Vila Aglaidei fusese ridicată pe malul Tibrului, aproape de Colloseum, între Forum Boarium și teatrul lui Marcellus. Mai toate ferestrele dădeau spre râu, așa că, din primăvară până în toamnă, Aglaida stătea în fața lor, legănându-se în răcoarea pe care o aducea apa sau privind cum razele soarelui se scaldă, la apus, în unde. Era o locuință somptuoasă, cu zeci de camere pentru familie și sclavi, cu bazine, sculpturi și mozaicuri meșteșugite, cu dormitoare doldora de mătăsuri, aur și lemn scump, adus din Africa. Lucraseră la ea ani întregi sculptorii greci tocmiți de Acacius, tatăl Aglaidei, unul dintre cei mai bogați și mai influenți demnitari ai Romei. Adusese meșteri din toate colțurile imperiului ca să-i dăltuiască în marmură și lemn, să-i lucreze în mozaic sau să-i picteze în fresce locuința care, acum, putea să stea alături de palatele de vară ale împăratului. Bogatul patrician asta își și dorise. Își ridicase vila ca să le arate tuturor că el este favoritul împăratului și unul dintre cei mai influenți senatori ai vremii. Cât trăise el, pe la banchetele din casa sa se perindaseră toți patricienii cetății, ba odată s-a întâmplat să-l cinstească chiar divinul imperator. Pentru răsfățul prietenilor săi începuse să cumpere cei mai scumpi sclavi care se vindeau în cetate, nubieni uriași, care te puteau purta prin tot orașul cu lectica, greci plini de înțelepciune, care îl puteau tălmăci pe Platon, sau egiptence oacheșe, care-ți umpleau nopțile de desfătări.
Aglaida crescuse înmuiată în aerul acesta cosmopolit, jumătate desfătare, jumătate intrigă politică, învățând să prețuiască tot ceea ce avea Roma mai altfel decât celelalte cetăți ale Italiei - frumusețea și puterea. Pe ea o sedusese mai degrabă frumusețea decât puterea. Felul în care tatăl său își dobândise averea o scârbea, căci bănuia că la temeliile bogăției familiei sale zac multe vieți ruinate. Așa că a știut de tânără să se țină departe de uneltirile politice ale patricienilor și să împrumute din viața lor doar fericirea albă cu care te desfătai dacă știai să te cufunzi în frumusețea unei statui de Phidias sau în răcoarea roșiatică a unui vin de Chios. Cu vârsta, învățase însă că toate aceste plăceri pălesc în fața iubirii, în a cărei artă devenise mai iscusită ca o hetairă.
Când părinții ei au murit, lăsându-i moștenire uriașa lor avere și o viață de plăceri, Aglaida s-a cufundat în brațele tuturor tinerilor pe care-i dorea și care puteau să-i stea alături fără să pună întrebări și fără să-i complice jocurile cu gelozii prostești. Era tânără, abia trecută de douăzeci de ani, iar carnea își cerea drepturile înaintea inimii. Avea să-i asculte chemarea. Până într-o zi...
Bonifaciu
Pe Bonifaciu l-a zărit din lectică, pe când se preumbla prin piața de sclavi, și a fost pe loc vrăjită de frumusețea lui. Era un sclav sănătos, frumos și bine îmbrăcat, semn că fusese ținut la mare preț de stăpânul său. Când și-a trimis slujbașii să-l cumpere, i s-a cerut un preț amețitor. Bonifaciu fusese născut în Roma, în casa unui legionar care căzuse pradă farmecelor unei sclave pe care și-o adusese tocmai din Siria. Tatăl său nu-l recunoscuse niciodată, dar îl ținuse lângă sine, dându-i învățătură și deprinzându-l să se poarte cu gândul că, atunci când va crește, îl va elibera și-l va ajuta să-și facă un rost în viață. Legionarul murise însă înainte de vreme, iar soția lui, bănuind originile bastardului, se hotărâse să-l vândă pe Bonifaciu, nu fără a cere pe el o mică avere, dată fiind educația lui. Dar cum pentru Aglaida banii nu fuseseră niciodată o opreliște, l-a cumpărat pe frumosul sclav, cu gândul că-i va înveseli nopțile, iar ziua i-ar putea fi un ajutor de nădejde în rânduirea treburilor casei. Nu bănuia că, prin el, destinul avea să-i schimbe viața.
