IOAN PINTEA: "Poezia este o formă de exprimare a frumuseții lumii, iar acolo unde este frumusețe este și Dumnezeu"

Credință și poezie

- Poet și preot, dăruit deopotrivă cu talent literar și cu iluminare duhovnicească, fost ucenic al monahului Nicolae (Steinhardt) de la Rohia, Ioan Pintea izbutește să slujească, deopotrivă, două iubiri: cuvântul scris și Cuvântul lui Dumnezeu -

"Liturghia de după Liturghie"

- Părinte Ioan, ați invitat la Bistrița revista "Formula AS", pentru o întâlnire cu cititorii, chiar în biserica "Sfinții Trei Ierarhi", căreia îi sun­teți paroh. Organizați frecvent astfel de manifestări culturale în spațiu sacru?

- Da, pentru că însăși biserica noastră ne îndeamnă la aceasta. Ea este ctitoria unei preg­nante personalități transilvănene, Grigore Ple­tosu, pri­mul profesor de limba și literatura română al poetului George Coșbuc. Grigore Pletosu, ale cărui oseminte se odihnesc sub streașina bisericii, a fost un cărturar impor­tant, a scris și o "Dog­matică" ortodoxă, pe care recent am reeditat-o. Prin urmare, bise­rica noastră are și valențe culturale. În plus, să nu ignorăm faptul că ne aflăm în Transil­vania, unde Biserica este mult mai des­chisă spre evenimente culturale decât prin alte părți ale țării. La dialogurile cultural-duhovnicești pe care le orga­nizăm, participă nu doar creș­tinii din parohia noastră, ci vin oameni de peste tot, după cum ați văzut. Unii de foarte departe, de pildă de la Maieru, locul în care a copilărit Liviu Rebreanu. Nu este prima întâl­nire pe care o facem cu intelectuali laici în biserică. Am lansat, nu demult, o traducere despre opera și via­ța Sf. Grigorie de Nazianz. Am vorbit, atunci, nu nu­mai despre teologia Sf. Grigorie de Nazianz, ci și des­pre poezia sa și, să nu vă surprindă, despre locul pe care îl ocupă acesta în poezia modernă. Am mai avut bucuria să-l prezentăm enoriașilor noștri pe marele fizician Basarab Nicolescu, care a venit însoțit de pă­rintele profesor Ioan Chirilă de la Cluj. O altă întâlnire de mare impact am avut cu poetul clujean Adrian Po­pescu. După cum vedeți, ne străduim să facem un dialog viu între cultura laică și cea bisericească, spre folosul tuturor. Iar lumea simte aceste întâlniri ca pe o liturghie de după Liturghie. Marele pă­rinte Dumitru Stăniloae spu­nea că doar poezia îl poate cuprinde pe Dumnezeu, prin poezie îl înțelegi per­fect pe Dumne­zeu. Creștinul cu o anu­mită sensibili­tate poate să-și dea seama că, trăind prin slujbele Bisericii, trăiește prin poe­zie. Până la urmă, tot ce auzim și trăim în biserică este Cuvânt, cuvânt sfânt, trans­mis seme­nilor prin articulări poe­tice, după păre­rea mea. Sunt con­vins că oa­menii se întorc mult mai bo­gați su­fle­­tește de la această "liturghie de după Liturghie". Îi cunosc pe cre­din­cioșii parohiei și știu că iubesc poezia și cul­tura în gene­ral. Iar noi, preoții sluji­tori, suntem foarte bucuroși că reușim să-i deschi­dem și spre alte orizonturi du­hov­­nicești, care vin să-i îmbogă­țeas­că, să-i întrarmeze, să le dea o altă vi­ziune asupra Cuvântului.

"Țin mult la preoția mea"

- Părinte Pintea, dvs. înșivă sun­teți, deopotrivă, poet și preot. Slujiți în altar, dar scrieți cărți de poezie, proză și eseistică. Încap în aceeași teacă două iubiri? Preoția nu îngrădește libertatea literaturii? Lite­ratura nu inflamează prea tare cuvântul rostit în bi­serică?

