GORAN BREGOVIC - "Mereu am fost un nomad"

Mi-e greu să cred că bărbatul din fața mea este bunic și că luna aceasta va împlini 64 de ani.

Și asta, nu doar datorită felu­lui în care arată, parcă la fel ca întotdeauna (cu părul cârlionțat, dat într-o parte), cât mai ales datorită firii sale prietenoase, modeste, și a zâmbetului larg, care îl însoțește mereu pe scenă.
L-am văzut pe Goran Bregovic în primul său concert în România, în 1999, cu Sala Palatului plină și clocotind. Și acum, în martie 2014, are același surâs care-l acapa­rează cu totul, un copil ce se bucură de propriul său joc. Născut la Sarajevo, din mamă sârboaică și tată croat, a avut un start ezitant, fiind con­siderat netalentat pentru a studia vioara și, mai apoi, dat afară din mai multe școli. Avea să devină însă un simbol rock al Iugoslaviei anilor '70-'80, să compună muzică pentru sta­ruri precum Cesaria Evora, Iggy Pop și să scrie muzica ma­rilor succese ale re­gizorului Emir Kus­turica. În ultimii 15 ani, a colindat lumea pe ritmuri balcanice, cu a sa Orchestră de nunți și înmormân­tări, cu care a revenit în nume­roase rân­duri în România.

Droguri și rock'n'roll

- Nici în copilărie, nici în adoles­cen­ță, nu ați fost încurajat să faceți muzică, nu a crezut nimeni în talentul dumnea­voas­tră. Ce v-a determinat totuși să con­tinuați și, în cele din urmă, să deveniți muzi­cian?

- Mi-am dat seama de la început că sunt bun în ceea ce fac, pentru că de la 15 ani, deja, cântam cu tipi mult mai mari ca mine. La 17 ani, cântam în ba­ruri de striptease, câștigam bani, așa că am avut de atunci sentimentul că mă voi distra bine, că-mi va plăcea să fac muzică. Apoi a urmat o pauză, cauzată de probleme cu drogurile. La 18 ani, cântam în baruri din Italia, problemele cu drogurile deveniseră serioa­se și, când mama a venit în Italia să mă ia acasă, i-am promis că voi renunța la muzică. Pentru ea, muzica și drogurile erau întrepătrunse. Așa că m-am întors acasă, m-am înscris la Universitate și, timp de patru ani, nu am mai cântat.

- Patru ani? La vârsta aceea par o veșnicie...

- Erau anii '70, perioada LSD-ului și simțeai cum mințile ți-o iau razna. A fost bine că m-am oprit. În ziua de azi, apreciez că încă îmi este de ajutor cre­ierul, îl pot folosi. În ultimul an de facultate, am înregistrat un disc, a avut succes și am devenit un rock star. Nu am mai apucat să-mi iau diploma și să devin profesor de filosofie.

Cercurile vieții: Eric Clapton

- Ați avut pe cineva în familie care cânta? Ci­neva care să vă influențeze parcursul?

