Cealaltă parte a lumii

- O călătorie în Tanzania -

În mijlocul pustiului

Banii te pot ajuta să plăteşti chirii, haine, mâncare. Dar banii te pot ajuta şi să zbori. Departe, foarte de­parte de camera, oraşul şi oamenii tăi, de tot ce ai învăţat că înseamnă acasă, să laşi în urmă lucrurile pe care le cunoşti şi să ajungi într-o zi şi o noapte, în cea­laltă parte a lumii, undeva, la singura masă dintr-un aeroport pierdut, într-un loc despre care ştii că se chea­mă Nairobi, dintr-o ţară pe care n-ai s-o vezi, Kenya. Ai ajuns până aici şi ai aflat că Nairobi e un ae­roport cu o masă de plastic, la care bei, încet, cafea după cafea, un oraş în care aştepţi ca vântul să se miş­te şi un autobuz care nu se mai în­duplecă să vină. Mai întâi apare dimineaţa, aici, în cealaltă parte a lumii, la o masă de plastic, dintr-un aeroport pierdut, iar dimi­neaţa asta ar putea fi aceeaşi cu cea de acasă, dacă vântul nu s-ar fi ascuns de tine, nu ar fi atât de cald, nu ai aştepta, ca pe singurul lucru care a mai rămas de aşteptat, un autobuz care să te ducă şi mai departe, dincolo de o altă graniţă, până în Tanzania. E deja prea cald, cafeaua nu mai are nici un gust, iar auto­buzul care apare e deja plin de bagaje şi de oameni. Te urci. Ultimele două locuri sunt pentru tine şi prietenul tău. Drumul e plin de hârtoape, pământul Africii e roşu, autobuzul trece printr-un pustiu cu termite şi co­paci singuratici, eşti atât de departe de casă, spui că eşti din România, iar oamenii se uită nedumeriţi la tine, n-au auzit, nu ştiu sau, poate, pur şi simplu, nu-i in­teresează. Singurii care îţi zâmbesc în autobuzul ăla sunt africanii; americanii şi australienii s-au ascuns în spatele aparatelor de foto­grafiat şi pozează în ne­ştire pământul roşu şi copacii singuratici. Sute şi sute de poze printr-un geam mur­dar, în drumul spre o gra­niţă cu pământ roşu. Probabil că se simt departe de casă, probabil că apa­ratul ăla îi pune la adăpost de lu­mea asta nouă în care au intrat. Drumul e desfundat, um­bra nu mai există, ai ajuns în­tr-un sat de nicăieri, iar aici, nicăieri, autobuzul se opreşte, eşti la graniţă, femei încearcă să-ţi vândă mărgele, alune, fructe. Nu cum­peri nimic, în schimb le faci poze, te pui şi tu la adă­post, exact ca ceilalţi albi din autobuz. Într-un con­­tainer metalic, oameni în uniforme îţi iau ampren­tele şi îţi fac fotografii. Albii plătesc taxele de viză, noi nu. Tanzania şi România sunt ţări prietene, şi asta di­nainte de 1989. Întot­dea­una e bine să te simţi pri­vi­le­giat, chiar şi într-un con­tainer din mijlocul pustiului, pe o căldură atât de mare şi cu un vânt care a uitat să mai bată.