- Cred că această tentație, chiar dacă apare, este inhibată rapid de conștiința de preot. Adevărat, scri­itorii au și o anumită cantitate de orgoliu. O mare can­titate! Orgoliul vine din ideea că ești autor. Dar dacă, scriitor fiind, îi slu­jești lui Dumnezeu în biserică, acest orgoliu poate fi estompat. Cel pu­țin așa a fost în cazul meu. Înainte de preoție, am publicat câteva cărți de poe­zie care au fost foarte bine receptate de critica literară și chiar premiate. Ceea ce, evident, mi-a dat satisfacții. Dar tot orgoliul meu de scriitor publicat și apreciat a fost ras, când am scris textele inițiale a două slujbe de canonizare. Am avut onoarea și bucuria de a-mi fi cerute de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolo­meu Anania. Și am scris slujba de canonizare a Sfân­tului Pahomie de la Gledin și cea a Sfinților Martiri Năsăudeni. Acestea m-au smerit, pentru că, deși sunt scrise de mine, nu sunt semnate. Spre marea mea mulțumire, am reușit să devin autor anonim. Textele au fost, pe ici, pe colo, modificate, completate de către o comisie specială a Sfântului Sinod, dar startul du­hov­nicesc, duhul poetic, l-am dat eu. Peste un timp, însă, vor dispărea și cei care știu că eu am alcătuit aceste texte, și atunci numele meu nu va mai fi legat deloc de ele.
Revenind la întrebarea despre cele două iubiri, în mod categoric, pe primul loc este slujirea în biserică. Țin mult la preoția mea și caut să mă desăvârșesc ca preot. Dar, ca să fiu sincer, nici poezia nu este o preo­cupare secundară, ci una de zi cu zi, așa cum este ru­găciunea. Cu toate acestea, nu cred că aici încape tră­darea vreuneia dintre iubiri, pentru că și în biserică, și la masa de scris lucrez, aș spune, cu materialul lui Dumnezeu: cu cuvân­tul, iar Cuvântul, pre­cum bine știți, este la Dumnezeu și Dumnezeu este Cuvântul.

"Cred în Dumnezeu așa cum cred mama Floare și tata Anchidim"

- Debutul dvs. poetic a fost o veritabilă săr­bătoare. Ați fost celebrat ca o mare spe­ranță a literaturii române. De ce ați simțit nevoia ca, pe lângă poezie, să intrați și în preoție?

- Despre poet se crede îndeobște că este cineva cu capul în nori, boem și desprins de concretul vieții. Eu unul am fost întotdeauna, și ca preot, și ca poet, cu picioarele pe pământ și cu sufletul deschis către cer. Și cred că un scriitor n-ar trebui să trăiască numai pentru el. Mie nu mi-a ajuns postura de poet, pentru că am vrut să fiu mai mult de ajutor celorlalți. Și-apoi, mi-am dorit, de pe când eram copil, să devin preot. După întâlnirea cu părintele Nicolae (Steinhardt) de la Rohia, acest gând a prins aripi și, în cele din urmă, mi s-a împlinit. Și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-a dat-o! Pe de altă parte, încă de la prima carte de poezie publicată, "Frigul și frica", m-a preocupat să transmit un mesaj creștin. Sigur că atunci mesajul era mai încifrat, pentru că poeziile din acest volum au fost scrise înainte de 1989 și nu puteau fi altfel. Dar poezia mea are și acum o profundă motivație creștină, chiar dacă, uneori, mai puțin vizibilă. Există o continuitate în tot ce fac. Preoția mi-a accentuat trăirea poetică. De pildă, am scris o poezie despre Maica Dom­nului, care apare în cartea "Casa tes­la­rului", poezie care a luat naștere în biserică. La un moment dat, după ce mi-am terminat rugăciunea, am rămas în fața icoanei Maicii Domnului, fără să-mi propun, ci ca o continuare fi­reas­că, și am compus mental această poezie. În concluzie, eu cred că după ce am devenit preot, poezia mea a câș­tigat în conținut. Și nu mă refer numai la încărcătura creștină, ci la valoarea poetică valabilă oriunde și oricând. Asta a fost și lupta mea, ca, preot fiind, să nu scriu o poezie tezistă, în clișee, ci o poezie pe care să o poată aprecia critica literară și să o guste chiar și cei care nu merg la biserică. Rămân preot, dar mă și deta­șez de calitatea mea de preot, pentru a nu o pierde pe cea de poet. Vreau să fiu și un preot serios, dar și un scriitor serios. (Zâmbește)

