Apăi, tot acasă îi mai bine, da' ce poți să faci, dacă n-ai cum sta acolo? Dacă n-ai condiții acasă, tre' să stai la orfelinat...".
Gheorghe
- Cum iei o casă cu două hârtii -
Gheorghe s-a născut în Sebeș și s-a lipit de biserică încă din copilărie. A visat totdeauna să fie preot, dar după ce a intrat la facultatea de teologie, a știut că vrea să fie unul diferit de ceilalți. Colegii lui de la facultate nădăjduiau la o parohie. Să slujească duminica, să boteze, să cunune. Nu și el. Ar fi fost prea simplu, prea ușor și, parcă, prea departe de durerea oamenilor. Lângă ea, lângă inima rănită a celor mai puțin norocoși în viață, ar fi vrut el să-și ducă existența. "Știți, eu cred că oamenii săraci au nevoie de ceva în plus pe lângă o parohie. Au nevoie de cineva care să-i adune și să-i ocrotească". Așa că a mers la episcop și i-a spus, încă din anul I de teologie, că el vrea să fie preot pentru sărmani. Și s-a și oferit voluntar. "Le-am spus: «Dați-mi ceva de făcut!»". Înțelegător, Înalt Prea Sfințitul Andrei Andreicuț l-a ascultat și i-a promis că la sfârșitul facultății va fi hirotonit preot misionar. Doar că el nu putea aștepta până atunci.
"Eu sunt născut chiar aici, în Sebeș, în cartierul în care ne aflăm. Aici am crescut, aici am mers la biserică, pe străzile acestea m-am jucat, soția mea e tot de aici și acum locuim în apropiere. Așa că, în primul an de facultate, când eram voluntar la sectorul de asistență socială al arhiepiscopiei, mă tot gândeam ce să fac pentru cartierul meu. Și, într-o seară, pe când mă plimbam pe străzi, ochii mi-au căzut pe o ruină. În anii dictaturii comuniste fusese «Centrala Termică» a cartierului, dar după revoluție, a fost dezafectată, iar noi, copiii, am ajuns să jucăm fotbal în ea. Cu timpul, nici măcar fotbal nu am mai putut juca, pentru că pereții au căzut și fosta clădire, ajunsă acum o ruină, s-a umplut de gunoaie. Arăta sinistru, dar în loc să mă plimb mai departe, că erau multe locuri frumoase în oraș, eu mi-am spus: «Aici o să fac o casă pentru copiii orfani. O renovez, adun câțiva copilași și o să am grijă de ei». Așa o să-l slujesc pe Dumnezeu".
Pe atunci, părintele Gheorghe Marin nu era nici preot și nici căsătorit. Era însă tânăr și nebun în credința sa că poate ridica un orfelinat, dintr-o ruină de care nu-i păsa nimănui. Nu s-a gândit că nimeni nu-l va lua în seamă. S-a dus la primărie și a înaintat o cerere:
"Subsemnatul Gheorghe Marin, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, vă rog să-mi cesionați dreptul de folosință al fostei Centrale Termice, pentru a o transforma într-o casă de copii".
Consilierii au râs în barbă de inițiativa nebunească a tânărului student și i-au respins cererea, pe motiv că nu va găsi fonduri. El însă nu s-a lăsat... A plecat glonț la episcopul lui și l-a rugat să-i dea o adeverință. Nu voia altceva. Doar o hârtie prin care ierarhul să declare în scris că-l va sprijini pentru a face o casă de copii în cartier. Atât. Arhiepiscopul Andrei a semnat-o. Cu adeverința de la ierarh și cu cererea reînnoită, a mers din nou la primăria din Sebeș și a solicitat din nou dreptul de a folosi ruina. De data aceasta, impresionați de semnătura arhiepiscopului, consilierii au cedat. "Fieeee... Ți-o dăm pentru zece ani, să vedem cum o renovezi". Mă gândesc că așa și-or fi spus între ei și nu cred că vreunul a crezut vreodată că Gheorghe, studentul acela care-i tot sâcâia, va face vreodată ceva cu fosta "centrală".