La început, l-a ținut în beciurile umede, la un loc cu sclavii de rând, pe care-i folosea la muncile grele. Nu-i trata cu cruzime, dar nici nu-i ocrotea. Pentru Bonifaciu, a fost ca și cum ar fi fost aruncat într-o închisoare. Aglaida asta și voia - să-i frângă cerbicia, să-i arate cine este stăpâna, pentru ca, mai apoi, să-l poată aduce la banchete, să-l arate prietenelor sale și să-l ducă în alcov ca pe un trofeu. Așa că a avut răbdare cu el, l-a așteptat, punându-l la muncile de jos, la care nici nu prea se pricepea. Tot jocul acesta a ținut până în prima noapte când, după un banchet istovitor, i-a poruncit lui Bonifaciu să vină în dormitor. Doar că sclavul nu s-a supus. I-a întors o privire mândră și a coborât treptele umede ale beciului, ducându-se să doarmă cu sclavii de la magaziile de grâu. Era felul său de a-i arăta că are inima liberă și că o poate da cui voiește. Aglaida s-a mâniat, a vrut să pună să fie biciuit, dar apoi a înțeles că nu poate face asta, că inima nu o lăsa. Că bărbatul acesta frumos avea în el o libertate după care și ea tânjea. Și că nu i-o putea răpi cu forța. Trebuia să-l câștige. Ea, patriciana, femeia frumoasă și dorită de toți tinerii Romei, să alerge după un sclav? Hotărât lucru, asta nu putea! Și totuși... asta a făcut, pentru că atunci când Bonifaciu i-a întors spatele, preferând beciul umed așternutului ei cald, a știut că se îndrăgostise de el. Și-a dat seama că-l iubea încă din ziua în care-l văzuse în piața de sclavi. Că-l dorea din tot trupul și din tot sufletul ei. Și că nu va mai putea trăi fără el. După atâția ani de plăceri, inima ei își cerea drepturile.
Un nou crez
A doua zi i-a mărturisit totul. S-a umilit în fața lui, a plâns, l-a rugat să o ierte că-l ținuse cu sclavii de rând, iar Bonifaciu a iertat-o și a împărțit cu ea patul. Stăpâna devenise sclavă. Au început să trăiască în văzul lumii, uimind cetatea cu îndrăzneala lor. Era știut că patricienii aveau câte o sclavă sau mai multe pentru ostoirea poftelor, că le aduceau cu ei la banchete și nu se sfiau să arate asta chiar soțiilor lor, dar până la Aglaida, nu se mai pomenise ca o tânără atât de bogată "să se ție" public cu un sclav, ba și mai mult, să se arate cu el în văzul lumii, supunându-se bârfelor și batjocurii. Toată cetatea spunea că e o târfă, că nu-i ajung tinerii din familiile de patricieni pe care-i nenorocise cu farmecele ei, că acum are nevoie de sclavi ca să-și satisfacă poftele nemărginite. Era, însă, în șoaptele acelea înveninate, și multă invidie, o ciudă fără margini, stârnită de averea ei, pe care și-ar fi dorit-o orice senator cu un fiu gata de însurat.
Dar Aglaida trecea cu fruntea senină prin războiul stârnit. Inima ei era liberă și i-o dăruise lui Bonifaciu, care-i devenise pereche, nu doar în alcov, ci și în pofta cu care se arunca în viața la care, ca sclav, nu avusese acces până acum. De când erau împreună, banchetele nu mai țineau doar trei zile, ci o săptămână, la ele nu mai erau poftiți doar prietenii, ci toți petrecăreții din cetate. O viață putredă și urâtă, trăită în pofida unei taine pe care Bonifaciu o ascunsese cu strășnicie până acum: era creștin. O credință care la Roma nu era privită cu ochi buni. Deprinsese rânduiala aceasta de la mama lui, venită dintr-un loc în care Iisus din Nazareth avea mulți adepți, dar sclavia îl despărțise brutal de ea. Aglaidei nu-i era teamă de ceea ce ar fi putut spune cetatea, ci de presimțirea care o rodea, că l-ar putea pierde pe Bonifaciu din pricina iudeului răstignit, în urmă cu trei veacuri, pentru credința lui. Așa că, într-o zi, l-a luat pe Bonifaciu de mână și s-au dus împreună la adunările creștinilor, ca să înțeleagă, și ea, cine a fost Hristos. Ba de la un timp, a îngăduit ca unele dintre ele să fie ținute în propria-i casă, lăsându-se tot mai mult fermecată de frumusețea lor.
