Şi asta, nu doar datorită felului în care arată, parcă la fel ca întotdeauna (cu părul cârlionţat, dat într-o parte), cât mai ales datorită firii sale prietenoase, modeste, şi a zâmbetului larg, care îl însoţeşte mereu pe scenă.
L-am văzut pe Goran Bregovic în primul său concert în România, în 1999, cu Sala Palatului plină şi clocotind. Şi acum, în martie 2014, are acelaşi surâs care-l acaparează cu totul, un copil ce se bucură de propriul său joc. Născut la Sarajevo, din mamă sârboaică şi tată croat, a avut un start ezitant, fiind considerat netalentat pentru a studia vioara şi, mai apoi, dat afară din mai multe şcoli. Avea să devină însă un simbol rock al Iugoslaviei anilor '70-'80, să compună muzică pentru staruri precum Cesaria Evora, Iggy Pop şi să scrie muzica marilor succese ale regizorului Emir Kusturica. În ultimii 15 ani, a colindat lumea pe ritmuri balcanice, cu a sa Orchestră de nunţi şi înmormântări, cu care a revenit în numeroase rânduri în România.
Droguri şi rock'n'roll
- Nici în copilărie, nici în adolescenţă, nu aţi fost încurajat să faceţi muzică, nu a crezut nimeni în talentul dumneavoastră. Ce v-a determinat totuşi să continuaţi şi, în cele din urmă, să deveniţi muzician?
- Mi-am dat seama de la început că sunt bun în ceea ce fac, pentru că de la 15 ani, deja, cântam cu tipi mult mai mari ca mine. La 17 ani, cântam în baruri de striptease, câştigam bani, aşa că am avut de atunci sentimentul că mă voi distra bine, că-mi va plăcea să fac muzică. Apoi a urmat o pauză, cauzată de probleme cu drogurile. La 18 ani, cântam în baruri din Italia, problemele cu drogurile deveniseră serioase şi, când mama a venit în Italia să mă ia acasă, i-am promis că voi renunţa la muzică. Pentru ea, muzica şi drogurile erau întrepătrunse. Aşa că m-am întors acasă, m-am înscris la Universitate şi, timp de patru ani, nu am mai cântat.
- Patru ani? La vârsta aceea par o veşnicie...
- Erau anii '70, perioada LSD-ului şi simţeai cum minţile ţi-o iau razna. A fost bine că m-am oprit. În ziua de azi, apreciez că încă îmi este de ajutor creierul, îl pot folosi. În ultimul an de facultate, am înregistrat un disc, a avut succes şi am devenit un rock star. Nu am mai apucat să-mi iau diploma şi să devin profesor de filosofie.
Cercurile vieţii: Eric Clapton
- Aţi avut pe cineva în familie care cânta? Cineva care să vă influenţeze parcursul?
Nu cred că am fost influenţat artistic de mediul în care am crescut. Cea mai mare influenţă asupra mea a avut-o Eric Clapton. Pentru că eu cântam în baruri de striptease şi trebuie să ştiţi că e foarte uşor să-ţi petreci toată viaţa cântând în baruri de striptease. Banii sunt buni, fetele sunt frumoase, e un trai dulce. Apoi, la sfârşitul anilor '60, a apărut formaţia Cream, cu Eric Clapton la chitară şi, după ce i-am ascultat, totul s-a schimbat. Am început să le cântăm muzica în bar şi, bineînţeles, după o săptămână, ne-au dat afară. Dacă nu se întâmpla asta, poate că şi acum cântam la chitară, într-un bar de striptease. Îi datorez asta lui Clapton. Acum câţiva ani, mi s-a întâmplat un lucru interesant. Eram la Belgrad, aveam zi liberă, şi am primit un mesaj că Eric Clapton este în oraş şi ar vrea să mă cunoască. Am crezut că este o glumă, dar s-a dovedit că era adevărul. Ne-am întâlnit în culise, înaintea concertului său, şi mi-a spus că Francis Ford Coppola îi dăruise primul meu disc, "Vremea ţiganilor", şi de atunci, mi le cumpără pe toate. Apoi a urcat pe scenă şi am fost atât de mândru de el! N-a făcut nici cel mai mic compromis. A spus: "În seara asta voi cânta blues". Şi asta a cântat toată seara, fără cântece faimoase, a cântat "fucking blues"! Aşa mi l-am şi imaginat pe cel mai important tip din viaţa mea. Bineînţeles că nu i-am spus lui toate astea. După concert, am stat de vorbă mai mult, mi-a ascultat povestea, mi-a spus povestea lui cu drogurile, cum i-a fost mai uşor să renunţe la heroină decât la alcool. Un pic înfricoşător, cum oamenii se complac în alcoolism, gândind că e ceva de care pot scăpa uşor. În ceea ce-l priveşte pe Clapton, a fost ca un cerc care s-a închis frumos în viaţa mea. La o anumită vârstă, simţi că mai multe astfel de cercuri ajung în punctul de unde au pornit.