- Nu. Tata era colonel în armata iugoslavă și, când s-a retras, s-a întors în satul lui natal și a reînceput să cânte la vioară, cu trupa lui din tinerețe. Dar nu știu în ce mă­sură m-a influențat. Provin din pătura de mijloc a societății și, în jurul meu, gustul era foarte apropiat de kitsch. Consider kitsch-ul o noțiune foarte importantă pentru oameni, deoarece îi face să se simtă confortabil, le ține de cald. Bunul gust e ceva conven­țional, ce-i acum de un gust rafinat poate fi peste 20 de ani ceva desuet. Uite-te la toate picturile cu femei rotunjoare, acum ai spune că au nevoie de o cură de slăbire.
Nu cred că am fost influențat artistic de mediul în care am crescut. Cea mai mare influență asu­pra mea a avut-o Eric Clapton. Pentru că eu cântam în ba­ruri de striptease și trebuie să știți că e foarte ușor să-ți pe­treci toată viața cân­tând în baruri de strip­tease. Banii sunt buni, fetele sunt frumoase, e un trai dulce. Apoi, la sfâr­șitul anilor '60, a apărut for­mația Cream, cu Eric Clap­ton la chitară și, după ce i-am ascultat, totul s-a schim­bat. Am început să le cântăm muzica în bar și, bine­înțeles, după o săptă­mână, ne-au dat afară. Dacă nu se întâmpla asta, poate că și acum cântam la chi­tară, într-un bar de striptease. Îi datorez asta lui Clap­ton. Acum câțiva ani, mi s-a întâmplat un lucru inte­resant. Eram la Belgrad, aveam zi liberă, și am primit un mesaj că Eric Clapton este în oraș și ar vrea să mă cunoască. Am crezut că este o glumă, dar s-a dovedit că era ade­vărul. Ne-am întâl­nit în culise, înaintea concertului său, și mi-a spus că Francis Ford Coppola îi dăruise primul meu disc, "Vre­mea țiganilor", și de atunci, mi le cumpără pe toate. Apoi a urcat pe scenă și am fost atât de mân­dru de el! N-a făcut nici cel mai mic compro­mis. A spus: "În seara asta voi cânta blues". Și asta a cântat toată seara, fără cântece fai­moase, a cântat "fuc­king blues"! Așa mi l-am și imaginat pe cel mai important tip din viața mea. Bineînțeles că nu i-am spus lui toate astea. După con­cert, am stat de vorbă mai mult, mi-a ascul­tat povestea, mi-a spus po­vestea lui cu drogurile, cum i-a fost mai ușor să renunțe la heroină de­cât la alcool. Un pic înfricoșător, cum oamenii se complac în al­coolism, gândind că e ceva de care pot scăpa ușor. În ceea ce-l privește pe Clapton, a fost ca un cerc care s-a închis frumos în viața mea. La o anumită vârstă, simți că mai multe astfel de cercuri ajung în punctul de unde au pornit.

O noapte cu taraful haiducilor

- De unde fascinația asta pentru muzica și pen­tru cultura gipsy, de unde a pornit?

- Acolo de unde provin, ceea ce fac eu are de­­numirea de "treabă țigănească". Atunci când, la 14 ani, am câștigat primii bani din mu­zică, tata mi-a spus: "Sper că nu o să ajungi să faci de acum treaba asta țigănească". Gipsy job. Privind în urmă, tocmai asta am ajuns să fac toată viața. Am fost dintotdeauna conectat la muzica gipsy. Chiar și când eram un rock star, înaintea concertelor mari, chemam în ca­bină să ne cânte o fanfară țigănească, apoi să­ream pe scenă. Mai târziu, am avut de înregis­trat un minut din coloa­na sonoră la care lu­cram, cu un muzicant gipsy din Sarajevo. Mi-a plăcut atât de mult să cânt cu el încât, pentru minutul acela, am înregistrat zile întregi alături de el. Din acel moment, aveam să îmi petrec mii de ore cântând alături de muzicanți gipsy, fără vreun rost imediat, fără un scop anume, doar de plăcere.

- Aveați colegi țigani, prieteni din copi­lărie?

- Da, și nu îți ia mult timp să înțelegi că au o pro­blemă, că a te naște țigan nu-i tocmai cel mai bun mod de a-ți începe viața. Iar în zilele noastre, lucrurile nu se îmbunătățesc, ci merg în mai rău. Cred că, pe mulți dintre ei, muzica îi ajută să se împace cu viața lor și să treacă mai ușor peste probleme. Nu mă refer doar la cei ce își câștigă traiul din asta. Muzica este pentru țigani un lucru foarte important, care îi face să simtă că sunt oameni, că trăiesc cu adevărat.

- Cum i-ați cunoscut pe lăutarii din Taraful Hai­ducilor?