Darul moaștelor
Tibrul curgea leneș prin fața ferestrelor de la dormitorul ei. Aglaidei îi plăcea să stea lungită în pat, ascultând murmurul valurilor, în timp ce soarele care apunea îi mângâia trupul cu razele sale molatice. Așa obișnuia să-și petreacă după-amiezele cu Bonifaciu, stând îmbrățișați, până când cerul începea să se întunece, anunțând voluptatea nopții. Dar acum era singură și nici soarele, nici lunecarea leneșă a apei nu mai stârneau în ea bucuria aceea liniștită și dulce pe care o avea când erau împreună. Fără Bonifaciu alături timpul părea oprit, iar Tibrul curgea fără rost. În undele apei parcă vedea zădărnicia vieții ei de dinainte, care-i lăsa diminețile singure și triste. Hotărât lucru, fără el, nu mai era nici ea.
Bonifaciu plecase mai mult dintr-o joacă. La una din adunările creștinilor, cineva venise cu un sipet de chiparos, în care se aflau osemintele unui sfânt martir, ucis în timpul unei persecuții din Asia Mică. Fapt ciudat, răclița nu răspândea duhoarea unui mort, pentru că, după cum preotul le spusese, martirii nu putrezesc după moarte, ba chiar revarsă binecuvântări din trupurile lor sfărâmate de chinuri. Părintele i-a lăudat pe patricienii care țin în casele lor astfel de odoare, bucurându-i și pe ceilalți creștini când le aduc la adunări. Atunci i-a răsărit în minte Aglaidei gândul că și vila ei ar fi binecuvântată cu astfel de oseminte. Le va pune lângă urnele cu cenușa strămoșilor ei și le va cinsti zilnic prin rugăciuni. Și, poate, odată cu ele, se vor așeza și ei în rostul adevărat al vieții, insuflat de credința lor.
I-a spus toate acestea lui Bonifaciu într-o noapte, când el a întrebat-o ce dar să-i aducă pentru a-i dovedi iubirea: "Soarele de pe cer, luna din apele Tibrului?". Aglaida a surâs și i-a spus neașteptat: "Nu. Aș vrea moaștele unui martir." Nu se gândise prea adânc la aceste cuvinte, dar Bonifaciu le-a luat în serios. A doua zi s-a trezit devreme și a plecat în târg, să tocmească slugi și merinde pentru un drum lung. Când s-a întors, i-a spus că va să plece în Tarsul Ciliciei și-i va aduce, negreșit, moaște de martir. Negreșit! La despărțire, pe când o mai strângea în brațe, Bonifaciu și-a întrebat iubita râzând: "Dacă nu găsesc moaște de martir, pot să-ți aduc moaștele mele?". În loc să-i răspundă, Aglaida i-a acoperit gura cu sărutări, deși în clipele acelea a simțit cum inima îi este săgetată de-o prevestire rea...
Prietenii lui Iisus
Când i-a văzut, picioarele i-au înțepenit. Lângă cetatea Tarsului, pe un câmp plin de pietre și ciori, călăii îi schingiuiau pe creștini, din porunca guvernatorului, obligându-i să se lepede de Hristos. Douăzeci de martiri, femei și bărbați, înroșiseră deja cu sângele lor praful galben al drumului. Dar deși erau schingiuiți fără milă, niciunul dintre ei nu-și renegase credința. Erau neclintiți în ea. O mulțime de gură cască asistau la torturi. Bonifaciu s-a amestecat printre ei, cu gândul să aștepte seara, atunci când călăii vindeau trupurile rămase fără suflare, celor care doreau să le răscumpere. Guvernatorii cetăților știau că întotdeauna se găseau trimiși ai nobililor creștini care erau dispuși să scoată din buzunar mici averi, numai să poată lua trupurile sfinte ale martirilor, pentru a le oferi o înmormântare creștinească. Unele nici nu ajungeau în pământ. Erau învelite în giulgiuri, închise în sipete prețioase și apoi trimise spre biserici, pentru închinare. Majoritatea făceau minuni mari, tămăduind bolile sau scoțând demonii.