O noapte cu taraful haiducilor
- De unde fascinaţia asta pentru muzica şi pentru cultura gipsy, de unde a pornit?
- Acolo de unde provin, ceea ce fac eu are denumirea de "treabă ţigănească". Atunci când, la 14 ani, am câştigat primii bani din muzică, tata mi-a spus: "Sper că nu o să ajungi să faci de acum treaba asta ţigănească". Gipsy job. Privind în urmă, tocmai asta am ajuns să fac toată viaţa. Am fost dintotdeauna conectat la muzica gipsy. Chiar şi când eram un rock star, înaintea concertelor mari, chemam în cabină să ne cânte o fanfară ţigănească, apoi săream pe scenă. Mai târziu, am avut de înregistrat un minut din coloana sonoră la care lucram, cu un muzicant gipsy din Sarajevo. Mi-a plăcut atât de mult să cânt cu el încât, pentru minutul acela, am înregistrat zile întregi alături de el. Din acel moment, aveam să îmi petrec mii de ore cântând alături de muzicanţi gipsy, fără vreun rost imediat, fără un scop anume, doar de plăcere.
- Aveaţi colegi ţigani, prieteni din copilărie?
Cu o mică parte din formaţie (Foto: Dreamstime - 3)
- Da, şi nu îţi ia mult timp să înţelegi că au o problemă, că a te naşte ţigan nu-i tocmai cel mai bun mod de a-ţi începe viaţa. Iar în zilele noastre, lucrurile nu se îmbunătăţesc, ci merg în mai rău. Cred că, pe mulţi dintre ei, muzica îi ajută să se împace cu viaţa lor şi să treacă mai uşor peste probleme. Nu mă refer doar la cei ce îşi câştigă traiul din asta. Muzica este pentru ţigani un lucru foarte important, care îi face să simtă că sunt oameni, că trăiesc cu adevărat.
- Scriam muzica unui film ce se turna în România şi, cum le tot povestisem celor din echipă despre Taraful Haiducilor, s-au gândit să-mi facă o surpriză. M-au dus în satul lor, la Clejani, şi au organizat acolo o petrecere la care au cântat cei din taraf. Eu cred că pericolul cel mai mare care paşte muzica gipsy vine din faptul că au început să cânte în restaurante. În restaurant, oamenii mănâncă, ascultă muzica pe post de fundal, aşa că nu poţi cânta cu adevărat. Asta aproape a ucis muzica ţiganilor, care este în pericol, începând cu Rusia, până în Spania, la flamenco. Ce a rămas la fel de proaspăt a fost muzica fanfarelor, pentru că, să fim serioşi, nu poţi pune zece ţigani să scuipe din instrumentele lor, în timp ce-ţi mănânci friptura. Altfel, îţi pot spune cu exactitate dacă un cântăreţ sau un instrumentist a apucat să cânte în restaurant. Iar Taraful Haiducilor nu a făcut asta. Înainte de a fi descoperiţi, au cântat la ei în sat, la nunţi, la hore, iar apoi pe scene, prin lume. De asta sunt atât de proaspeţi, de plini de energie. A doua întâlnire cu ei a fost antologică. Eram cazaţi la acelaşi hotel, în Brazilia, iar cei din fanfara mea au cântat cu ei toată noaptea, pe holurile hotelului. A fost o noapte pe care nu o vor uita cei ce au fost acolo. De obicei, turiştii fac plângere că e zgomot, însă atunci, nimeni nu s-a plâns că nu poate dormi, ieşeau oamenii din camere în toiul nopţii şi dansau cu noi, într-un jam-session nesfârşit.
Şampanie pentru ţigani
- Cine poate spune ce va fi? Ţiganii trebuie să fie moderni tot timpul, pentru că din asta trăiesc. Vor alege singuri ce modă să urmeze, pentru a-şi duce traiul din muzică. Atunci când vreau să văd ce-i modern în muzica Balcanilor, caut muzica gipsy, ei sunt cei ce caută mereu să ţină pasul cu tot ce-i nou. E greu de prezis ce va fi. Ai spune că fanfarele ţigăneşti cântă la fel în Balcani, însă ele sunt atât de diferite! Bulgarii cântă foarte melancolic, sârbii sunt foarte disciplinaţi, unul conduce şi ceilalţi îl urmează, iar românii cântă întotdeauna prea multe note, nu-şi stăpânesc temperamentul. Acolo unde sârbii cântă două note, românii vor cânta o sută! Acum, cea mai mare influenţă vine de la disc-jokeys, ei sunt cei care mixează foarte mult pe muzica balcanică. DJ-ii s-ar putea să aibă un cuvânt de spus în viitorul muzicii ţigăneşti.