Pole-pole

Adormi, iar când deschizi ochii, eşti deja în oraş, în Arusha, în nordul Tanzaniei. Munţii ar trebui să fie aproape, muntele Meru, chiar şi Kilimanjaro, ai vrea să vezi piscurile înzăpezite, doar eşti atât de aproape de acoperişul Africii. Dar nu. Ziua e pâcloasă, norii au coborât peste oraş, se apropie sezonul ploios, tot ce poţi vedea sunt fulgere îndepărtate. Acolo ar trebui să fie munţii. Ţi-e un pic ciudă, dar n-ai timp nici pentru asta. Trebuie să găseşti locul unde vei dormi la noapte, maşina care te va purta mai departe, trebuie să te îndepărtezi de autobuzul în care deja ai stat prea mult. Niciodată n-ai timp să te gândeşti la lucruri, când ai atâtea altele de făcut. În plus, nici n-am apucat să ne dezmeticim şi avem deja escortă. Un puşti care insistă să-l numim "Good Luck" (Noroc) ne promite că ne va duce unde avem nevoie. În scurt timp mai apare un altul, unul e pictor, altul e ghid, umbli bezmetic prin oraşul ăsta fără să ştii prea bine ce cauţi, te laşi la voia lor, fie ce-o fi, îţi spui că trebuie să în­cetezi să te simţi alb şi să vorbeşti, pur şi simplu, cu niş­­te oameni ca şi ti­ne, culoarea e doar în capul tău, iar oamenii ăştia sunt la fel de pri­etenoşi şi joviali ca cei mai prietenoşi şi joviali oameni pe care îi cunoşti. Îţi spun că Tanzania e cea mai paşnică ţară din Estul Africii, că, de 50 de ani, de când s-a proclamat independenţa, n-au cunoscut nici un război, că sunt mai mulţi creştini decât musulmani, dar nici ăsta nu e un motiv pentru conflicte, că alte ţări, precum Rwanda, au venit aici, în Arusha, pentru o judecată dreaptă a crimelor de război. Îţi vorbesc despre munţi şi despre ploi, despre triburi şi despre muzică, despre fotbal şi mâncare. Cred în tot felul de eroi, fie că sunt Bob Marley, Lionel Messi, Nelson Mandela sau Iisus. Şi nu doar ei, toţi tanza­nie­nii sunt aşa. Vezi asta pe autobuzele ticsite de oameni, care sunt pictate cu tot felul de chipuri. Muzică, re­ligie, fotbal. Şi un oraş liniştit, incredibil de curat, cu gră­dini umbroase şi străzi devălmăşite. Un oraş pes­triţ, obişnuit cu oameni din toate colţurile lumii, care vin aici ca să plece mai departe, spre zăpezile de pe piscuri, spre ani­malele fabuloase, spre triburile ui­tate de vremuri. Lumea e săra­că, banii sunt puţini, dar asta nu îi opreşte şi nu îi va opri să zâm­bească. "Pole-pole", spune Good Luck în swahili (limba oficială din sud-estul Africii), şi aflăm că asta e expresia care se potriveşte cel mai bine cu stilul tanzanian de a privi lucrurile. Înseamnă "în­cet, încet" şi înseamnă că n-avem de ce să ne grăbim. A­jun­gem la pensiune, pe un drum desfundat, plin de frizerii şi ma­gazine pestriţe, iar aici, în spatele unui gard înalt, ne aducem amin­te că suntem diferiţi, turişti şi albi. Înăuntru e o grădină amena­jată perfect, sunt călători din toa­tă lumea, un soi de oază pentru oamenii care se feresc să intre în contact cu ceilalţi oameni, cei care locuiesc aici. Aşa se şi nu­meşte locul în care vom ră­mâne peste noapte, L'Oasis. Un Babi­lon perfect între­ţinut, care să te protejeze de lu­mea vie, săracă şi jo­vială de afa­ră. Sunt şi români aici, alţii decât noi, se miră când află că vom călă­tori singuri cu ma­şina în­chi­riată, fără ghid, fără şoferi, mai depar­te, tot mai departe. A tre­cut o singură zi de când am ajuns şi deja ne simţim în Africa de-o veşnicie. Se lasă noap­tea, e lună plină, aceeaşi lună plină ca acasă, dinspre munţi se vede furtuna, iar a­proape, deasupra noas­tră, trec la răstimpuri lilieci.