- Scriam muzica unui film ce se turna în România și, cum le tot povestisem celor din echipă despre Taraful Haiducilor, s-au gândit să-mi facă o surpriză. M-au dus în satul lor, la Clejani, și au organizat acolo o petrecere la care au cântat cei din taraf. Eu cred că pericolul cel mai mare care paște mu­zica gipsy vine din faptul că au început să cânte în restaurante. În res­taurant, oamenii mănâncă, as­cultă muzica pe post de fundal, așa că nu poți cânta cu adevărat. Asta aproape a ucis muzica țiganilor, care este în pericol, începând cu Rusia, până în Spania, la flamenco. Ce a rămas la fel de proaspăt a fost muzica fanfarelor, pentru că, să fim serioși, nu poți pune zece țigani să scuipe din instrumentele lor, în timp ce-ți mănânci friptura. Altfel, îți pot spune cu exactitate dacă un cântăreț sau un instrumentist a apucat să cânte în restau­rant. Iar Taraful Haiducilor nu a făcut asta. Înainte de a fi des­coperiți, au cântat la ei în sat, la nunți, la hore, iar apoi pe scene, prin lume. De asta sunt atât de proaspeți, de plini de energie. A doua întâl­nire cu ei a fost antolo­gică. Eram cazați la același hotel, în Brazilia, iar cei din fanfara mea au cântat cu ei toată noaptea, pe holurile hotelului. A fost o noapte pe care nu o vor uita cei ce au fost acolo. De obicei, turiștii fac plân­gere că e zgomot, însă atunci, nimeni nu s-a plâns că nu poate dormi, ieșeau oamenii din camere în toiul nopții și dan­sau cu noi, într-un jam-session nesfârșit.

Șampanie pentru țigani

- Și în Serbia, și în România este la mare modă mixtura de muzici gipsy cu ritmuri orientale și gre­cești. Sunt ma­ne­lele viitorul mu­zicii țigă­nești?

- Cine poate spune ce va fi? Țiganii trebuie să fie moderni tot timpul, pentru că din asta trăiesc. Vor alege singuri ce modă să urme­ze, pentru a-și du­ce traiul din muzică. Atunci când vreau să văd ce-i mo­dern în muzica Balca­ni­lor, caut muzica gipsy, ei sunt cei ce caută mereu să țină pasul cu tot ce-i nou. E greu de prezis ce va fi. Ai spune că fan­fa­rele țigănești cân­tă la fel în Balcani, însă ele sunt atât de dife­rite! Bulgarii cân­tă foarte melan­colic, sârbii sunt foarte discipli­nați, unul condu­ce și ceilalți îl ur­mează, iar româ­nii cântă în­tot­dea­una prea mul­te note, nu-și stă­pânesc tempe­ra­mentul. Acolo un­de sârbii cântă două note, româ­nii vor cânta o sută! Acum, cea mai mare influență vine de la disc-jokeys, ei sunt cei care mixează foarte mult pe muzica balcanică. DJ-ii s-ar putea să aibă un cu­vânt de spus în viitorul muzicii țigănești.

- Probabil că a fost pentru dumneavoastră o ex­periență extraordinară să cântați alături de țigani din țări și culturi diferite, pentru înregistrarea dis­cului "Șampanie pentru țigani"...

- Fantastic! Dintre toate discurile mele de până acum, acesta a fost probabil cel în care am fost cel mai influențat de muzicienii cu care am înregistrat. Ce sentiment, să stau cu cei din Gipsy Kings de vor­bă, cum stăm noi acum, apoi să începem să cântăm piesa cu care am venit și, imediat, să se transforme în rumba catalania! Cu totul altceva! Sau să cânt cu Florin Salam și cu trupa lui și piesa să devină un hip-hop, nu mai știu ce, o țăcăneală românească. Nu mai spun cu Gogol Bordello. Dacă îți arăt varianta origi­nală a cântecelor și ce a ieșit pe disc, zici că sunt alte piese.

- Cu o viață nomadă, me­reu pe drumuri, vă considerați și dumneavoastră uneori un soi de ți­gan?