- Probabil că a fost pentru dumneavoastră o experienţă extraordinară să cântaţi alături de ţigani din ţări şi culturi diferite, pentru înregistrarea discului "Şampanie pentru ţigani"...
- Fantastic! Dintre toate discurile mele de până acum, acesta a fost probabil cel în care am fost cel mai influenţat de muzicienii cu care am înregistrat. Ce sentiment, să stau cu cei din Gipsy Kings de vorbă, cum stăm noi acum, apoi să începem să cântăm piesa cu care am venit şi, imediat, să se transforme în rumba catalania! Cu totul altceva! Sau să cânt cu Florin Salam şi cu trupa lui şi piesa să devină un hip-hop, nu mai ştiu ce, o ţăcăneală românească. Nu mai spun cu Gogol Bordello. Dacă îţi arăt varianta originală a cântecelor şi ce a ieşit pe disc, zici că sunt alte piese.
- Cu o viaţă nomadă, mereu pe drumuri, vă consideraţi şi dumneavoastră uneori un soi de ţigan?
- Sigur. Cui nu i-ar plăcea să fie, măcar pentru o zi, gipsy? E o metaforă, ţiganii sunt precum cowboy-ii din filme, pot zbura, se scufundă, fac tot felul de chestii ireale. Cât despre mine, mereu am fost nomad, mă uit pe geam, peisajele se succed, iar eu sunt în mişcare.
Energia balcanilor: mereu de la început
- În ultimii ani, aţi cântat în Australia, America, Asia. Cum este primită muzica balcanică în lume?
- Sunt stereotipurile astea, cum că în sud oamenii sunt mai calzi, în nord, mai reci... Nu-i aşa. Muzica este un limbaj universal. Ştiaţi că s-au descoperit nişte plăcuţe care atestă că oamenii aveau instrumente muzicale cu mult timp înaintea unui vocabular? Comunicăm prin muzică de când există omenirea, aşa că, oriunde te afli, dacă foloseşti limbajul universal, poţi comunica foarte bine cu oamenii.
- Sunteţi atât de senin pe scenă, cu un larg zâmbet pe faţă, ca un copil la joacă...
- Am înţeles că nu puteţi sta departe de rădăcini, de locurile natale.
- Familia mea trăieşte la Paris. Când am de compus pentru o lucrare simfonică, sau o comandă, pot lucra la Paris, însă în rest trebuie să mă întorc la Belgrad, nu pot sta departe. Cu cât călătoresc mai mult, cu atât îmi dau seama de spiritul meu local. Nu pot locui multă vreme departe, trebuie să simt energia Balcanilor. Bucureştiul este un oraş în care aş putea locui câţiva ani, să lucrez cu muzicienii locali, care sunt uluitori. I-ai văzut la repetiţii pe cei din trupa lui Florin Salam? Top Class! Instrumentişti extraordinari.
- Cum v-aţi acomodat cu Parisul, cât de dificil a fost să plecaţi de acasă în anii războiului?
- Greu. Ştii, în Iugoslavia eram un rock star, cu maşini, iaht, toate rahaturile astea. Dacă vedeam o zgârietură pe capota maşinii, mă enervam înfiorător. Şi, deodată, a doua zi, pierzi totul, contul în bancă, maşinile etc. Şi îţi dai seama că ceva foarte important s-a întâmplat în viaţa ta. Sigur, sună ca un clişeu idiot, dar, când ajunge cineva în situaţia asta, realizează că nu lucrurile materiale sunt cele ce contează. M-am simţit eliberat de toate tâmpeniile alea pe care le cumpărasem doar pentru că aveam cu ce. Ceea ce mi-a lipsit în anii războiului a fost cu totul diferit de lucrurile materiale. Când găseam o poză veche, cu colegii din liceu, când îmi aminteam de câte cineva... Parisul este cel mai frumos oraş din lume, dar nu-i acolo nici o mătuşă pe care să o vizitezi la prânz. A trebuit să încep de la zero, şi mai târziu am descoperit că a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. Să încep de la zero pentru a doua oară a fost superb. Pentru că şi cea mai strălucitoare rutină tot rutină se numeşte. Ceea ce-i frumos, cu adevărat, sunt începuturile. De aceea îmi place, mai nou, să lucrez în teatru, în seriale TV. Am descoperit că cel mai frumos lucru în viaţă este să o iei de la început, să te simţi ca un începător.
(Mulţumiri, Anca Pop, pentru intermedierea acestui interviu.)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