Alb şi negru

Dis-de-dimineaţă, plecăm. Plecăm cu un jeep vechi de 30 de ani, o relicvă care încă mai umblă pe drumurile astea, pe care asfaltul pare să fie inventat de curând. Iar maşina nu doar că merge, ci pare să fie una cu drumul, cu toate gropile şi denivelările peste care ne e dat să trecem. Şoseaua şerpuieşte deasupra lacului Manyara, babuinii păşesc agale de-a lungul drumului, oamenii din sate îşi vând bananele verzi şi roşii, se văd smochini, sălcii uriaşe, păduri de mahon, mergem spre Karatu, într-o maşină care scârţâie din toate încheieturile, a început să plouă, şoseaua e pus­tie, trec doar autobuze, rar, autobuze cu Bob Marley şi Iisus, tihna înseamnă o maşină veche care te poartă spre un loc despre care nu ştii nimic, înseamnă cior­chini de banane roşii şi ploaie. Ajungem în Karatu. O altă pensiune umbroasă, curată, plină de toate florile pământului, închisă ca o fortăreaţă de lumea de afară, de drumul desfundat, cu bălţi uriaşe de ploaie, prin care ai trecut. Suntem albi, suntem feriţi, suntem oa­menii care plătesc ca să vadă lucrurile cu care cei de aici trăiesc zi de zi. Ieşim, ne plimbăm printr-o pădure uriaşă, verde şi cărnoasă, spre o peşteră a elefanţilor, spre o cascadă. Elefanţii nu sunt nicăieri, nici peştera nu e peşteră, e doar un pământ nămolos şi roşu, plin de minerale, pe care elefanţii îl folosesc dintotdeauna pentru foloasele lui tămăduitoare; acum sunt doar babuini aici, cascada nu se vede nici ea prea bine, se văd doar plantaţiile de cafea, nesfârşite plantaţii de cafea care aparţin unor englezi, care le-au împrejmuit cu garduri, sere, pensiuni, toate închise, toate pentru noi, oamenii albi, dacă a­vem suficient de mulţi bani ca să ne permitem să stăm înă­untru. Se înserează în­cet, mâncăm într-o curte oa­recare din oraşul ăsta mic, Karatu, asta, după ce am cerut permisiunea celor de la pensiune să ne lase din­colo de garduri. Se pare că e periculos să te aventurezi noaptea mai departe de locu­rile tale de alb. Mân­ca­rea e rea, îţi trebuie dinţi să­nătoşi ca să mesteci mshikaki, carnea de vită, iar ugali, o budincă de făi­nă, n-are nici un gust, dar măcar e ceva. Mănânci. Se ia curentul, ni se aduce o lumânare, mai sunt alţi trei tanzanieni la mesele de plastic, e linişte, suntem în Karatu, e beznă şi e bine.

