CÂNTEC DE LEAGĂN

Oprește-te, clipă!

Visul

Mai întâi a fost visul. Visul ciudat și repetat până în cele mai mici detalii. Repetat de-a lungul unei ierni întregi, ca un refren al zilelor scurte și cenușii. Nu l-am înțeles decât foarte târziu, atunci când înțele­gerea lui deja nu mă mai putea ajuta să schimb ceva din ceea ce s-a întâmplat în viața mea. De fapt, nici nu m-am gândit atunci că ar trebui să-l înțeleg sau să des­cifrez mesajele pe care le-ar putea avea, venite din­tr-o lume ce rămâne mereu a misterelor și-a nop­ții. L-am luat ca atare, ca pe multe alte semne și alcă­tuiri care au trecut pe lângă mine, fără să le bag prea mult în sea­mă și, după o vreme, am uitat de el, căci pe atunci, în vâltoarea întâmplărilor, ceea ce nu avea un sens imediat și rapid era înlăturat de nerăbdarea tinereții.
L-am regăsit la mulți ani după aceea, ca o notație fugară pe marginea unui caiet păstrat din vremea stu­denției: "Noapte grea, din nou visul cu zborul peste apa întunecată. Din capul meu cresc flori mari, care mă trag în jos cu greutatea lor, cad în apă și, când mai am puțin până să mă înec, mă trezesc lângă o ca­să coborâtă parcă dintr-un desen de copil, o casă nai­vă, cu ochi și gură în loc de ferestre și ușă". Dar până să regăsesc această notiță făcută, desigur, în timpul vreunui curs plictisitor, obligatoriu și anost, de la facultate, mi-a fost dat să trăiesc una dintre acele clipe atât de rare, în care dintr-o dată simți că se descâlcesc toate firele încurcate ale atâtor întrebări ce rămân de-a lungul vieții fără răspuns.

Nașterea

Era o dimineață de iarnă, una dintre cele mai friguroase, mai vesele și mai pline de speranță de ca­re-mi aduc aminte. Am așteptat atunci, în dimi­neața aceea, în toată ziua aceea, așa cum nu mai aș­tep­tasem pe nimeni, așa cum așteaptă frunzele însetate și arse curgerea molcomă a ploii, așa cum, în deșert, nisipul așteaptă vântul care să-l poarte călător și să-l așeze în forme do­moale. Am așteptat cu bucuria păsării care zărește în întunericul firav al di­mi­neții prima rază a soarelui scăpată printre creste de munte, cu nerăb­darea zăpezii de-a se așterne peste lume, cu aceea a ierbii care cheamă pașii os­teniți... Am așteptat dimi­neața, am aș­teptat în ceasurile amie­zii, până când ziua s-a scurs înspre seară. Am așteptat minute în șir, pe care le-am numărat cu răbdare, cu încredere și cu speranță și iarăși cu răb­dare. Iar când numărul lor, al acelor clipe însumate, a crescut atât de mult încât n-am mai știut să număr, am început să desenez. O casă, un co­pac, un gard, un motan, niște flori aplecate peste o potecuță. Și tot atunci am învă­țat să cânt, cum nu mai cân­tasem niciodată, un cântec de leagăn în care aveau loc și vântul, și pădurea, și dealurile, și florile, și aerul care mă înconjura ca un balsam.
Și-atunci minunea s-a întâmplat. Din liniile acelea firave, care brăzdau hârtia din ele, ori poate și mai de de­parte, de unde încă nu mai ajunsesem nici măcar în vis, de-acolo s-au adu­nat toate puterile care m-au aju­tat să-l pornesc în lume pe în­tâiul meu prunc, ca să mă pot naște și eu a doua oară, odată cu el.
Când l-am luat în brațe, când i-am găsit locul între mâi­nile mele aprinse de dor și când el și-a găsit mulțumit cul­cușul între brațele mele, atunci am murit odată cu tot ce trăi­sem până în acea clipă, și-am vrut ca timpul să stea în loc.
Era atâta de pur și de mi­nunat, încât n-am îndrăz­nit să-l ating, era atâta de firav și de neajutorat, încât am simțit cum îmi cresc dintr-o dată ochi și gheare de vultur ca să-l pot apăra. Era atâta lumină în ochii lui închiși, încât am ru­gat soarele să nu-l ardă. Era atâ­ta așteptare în trupul lui ghe­muit în brațele mele, încât m-am rugat de ploaie și de vânt ca niciodată, nicio­dată, dar niciodată să nu-l întârzie din drumurile pe ca­re le va avea de făcut. De toți și de toate m-am ru­gat ca să-l apere și să-l aibă în grija și în paza lor, ca să-i fie pașii siguri, oriunde și încotro ar porni.