- Sigur. Cui nu i-ar plăcea să fie, măcar pentru o zi, gipsy? E o metaforă, țiganii sunt precum cow­boy-ii din fil­me, pot zbura, se scufundă, fac tot felul de chestii ireale. Cât despre mine, mereu am fost no­mad, mă uit pe geam, pei­sa­jele se succed, iar eu sunt în mișcare.

Energia balcanilor: mereu de la început

- În ultimii ani, ați cântat în Australia, America, Asia. Cum este primită muzica balcanică în lume?

- Sunt stereotipurile astea, cum că în sud oamenii sunt mai calzi, în nord, mai reci... Nu-i așa. Muzica este un limbaj universal. Știați că s-au descoperit niște plăcuțe care atestă că oamenii aveau instru­mente mu­zicale cu mult timp înaintea unui vocabu­lar? Comu­nicăm prin muzică de când există omeni­rea, așa că, oriunde te afli, dacă folosești limbajul universal, poți comunica foarte bine cu oamenii.

- Sunteți atât de senin pe scenă, cu un larg zâm­bet pe față, ca un copil la joacă...

- E simplu, atunci când ești înconjurat de oameni talentați. Când cântam rock era mai dificil, pentru că fiecare dintre cei din trupă era influențat de alt muzi­cian și încerca să cânte ca el. Acum, am alături oa­meni care cântă în mod natural, muzica le-a fost trans­misă genetic de la străbunici și ei o duc mai de­parte. Așa că nu am mare lucru de făcut în concert. E păcat că nu puteți să fiți și voi, măcar o dată, în locul meu, pe sce­nă.

- Am înțeles că nu puteți sta departe de rădă­cini, de locurile natale.

- Familia mea trăiește la Paris. Când am de com­­pus pentru o lucrare simfoni­că, sau o coman­dă, pot lucra la Paris, însă în rest trebuie să mă întorc la Bel­grad, nu pot sta depar­te. Cu cât călăto­resc mai mult, cu atât îmi dau sea­ma de spiritul meu local. Nu pot locui multă vre­me departe, tre­buie să simt energia Balca­ni­lor. Bucureștiul este un oraș în care aș putea lo­cui câțiva ani, să lucrez cu muzi­cie­nii locali, care sunt uluitori. I-ai văzut la repetiții pe cei din trupa lui Florin Salam? Top Class! In­stru­mentiști ex­tra­or­­di­nari.

- Cum v-ați acomodat cu Pa­risul, cât de difi­cil a fost să plecați de acasă în anii războiului?

- Greu. Știi, în Iugoslavia eram un rock star, cu mașini, iaht, toate rahaturile astea. Dacă vedeam o zgârietură pe capota mașinii, mă enervam înfiorător. Și, deodată, a doua zi, pierzi totul, contul în bancă, mașinile etc. Și îți dai seama că ceva foarte important s-a întâmplat în viața ta. Sigur, sună ca un clișeu idiot, dar, când ajunge cineva în situația asta, reali­zează că nu lucrurile materiale sunt cele ce contează. M-am simțit eliberat de toate tâmpeniile alea pe care le cumpărasem doar pentru că aveam cu ce. Ceea ce mi-a lipsit în anii războiului a fost cu totul diferit de lucrurile materiale. Când gă­seam o poză veche, cu colegii din liceu, când îmi aminteam de câte cineva... Parisul este cel mai fru­mos oraș din lume, dar nu-i acolo nici o mă­tușă pe care să o vizitezi la prânz. A trebuit să încep de la zero, și mai târ­ziu am descoperit că a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâm­plat în viață. Să încep de la zero pentru a doua oară a fost su­perb. Pentru că și cea mai strălu­ci­toare rutină tot ru­tină se numește. Ceea ce-i frumos, cu adevărat, sunt începuturile. De aceea îmi place, mai nou, să lucrez în teatru, în seriale TV. Am descoperit că cel mai frumos lucru în viață este să o iei de la început, să te simți ca un începător.

(Mulțumiri, Anca Pop, pentru intermedierea aces­tui interviu.)