Lanțul iubirii
Din drumul său la episcopie și primărie, Gheorghe Marin se alesese cu două hârtii și o ruină. Acum se uita la ele și se gândea de unde să înceapă. Privind la fosta "centrală" care se lăfăia în mijlocul cartierului, urâtă ca o rană în putrefacție, și-a făcut în minte o listă. Avea nevoie de cărămizi să ridice zidurile căzute, de ciment să le lege, de scânduri ca să facă acoperișul, de țigle ca să-l acopere, de ferestre, de gresie și faianță, de țevi, de toate cele. Și, ca să înceapă, i-a venit în minte o idee năstrușnică. S-a dus într-un sat de țigani care făceau cărămizi și le-a povestit de casa lui pentru copiii orfani. Apoi s-a rugat de un țăran să-i aducă o căruță cu lut, iar țiganii i-au făcut cărămizile. Gratis! Fuseseră mișcați de ardoarea lui. A venit apoi rândul negustorilor de cherestea. Patronii îl ascultau zâmbind de naivitatea lui, apoi dădeau din umeri. Nu puteau, nu aveau, să mai vină... Până când unul dintre ei a scos pixul și a semnat: 20 de metri cubi. Gheorghe s-a gândit puțin și apoi l-a mai rugat ceva pe omul acela inimos, să-i dea în scris că el l-a ajutat. Să știe și alții, să le fie ca un îndemn. Și modelul a funcționat. Rând pe rând, negustorii de cherestea din Sebeș s-au adăugat pe listă. Dacă și alții dăduseră, de ce să nu dea și ei? Aveau încredere. Așa a terminat casa.
"Primii copii pe care i-am adus în noul orfelinat au fost Andrei și cei cinci frați ai lui. Pe vremea aceea, eu eram căsătorit, dar încă nu aveam copii. Așa că pot spune că Andrei și frații lui au fost ca propriii mei copii. De multe ori îi luam acasă și dormeau la mine. Și acum facem asta, pentru că simt, și eu, și soția mea, că ei sunt parte a familiei noastre".
Copii și pâini
Sebeșul e orașul din România cu cel mai mic șomaj. Aici fiecare face câte ceva. De aceea, cartierul în care se află acum "Așezământul social Sfântul Gheorghe" e curat și îngrijit. Mă învârt pe străduțele înguste și, purtat de mirosul de pâine proaspătă, ajung în fața unei case îngrijite, cu gard de lemn. Dacă nu ar fi pozele cu vechea ruină, nu aș putea crede că aici era odată vechea "centrală" a cartierului, transformată acum de părintele Gheorghe într-o casă model pentru copii. Intru direct prin brutăria așezământului, cea care asigură o treime din cheltuielile lunare.
"Am început să facem pâini și cozonaci pentru a le da de mâncare copiilor și bătrânilor de care aveam grijă. Dar, pentru că suntem în mijlocul cartierului, mirosul de pâine proaspătă s-a răspândit și oamenii au venit la poartă să ne întrebe dacă am deschis o brutărie. Atunci ne-a venit o idee - să facem mai multă pâine, pe care să o vindem ieftin, cu un profit mai mic decât al altora și, cu banii obținuți, să sponsorizăm casa de copii. De aceea noi ne permitem acum, spre deosebire de alte așezăminte sociale, să-i ducem pe copii în vacanță în străinătate sau în pelerinaje la mânăstiri".
După pâini, au venit cozonacii, apoi plăcintele, covrigii, iar acum, brutăria duduie de dimineața până seara. A fost nevoie de încă un magazin pentru ca produsele să acopere toate cererile din cartier. În ziua când am ajuns eu, angajații din brutărie lucrau la o comandă de 400 de cozonaci. Dar ceea ce este cu adevărat important la această mică "afacere" nu este profitul financiar, ci faptul că toți copiii din casă pot deprinde aici o meserie. Ba mai mult, după ce împlinesc 18 ani, ei nu sunt aruncați în stradă, cum se întâmplă la alte orfelinate, ci au un loc de muncă asigurat.
"Pentru cei care vor, există forme de angajare încă de când împlinesc 16 ani. Eu le-am spus că vreau să-i văd pe propriile picioare. Să nu ajungă să aibă în mână diploma de bacalaureat și să nu știe să facă nimic sau să nu știe să-și conducă viața. De aceea, îi încurajez să-și strângă banii pe care-i obțin de la brutărie și să facă apoi ce vor cu ei, la fel cum face orice adult".
Andrei
- Un orfan cu cont în bancă -
Andrei își amintește bine acele dimineți. Se trezea înainte de răsărit, cam pe la cinci. Se închina și apoi pleca la muncă. Când primele raze ale soarelui se strecurau printre nori, Andrei era cu coșurile de pâine aburindă în stația în care veneau țăranii. Le vindea și apoi se întorcea la casa de copii, să se pregătească pentru școală. În felul acesta a câștigat primii bani. Banii lui. Pe care i-a pus deoparte.
Îi spun lui Andrei că îmi vine greu să înțeleg de ce un adolescent se trezește în zorii zilei ca să lucreze, când are asigurat totul. "Păi, dacă stai și lenevești, ce-o să faci în viață? Nu înveți nimica, numa' să dormi. Ș-apăi, eu de la o vreme mă cam satur să dorm. Mai bine lucru ceva, învăț o meserie, ș-apăi mă angajez aici. De ce să merg la alții, unde nu știu cum îi, ce salariu îmi dau și ce mă pun să fac?". "Dar ce ai vrea tu să faci în viață?". "Să am un servici bun, să câștig destui bani ș-apăi să-mi fac o casă, să-i iau și pe frații mei cu mine".