- Părinte Ioan, care este rădăcina celor două iubiri ale dvs.? Cum de s-au născut împreună?

- Vin dintr-o lume care a susținut și susține jert­felnic Biserica lui Hristos: lumea țărănească. Eu sunt copil de țărani, dintr-un sat așezat de mâna lui Dum­nezeu pe un deal: Runcul Salvei. Acolo a pornit izvo­rul poeziei și tot acolo mă întorc când simt că izvorul ei se mai retrage. Credința a fost pentru mine un dat firesc. Cred în Dumnezeu, așa cum cred părinții mei, mama Floare și tata Anchidim. N-am avut atitu­dini cioraniene în relația cu Dumnezeu. Deși l-am citit și prețuit pe Cioran, nu m-am răzvrătit niciodată. Coasta Boacii, pe care am urcat în toamna anului trecut, sea­mănă izbitor cu Dealul Coastei din satul meu, deal de pe care am privit, senin și fără complexe, cerul și ză­rile Domnului. Am o viață petrecută în credință. Cu că­deri și ridicări. Dar, în credința de acasă. Credința aceea mi-a rămas în suflet și cu ea merg mai departe, și ca preot, și ca literat. Toate celelalte, literatura, poe­zia, lecturile, mă ajută să înțeleg anumite lucruri. Dar ceea ce mă menține într-o relație de vârf cu Dum­nezeu este credința primită de la părinții mei.

- Mai țineți minte cum a început? Cine v-a dus prima dată, pe deal în jos, la biserica satului, cine v-a învățat primele rugăciuni? Întâmplările copilă­riei se transformă, adesea, în stâlpi de viață...

- Dintru început am simțit credința ca un dat, ca un dar. În familia noastră credința a fost și a rămas un feno­­men natural, obișnuit, indispensabil. Mi-am văzut zi de zi părinții stând de vorbă cu Dumnezeu. Dacă plecau la drum, la câmp ori la oraș, își făceau semnul crucii; înainte de a începe aratul sau semănatul sau orice altă lucrare rosteau un "Tatăl nostru", o "Născă­toare". Sufletul meu i-a fotografiat de nenumărate ori. Îi văd și acum, pe vârful Colnicului, în apus, în pi­cioare, precum două lumânări aprinse, mulțumin­du-i lui Dumnezeu. Rugăciunile, semnul Sfintei Cruci - m-am trezit pur și simplu că le știu. Așa cum, la un moment dat, am descoperit că știu să merg, să mă­nânc, să beau apă. Mama a fost cea care m-a dus pen­tru prima dată la Biserică, la Mânăstire la Nicula, la Rohia. După ce am crescut, mi-a spus ca, de fiecare dată când trec prin Năsăud, să intru, chiar dacă suntem ortodocși, în bisericuța Sfântului Anton și să mă rog. "E un sfânt care face minuni!", mi-a zis. De la tata, un om de o bunătate proverbială, am învățat câte ceva despre răbdare, îngăduință și dragoste. Cu alte cuvin­te, tot un fel de rugăciuni... Dar marea poveste a copi­lăriei, "aventura conștiinței mele" creștine, a început, pot spune, în momentul întâlnirii cu mama mamei, bunica Maria sau, cum îi spuneau cei din sat, "lelea Mare a lu' Alexan­dru". Ea a fost aceea care mi-a citit pentru întâia oară din "Psal­mii lui David". Da­torită ei, cred, am avut și primul con­tact cu poezia. Rețin că mi-a plăcut foarte mult ultimul Psalm, "Psalmul necanonic 151", o rela­tare des­pre cum, în chip mi­nunat, alege și bine­cu­­vântează Dumne­zeu. N-am realizat atunci că rostin­du-l ca rugăciune reci­tam, de fapt, un poem genial. Mama Mare era de o dăr­ni­cie ieșită din comun, nu vorbea pe nimeni de rău, vara umbla desculță, deși era ne­vastă de pădurar, mun­cea enorm și se ruga neîncetat. Ea era pacea și liniștea familiei noastre. A murit rugându-se, cu "Psaltirea" lângă ea.