La asta se gândea și Bonifaciu, care-și închipuise că până noaptea va fi din nou în corabie, în drum spre Roma. Doar că, în timp ce stătea privind la chinurile martirilor, ochii i s-au întâlnit cu ai unei tinere care era biciuită crunt de călău. O clipă, doar o clipă, i s-a părut că femeia zâmbește, în ciuda durerilor. Apoi trupul i-a zvâcnit ca un arc și s-a prăbușit la pământ. Sătul de răbdarea ei, călăul își scosese sabia și-i retezase ambele mâini. Palmele albe și delicate îi rămăseseră prinse în inelul de fier cu care fusese legată, iar trupul i-a căzut la pământ, într-un lac de sânge. Dar tânăra nu urla și nu-i blestema pe prigonitori. Se zvârcolea doar, răvășind pământul cu cioatele rămase în loc de brațe. Apoi, înainte să moară, a spus doar câteva cuvinte: "Iisuse, iartă-i, Iisuse!".
Ceva s-a rupt atunci în inima lui Bonifaciu. În ochii acelei fete curate și-a revăzut toată viața lui putredă, dar și iubirea pentru Aglaida, alături de care pășise pe drumul bun al credinței. Fusese bucuria lui, o bucurie trăită parcă în răspăr cu toată durerea lumii. Dar acum era alături de acești sărmani, care se agățau de credința lor mai tare decât de viață. Un abur i se ridica de pe suflet și simțea că, din clipa asta, nu va mai putea fi la fel. Nu va mai putea trece cu nepăsare peste durerea din jurul lui. O milă nesfârșită, o milă năvalnică i-a cotropit inima și, fără să se gândească, s-a dus țintă la unul dintre călăi zicându-i scurt: "Și eu sunt creștin!". A simțit ca prin vis mâna grea care i se așeza pe umăr, apoi o îmbrâncitură scurtă, care l-a aruncat la pământ. Bonifaciu își începuse drumul spre cer.
Un sclav sfânt
Mâna era alb-vineție, cu unghiile zdrobite de cleștii călăilor, cu podul palmei însângerat. Mâna care-i mângâiase părul și trupul, și-i atinsese buzele, ori de câte ori îi ceruse tăceri în locul vorbelor. Mâna moartă, acum, peste care curgeau șiroaie de lacrimi. Mâna lui Bonifaciu devenise mâna unui creștin care pierise pentru semnul crucii. Mâna unui sfânt...
I-l aduseseră într-o dimineață, înfășurat într-un lințoliu alb, cu capul despărțit de trup prin ascuțișul sabiei. Gluma lui nevinovată, aruncată la plecare, se împlinise. La început, Aglaidei nu i-a venit să creadă, socotind că e o glumă, o șotie neagră a vreunui dușman. Îl aștepta cumva pe Bonifaciu să se ridice din racla scumpă în care îl așezase. Să se ridice și să-i spună zâmbind că nu a murit, că doar s-a prefăcut, dorind s-o sperie. Să se așeze apoi lângă ea și să privească cum soarele apune în apele Tibrului, continuând, de unde fusese întreruptă, povestea lor de iubire...
După câteva zile de jale, Aglaida și-a chemat toți sclavii și i-a eliberat. Apoi și-a vândut toate moșiile, împărțind banii săracilor din Roma. A păstrat doar o mică parte, cu care a ridicat o bisericuță, sub altarul căreia a așezat trupul lui Bonifaciu. În scurtă vreme, domnia împăratului Constantin cel Mare avea să se întindă de la apusul și până la răsăritul imperiului. Iubitul ei a fost unul dintre ultimii martiri și, odată cu libertatea credinței, la lăcașul închinat lui au prins să vină râuri de pelerini creștini. Aglaida a văzut cum mulți dintre ei s-au tămăduit de boli, cinstind mormântul lui Bonifaciu. A mai trăit cincisprezece ani, petrecuți numai în post și rugăciune, apoi s-a mutat și ea în cer. A fost înmormântată lângă el, iar biserica îi cinstește pe amândoi, ca sfinți.