Hadzabii

Soarele de dimineaţă se ridică greu, e o pâclă de ploa­ie care atârnă peste dru­mul prăfos, maşina noas­tră bătrână rulează pe un câmp pustiu, pietros şi roşu, suntem în miezul Afri­cii, la doar câţiva kilo­metri de locurile pe care an­tro­pologii le-au numit "leagănul omenirii". Mer­gem să întâlnim triburile hadzabii, oa­menii care tră­iesc de zeci de mii de ani în inima locu­rilor ăstora uitate, în afara timpului, în afara le­gilor, înăuntrul vieţii celei mai pure. Am părăsit de mult asfaltul, satele prin care trecem par, în lumina di­mi­neţii, sim­ple năluciri, la fel şi copiii care se în­dreap­tă de ni­căieri spre şcoli pe care nu le vezi niciunde. Viaţa e ascunsă de noi, sau, poate, ne-am obişnuit altfel şi nu suntem în stare încă să o recu­noaştem. Avem ghid, iar el ne spune "pe aici". Maşina se face una cu pă­mân­tul, cu pietrele, cu pârâurile răz­leţe pes­te care trecem. Căutăm un trib nomad, ultimii vâ­nă­tori au­tentici de pe tot continentul african. Mai în­tâi gă­sim copacul. Un baobab uriaş, un soi de ani­mal pre­istoric, locuit de mii de fiinţe care forfotesc sub scoarţă, cele mai zălude şi neînchipuite plăsmuiri ale unor animale care nu există, toate adunate într-un singur copac, ba­o­babul ăsta, crescut la intrarea unui alt tărâm, regatul imaginar al oamenilor hadzabii. Copacul e sacru, iar pe el, vânătorii au atârnat cranii ale animalelor ucise. "Sunt aici, asta e intrarea", îţi şopteşte David, ghidul nostru. Intrăm tăcuţi. Dacă e o linie care să te separe de tot ceea ce ştii, atunci asta trebuie să fie. Un copac uriaş, împodobit cu cranii, liniştea de dimineaţă, căldura care se coboară încet odată cu soarele ce se ridică şi nişte stânci. Sub ele, strânşi în jurul unui foc mocnit, câţiva vânători hadzabii mănâncă din rămă­şiţele babuinului vânat cu o zi înainte. Nu se arată mi­raţi că te văd, dar nici nu te privesc, mănâncă mai departe, în linişte, ca şi cum nici n-ai fi ajuns acolo, tu, omul alb, în hainele tale ciudate. Într-un târziu vorbesc cu David, ghidul nostru, în limba lor fără sea­măn, singura pe care o ştiu. O limbă plină de su­ne­te, onomatopeică, o limbă care şi astăzi a rămas un mister pentru oamenii de ştiinţă. Nu vine de nicăieri şi nu se aseamănă cu ni­mic, e pur şi simplu o limbă pură, la fel ca şi oamenii ăştia adunaţi sub o stâncă care mănâncă rămăşiţele unui babuin. Hadzabii au rămas mai puţin de o mie astăzi, dar, conform tuturor cercetărilor de până acum, nu li se poate găsi nicio descendenţă. Au fost şi au rămas aici, în locurile astea numite "leagănul omenirii", de zeci de mii de ani, făcând acelaşi şi acelaşi lucru. Vânătoarea. Atât. Cu arc şi săgeţi, nimic altceva, neînduplecaţi, neclintiţi, schimbându-şi doar locul, în funcţie de secetă sau ploaie, de plecările sau întoarcerile animalelor. Fără case, doar cu un soi de adăposturi pe care le ridică provizoriu, egali între ei, demni, paşnici şi nesupuşi. Au refuzat orice formă de "ci­vilizare" forţată sau nu, venită din partea colo­nialiştilor, a misionarilor, a guvernelor. Astăzi, sunt singurii oameni care nu sunt obligaţi să dea socoteală statului, în nici un fel, din întreaga Tanzanie.Probabil că sunt cei mai liberi oa­meni de pe pământ. Iar ei, oamenii ăştia, se înduplecă să ne ia pe noi, albii, la vânătoare. Pur şi simplu, ca şi cum ar fi de la sine înţeles. Îi urmărim prin hăţi­şu­rile spinoase, privim şi noi atenţi sălciile şi baobabii de necuprins. Ei cu arcul şi săgeţile, noi, tăcuţi, în ur­ma lor. Nu găsim nici un vânat, e deja prea târziu pen­tru asta, dar ne oprim, hadzabii culeg fructe de pământ, un soi de cartofi, fac focul din două lemne pe care le rotesc, le tot frământă chinuitor unul de altul, iar din ele iese fumul, un fum firav, o adiere, peste fum presară iarbă uscată şi, încet, ca un miracol de la începuturile tim­pului, apare focul. Suntem adormiţi şi năuci, cuvin­tele ne-au dispărut, iar când apar, nu mai sunt cu­vin­te, ci doar sunete, sunetele vrăjite ale limbii pe care o vorbesc ei. Odată cu focul, le-am învăţat şi limba. Pur şi simplu, din mirare şi vrajă, ca atunci când pricepi lucrurile fără să pui întrebări, în singurul fel prin care poţi înţelege, direct prin inimă. Hadzabii pun fructele la copt şi le împart cu noi. Au un gust stra­niu, de pământ şi apă, mâncăm şi seminţe din bao­bab şi miere, pe care tocmai au cules-o de la albi­nele sălbatice, mâncăm tot ceea ce mănâncă şi ei atunci când nici un animal nu se lasă prins. Ne învaţă să facem focul, ne învaţă să tragem cu arcul, ne în­vaţă rostul tămăduitor al rădă­cinilor din jur. Schim­băm ţigări, noi pe ale noastre, ei pe ale lor, din plan­te şi flori neştiute. Ne întoar­cem din călătoria asta prin timp, ne aşezăm tăcuţi pe pietre. Femeile sunt într-o parte, împletesc măr­ge­le, singura legătură pe care au ac­cep­tat-o cu lumea de afară. Se în­torc şi alţi bărbaţi din trib. Unii au vânat un porc sălbatic, un facocer, tribul se strânge în jurul prăzii, se bucură, se face focul, încă o zi în care vor mânca pe săturate. Au so­sit şi alte maşini, oameni albi ca­re privesc ciudat ultimele rămă­şiţe ale unei lumi care s-a sfârşit acum sute şi sute de ani. Apoi se dan­sea­ză. Dansul ca bucurie pură, dansul ca recunoştinţă pentru zeiţa soare, Ishoko, şi zeul lună, Haine, dansul pentru vâ­nătoare, dansul pentru oa­meni, dansul ca limbă care te aduce împreună. Mâncăm carne de porc sălbatic. E bună, e al naibii de bună, şi ai vrea să rămâi aici, să ai arcul şi săgeţile tale, să urci în bao­bab după faguri de miere, să vor­beşti în limba asta stranie, plină de su­nete, să asculţi poveştile cu uri­aşi, aceiaşi uriaşi din po­veştile pe care le-ai auzit şi în ţara ta, la Cio­clo­vina, uriaşii care au fost trimişi de zei la începuturile timpului ca să ne înveţe tot ce am avut de în­văţat. Ai vrea să le spui că poveştile lor sunt şi ale noas­tre, că negru şi alb sunt totuna, că dansul, focul şi bucuria sunt totuna, că ei mai ştiu încă ce înseamnă rostul pur al libertăţii, că noi ne-am făcut mari şi am în­ceput s-o uităm, că trebuie să rămână mai departe aşa şi să nu dea socoteală nimănui, ca să nu uităm de unde am plecat, cine suntem şi încotro ar trebui să ne îndrep­tăm. Doar că plecăm de pe tărâmul ăsta magic, ajun­gem la păstorii Datoga, ne oprim şi facem poze, la felul în care fierarul îşi croieşte podoabele, la fe­me­ile care macină făina, suntem albi, suntem civili­zaţi, avem o pensiune cu gard înalt în care vom dormi la noapte, la noapte ne vom visa hadzabii şi vom vâna cu arcul, iar a doua zi, de dimineaţă, ne vom trezi, ne vom sui în maşina de teren şi vom coborî în craterul vul­canului Ngorongoro ca să găsim lei, hiene şi alte mi­nuni ale lumii. Sigur, vom face şi poze. Sigur, vom a­vea şi ghid. Suntem albi şi vizităm Africa. Noapte bună.