- Dar poezia? Scriați deja versuri în minte pe când mergeați cu oile la păscut?

- Eram înconjurat de poezie. Urcam și coboram dealuri, beam apă direct din izvor, măsuram zilnic jocurile de lumini și umbre din pădure, pământul era tare și aveam timp berechet să-i simt asprimea drumu­rilor și a cărărilor exact sub picioare. Verdele, albas­trul, ruginiul, roșul aprins nu erau numai culori, erau rezonanțe sufletești. Am citit și recitit de nenumărate ori "Moromeții" și "În­tâlnirea din pământuri" de Marin Preda și tot de atâtea ori, un alt text extraordinar, de o în­căr­cătură emoțională rar întâlnită, cel puțin pentru mine, scris de Ileana Mălăncioiu ("Eu, Niculae al lui Moro­me­te"), pur și simplu pen­tru a mă regăsi. Nouă, copiilor de țărani arde­leni, cărora ne-a fost dragă cartea și ne-a plăcut să citim, ni s-au întipărit pentru totdea­una în minte Niculae și Bisisica. N-am avut oi până foarte târziu, dar am avut vaci și cai. Țin minte că, licean fiind, i-am citit într-o toamnă ploioasă tatii Anchidim po­vestirea "Calul". Tata, care iubește la nebunie caii, a plâns, așa cum plânge azi, la bătrânețe, când pri­vește hamu­rile - ultima relicvă de la ultimii cai, pe care i-a vândut. Nu știa nimic des­pre Preda, dar po­vestea despre uci­de­rea calului l-a topit.
Eu mergeam cu vacile. Lângă ele, pe Dâmb, unde aveam o splendidă pădure de mesteceni, am citit primele cărți și am scris, în minte, dar și pe hârtie, primele poezii. Erau poezii cu rimă, naive, simple, curate, despre lumea în care mă mișcam. Mă impre­sionau foarte tare amurgurile, norii, asfințiturile de soare, agitația calmă a sfârșitului de zi. Îmi aduc amin­te de o fotografie în care eram împreună cu colegii de clasă, o fotografie de care ai mei râdeau... Toți se uitau fix, țintă la aparat, numai eu eram cu privirea în sus. Azi mă uit țintă la aparat, pozez, rar când îmi iese o foto­grafie mai de Doamne-ajută! Eram tare poet pe vre­mea aceea.

"Rohia și Steinhardt au fost binecuvântările vieții mele"

- Ați avut un model de preot scriitor?

- Nu, deși i-am citit cu mare drag pe preoții scriitori de la noi. Am avut în schimb modele de mari scriitori și modele de mari preoți. De la unii am învățat să scriu, de la alții să slujesc. N-am citit numai scri­itori care au avut o relație perfectă cu Dum­nezeu și cu Bi­serica. Am citit clasici și contemporani. Am învățat mult de la toți, iar pentru Ioan Ale­xandru, de pildă, am avut, în tinerețe, un adevărat cult. Citesc pe rupte: de la Cos­ta­che Conachi, Emines­cu și Konstan­tin Ka­vafis la Ezra Pound, T.S.Eliot, Silvia Plath... Ca model de preot îl am pe părintele Ale­xander Schmemann, pe care l-am numit preotul meu de pro­xi­mitate. Dar am mo­dele și printre preoții români, mai ales prin­tre călugări. Prețuiesc foarte mult lumea mo­nahală și îi admir pe câțiva preoți-călu­gări. Poate și pentru că, în liceu fiind, am fugit la mânăstire, de unde însă am fost adus înapoi. Mitropolitul Barto­lomeu Anania ar fi un model care ar satisface ambele calități: de preot și de scriitor. L-am iubit și apreciat mult, iar dân­sul mi-a acordat încrederea sa, mereu. Mă bucur mult că în locul său a venit un ierarh care, de ase­menea, iubește poezia: ÎPS Andrei.