Andrei a lucrat aproape doi ani la brutărie și l-a ajutat și pe părintele la biserică. Cumpătat, a strâns toți banii câștigați într-un cont - 90 de milioane de lei vechi. Aproape 2000 de euro. Putea să își cumpere cu ei tot ce dorea, dar nu era cheltuitor din fire. Avea un telefon modern, o tabletă, iar frații săi erau îndestulați. Așa că în inimă i s-a înfiripat un gând...
Ctitor la 17 ani
În urmă cu un an, la casa de copii din Sebeș a venit un pictor. Le-a făcut câteva icoane și apoi l-a întrebat pe părinte dacă nu dorește și o capelă, așa cum vezi și în unele spitale, școli sau azile de bătrâni. Ani de zile, copilașii se luau de mână și, înainte de școală, în fiecare dimineață, mergeau să se roage, aproape un ceas, la biserică. Nu le cerea nimeni, părintele nu-i forța să facă asta. Gestul acesta, atât de simplu și de pur, țâșnise firesc din inimile lor muiate în dragostea lui Dumnezeu. O capelă ar fi venit ca un dar de Sus. Ar fi fost locșorul lor din casă, în care să se poată întâlni în rugăciune. Micuța lor biserică. Doar că pictarea unei astfel de capele costa mulți bani. Părintele s-a sfătuit cu pictorul, care i-a cerut 84 de milioane de lei vechi. Atâta trebuia să plătească pentru ca toți pereții să fie împodobiți cu fresce bizantine. Urma să se gândească la un sponsor sau să strângă bani din veniturile brutăriei. Cum o rândui Dumnezeu, și-a spus...
Andrei auzise discuția cu iconarul. Și știa că are destui bani în cont să poată plăti toată pictura. Să le facă în felul acesta un cadou micuților din casă. I-a spus părintelui, dar acesta l-a refuzat. Andrei a insistat și, în cele din urmă, a scos banii din cont și a plătit. 84 de milioane. Munca lui de aproape doi ani de zile.
"O venit pictorul și, prima oară când s-o apucat de lucru, io am zis că n-a să iasă. Ș-apăi, când am văzut cât de faină iase, am zis cătră părintele că io o plătesc. Să rămână ceva după mine când oi pleca din casa asta! Să fie pentru copiii care or să vină și pentru cei care stau aici acum. Ș-apăi părintele nu o vrut din prima, d-apăi, până la urmă, s-o lăsat convins".
"Și nu ți-a părut rău după atâta amar de bani? Puteai să-ți iei cu ei o mașină!".
"D-apăi de ce să-mi pară rău? E vorba că am făcut ceva bun aici, în casă. Să-ți pară rău când arunci banii pe prostii, la jocuri de noroc, nu când faci ceva bun pentru casă! Noi ne rugăm în fiecare seară în capela asta!".
Pentru prima oară de la începutul interviului, Andrei parcă se burzuluiește. Nu pricepe cum de eu nu pricep. Obișnuit să se roage mereu, în fiecare dimineață și seară, să le poarte de grijă fraților și surorilor lui mai mici, el și-a schimbat inima. A lăsat-o să fluture în bătaia iubirii și acum îi e greu să prindă înțelesul și micimea gândurilor meschine. A devenit un om mare, copilăros și bun, sau un copil al lui Dumnezeu, matur și înțelept. Depinde din ce capăt îl privești. Dar, indiferent de punctele cardinale, nu se poate să nu te înmoaie inima lui mare și blândă.
"Andrei, tu ai fost tot timpul aproape de biserică?".
"Când eram acasă, la Cărpiniș, mai mergeam din când în când, dar de când am venit aici nu am lipsit duminica de la nicio liturghie. Îmi plăcea să mă rog de când eram mic. Tot timpul am crezut în Dumnezeu".
"Dar nu ai fost niciodată supărat pe El că ți-a dat să trăiești o viață așa de grea?".
"Nu. Dacă așa o fost și pân' la urmă am ajuns aici, într-un fel îi bine. Nu-i ca la alte case de copii, unde trăiesc mult mai greu".
"Tu cum te rogi, Andrei?"
"Mă rog dimineața și sara. Sara, nu poți numa așa, să te pui în pat. Tre' să zâci și o rugăciune. Și-n cameră, dacă nu vii la capelă, te pui în genunchi și zâci măcar un «Tatăl Nostru», să te ajute Dumnezeu să dormi bine, nu speriat, și să te trezești cu bine".
"Tu pentru ce te rogi?".
"Pentru mine, pentru frați și pentru părinții mei".
Fotografiile autorului și ale Centrului Social "Sfântul Gheorghe", căruia îi mulțumim pe această cale.