Craterul cu minuni

Ngorongoro este un crater uriaş, un vulcan pră­buşit acum două milioane de ani, care a devenit în timp una dintre minunile lumii. O minune de 260 de kilometri pătraţi, aflată în inima teritoriilor triburilor Masai, păstorii războinici care au îmblânzit sălbă­ticia şi şi-au făcut-o casă. O minune în care coborâm de pe versanţii înalţi ai muntelui, încet, aşa cum se coboară în orice minune a lumii. Coborâm în miezul unui vulcan bătrân, în oaza asta ferită care forfoteşte de viaţă. Ar fi fost bine să fim singuri, dar nevoia noastră de minuni e prea mare. Rezervaţia naturală e înţesată de maşini care umblă dintr-o parte în alta după lei, rinoceri şi elefanţi. Iar rinocerii se arată, timizi, temă­tori, singuratici, leii vânează nestingheriţi şi păşesc cuminţi chiar pe lângă roţile maşinii tale, elefanţii trec mai departe prin crângurile de salcâmi şi pădurile de pini, hipopotamii ies din mlaştini doar ca să se lase fotografiaţi în nepăsarea lor imperială. E o forfotă nesfârşită de zebre şi antilope gnu, de gazele şi facoceri, de struţi şi păsări flamingo, de bivoli uriaşi. Oamenii sunt în maşini, ascunşi în spatele apa­ratelor de foto­gra­fiat, oamenii nu au voie să pă­şească în iarba pitică, de savană, trebuie să păstrăm distanţa, nu suntem de aici, suntem într-o gră­dină zoologică uriaşă, am plătit bilet ca să intrăm, trebuie doar să aplaudăm, să ne bucu­răm cu motoarele pornite. Sunt mai multe maşini decât animale de pradă, hienele dorm la soare, obosite după o noapte în care au vânat, îţi tot spui că ar fi fost bine să fim singuri, să aşteptăm în tăcere până când soarele se va ascunde după arbuşti, dar nici asta nu e voie, există un program de vizitare şi trebuie respectat. Îl întreb pe David, ghidul nostru, dacă am voie să ies din maşină, un pic, doar un pic, să mă apropii de craniul de bivol ascuns în iarbă, să simt pământul sub tălpi. Îmi face semn că da, dar să mă mişc repede, să nu fiu văzut. Alerg. Sunt un animal ciudat, pe două pi­cioare, cu un aparat de fotografiat atârnat la gât, nu am ce căuta aici. Simt asta, şi o simt şi antilopele gnu care se sperie de mine, fornăie, aruncă din picioare. Mă întorc la maşină grăbit, aş vrea să mă simt vic­torios, ca un om care a păşit în mijlocul savanei ca să atingă un craniu de bivol, dar mă simt doar stânjenit, stin­gher. Sunt doar o vietate ciudată, un caraghios care se întoarce la maşină şi atât. Suntem în mijlocul unei minuni şi nu o pot atinge. Mi-e ciudă. Dar măcar am fotografiat rino­cerii ăia care se văd atât de rar. Ne întoarcem, ur­căm pe culmile înalte ale muntelui, aco­lo unde păs­torii masai îşi plimbă în voie vitele, lao­laltă cu ze­brele. Viaţa rămâne în urmă, viaţa asta nu e a noastră, maşina se îndreaptă spre oraş, în noaptea asta vom dormi iarăşi în Arusha, apoi în marele oraş tanzanian Dar Es Salaam.