- Prezența părintelui Steinhardt, care era, și el, călugăr și scriitor, v-a îndemnat către literatură?

- Nu numai că m-a îndemnat, dar mi-a dat con­vingerea că literatura e un lucru foarte serios. Că nu e treabă ușoară. Întâlnirea cu Părintele Nicolae a fost una specială. L-am întâlnit într-un moment de răs­cru­ce. Aveam de gând să urmez Teologia și mă gândeam că literatura ar putea să mă încurce. Cu alte cuvinte, trebuia să iau o decizie. Preoție sau literatură? El mi-a dat răspun­sul. Și una, și alta. Ideea e, mi-a spus, să le faci bine, responsabil, sincer și cu devotament. Din acea clipă mi-am dat seama că sunt pus pe drumul cel bun, că mi-am găsit Avva, și că restul depinde numai și nu­mai de mine.
M-au impresionat, din capul locului, prestanța lui culturală, cunoștințele lui exhaustive, din toate dome­niile cunoașterii: literatură, teologie, filosofie, psiho­logie, arte plastice, muzică, știință, matematici, fizică.
Convorbirile îndelungi din chilia de la Casa Poe­tu­lui, ceasurile petrecute în biblioteca din Casa cu Pa­raclis, plimbările peripatetice în împrejurimile Mâ­năs­tirii, cu popas de fiecare dată în Poiana Lighet, au fost pentru mine cele mai tari momente de educație teologică și culturală. M-a sprijinit și să pot debuta într-un volum colectiv, intitulat "Alpha", apărut la Editura Dacia, i-a trimis lui Sorin Mărculescu manu­scri­sul cărții mele "Viața pe miriapod" și m-a susți­nut pentru a fi publicat la Cartea Românească; a scris și o prefață la acest volum, "Poetul care nu se joacă", s-a făcut luntre și punte ca să-mi trimită din București câteva exemplare din "Viața Românească", în care Sânziana Pop (dedicată literaturii pe-atunci) mi-a publicat trei poeme extrem de curajoase, mi-a facilitat întâlnirea cu Părintele Dumitru Stăniloae și cu Arhi­mandritul Bartolomeu Anania... M-a ajutat foarte mult. Îl pomenesc neîncetat la altar și îl voi pomeni veș­nic în rugăciunile mele.
Dincolo de faptul că a fost un gânditor profund, ca teolog și ca literat, un mărturisitor unic, Părintele a fost un om minunat, care știa să fie fericit, să se entu­­ziasmeze, să bată din palme (la propriu) de bucu­rie, să spună "bravo" vizavi de reușitele mele lite­rare, să fie, pur și simplu, interesat de mersul familiei noas­tre: dacă a născut Violeta? dacă s-a mutat cu serviciul la Bistrița? dacă am primit casă?
Am trăit în preajma Părintelui, eu și familia mea, clipe de neuitat. Când nu ne vedeam, la Rohia sau la noi, la Beclean, ne trimiteam scrisori și cărți poștale. Ne felicitam și ne făceam cadouri de sărbători. Ne-am apropiat foarte mult. Credința și literatura ne-au apro­piat foarte mult. Încercam să fiu un elev silitor, să-i spun o vorbă bună, să-i fiu de folos. Cred că asta l-a bucu­rat peste măsură. Cel puțin așa mi-a spus spre sfârșitul vieții: "Ioane, mi-ai bucurat bătrânețile!". Rohia și N. Steinhardt au fost binecuvântările vieții mele!