Rugăciunea

Avem un drum lung până pe insula Mafia, de la Oceanul Indian. Ne trezim în miezul nopţii, suntem singurii albi dintr-un autobuz care pleacă spre un sat de niciunde, Nyamisati. Autobuzul are difuzoare, la di­fuzoare se aude o predică musulmană. Allah va ve­ni, dar autobuzul nu mai ajunge. Se strică, se opreş­te, se repară, pleacă mai departe. Nyamisati e la ca­pătul lumii, iar capătul lumii e un loc arid, prăfos şi murdar, cu o apă tulbure la margini pe care va trebui să plutim. Aşteptăm. Pole-pole. Ore şi ore la ca­pătul lumii, într-un sat arid, prăfos şi murdar. Va­porul nu poate să plece, valurile din ocean sunt prea mari a­cum, aşteptăm ca bestia să se liniştească, pole-pole. 15 ore de aşteptare ca să ne suim, singurii albi, pe o băr­cuţă sugrumată de bagaje şi de oameni. Se crapă de ziuă când ieşim de pe canale şi intrăm în ocean. Ocea­nul Indian e furios, feroce, valurile izbesc cora­bia din toate părţile, motorul se opreşte, apa se re­var­să peste femei şi copii, valuri şi valuri de apă. Şi e din ce în ce mai rău. Copiii plâng, bărbaţii au amuţit, fe­meile leşină. Mă gândesc că vom muri aici, în mij­locul oceanului ăstuia, la mii de kilo­metri de casă, mă gândesc cât de absurdă e moartea asta, şi doar în­tot­deauna am crezut că moar­tea are un sens. Nu i-l gă­sesc, sunt mirat şi mă rog la Dumnezeul meu. În fa­ţa mea, un musulman se roagă la Dumnezeul lui. Ne rugăm împreună, tăcuţi, iar Dumnezeii noştri ridică barca deasupra apelor, iar barca pluteşte mai departe, tot mai departe, spre insula Mafia. Apele se îmblânzesc, mă uit la musul­man şi îi zâmbesc, el se uită la mine şi îmi zâmbeşte. Ştim. De la Oceanul In­dian am zburat spre casă cu o cochilie de melc. Acum, când scriu, din cochilia asta au ieşit două ten­tacule lungi şi negre. Cochilia e vie, înăuntru trăieşte, încă mai trăieşte, un rac. O vietate stranie care a ajuns cu mine acasă, tocmai din Tanzania.