Liniile vieții

Anii unui copil se pot număra în cân­te­cele învă­țate, în poeziile recitate în fața bu­nicilor, în întrebările cele mai năstrușnice care așteaptă răspunsuri cât se poate de lă­muritoare, în dimineți și în seri, în zile și nopți. Copilul meu cânta, vorbea, spunea poezii, dar, mai presus de toate, copilul meu împlinea lumi din linii, puncte și rotocoale desenate la nesfârșit. Țin min­te și acum povestea unui desen:
"Creionul alunecă pe hârtia gălbuie și în urma lui rămân linii subțiri, din care se în­cheagă, treptat, o casă cu ușă mare, de sticlă, prin care poți să vezi înă­untru un cuptor, un scaun și o mătură. Un aco­periș înalt coboară până aproape de două feres­tre largi, din care una e un pic mai mare decât cealal­tă și aplecată ușor către margine. Gardul pornește de lângă peretele casei și ocolește o grădină plină de flori uriașe, peste care ninge cu soare por­tocaliu. Razele lui prelungite înconjoară casa ca un fuior de lână și una doar, mai apăsată decât ce­le­lalte, alu­necă peste cușca unui cățel legat cu un lanț din tul­pini de păpădie. Un lanț care se poate desface ușor, căci tulpinile sunt moi și alunecoase, dar tre­buie totuși să fie și un lanț, ca să se vadă că exista tot ce trebuie pe lângă căsuța din poiana cu flori. «Nu-i așa, mamă?». Pe cărarea care vine de la ușa casei până la poartă stă și un motan galben ce-și mișcă mus­tățile în soare, ținând deschis numai un ochi ver­de, cât să vadă cum se scaldă în iarba plină de rouă o păsăruică fără griji. Iar dincolo de casă, în spatele ei, la marginea foii, se ridică trei culmi golașe, ca dinții unui fie­răs­trău ascuțit. De-acolo, din munții aceia negri, vine lu­pul din când în când și, pentru o clipă, soarele se ascunde speriat în fuiorul de nori. Atunci cățelul își desface lanțul de păpădii și-l alungă peste multe dea­luri, până când nu se mai vede nicio urmă, nici măcar vârful cozii de lup. Apoi se întoarce acasă, se face liniște și soarele ninge iar peste casa din poiană".
Peste câțiva ani, copilul meu mă întreba mereu dacă și pietrele visează și desena la fel de mult, iar eu nu înțelegeam că întrebările lui vin de tare departe, chemând și cercetând trecerea spre altceva, pre­sim­țind și simțind întâlnirea cu acel altceva, care încă nu avea nume, dar avea deja contururi clare. Copilul meu desena și eu nu înțelegeam, și nu vedeam, și nu simțeam că desenele lui, liniile vieții lui sunt ca o repetiție pentru un paradis pierdut pentru totdeauna.

Ultimul desen

Casa așezată într-un colț al hârtiei este mică, are geamurile mici, mici, aproape de acoperiș. Dacă ai fi acolo, înăuntru, în ea, cu siguranță n-ai putea să vezi decât cerul cenușiu, plin de nori învolburați. Nu mai sunt flori lângă casă și nu se mai vede nici motanul, plecat cine știe în ce expediție, curtea e goală și, din­colo de casă, crestele ascuțite ale munților au crescut, aco­perind cerul până aproape de un soare mare, vio­let. În spatele lui stă un copil care, pentru a încăpea în pagină, este desenat aplecat peste casă, ca și cum ar înconjura-o, apărând-o cu trupul lui. Capul îi atin­ge aproape picioarele și mâinile uriașe, neaju­torate în imensitatea lor, își găsesc loc printre zăbrelele unui gard rupt din loc în loc. Din capul lui ies flori uriașe care-l trag, grele, într-o parte a foii.
Nu m-am gândit atunci când am văzut pentru pri­ma oară acest desen să descifrez mesajele care ar pu­tea fi ascunse în liniile ce se adună și se desfac într-un joc misterios pe hârtia gălbuie. Le-am crezut rodul unei imaginații ieșite din comun, alcătuirile unei minți curioase peste măsură în a descifra și interpreta lu­mea înconjurătoare cu o sete și o grabă care ar fi tre­­buit să-mi dea, totuși, de gândit și să mă scoată din curgerea banală a zilelor. Am pus desenul într-un sertar, lângă celelalte mărturii ale trecerii acelor ani.
L-am revăzut și înțeles într-o altă dimineață de iarnă, cea mai friguroasă, mai tristă și mai fără de speranță de care-mi aduc acum aminte. În dimineața zilei în care copilul meu a plecat definitiv în lumea viselor, a pietrelor, a zăpezii, a vântului și-a plo­ilor fă­ră sfârșit, a norilor și a ierbii pe care le desena în așteptare. Ohh, dacă aș fi știut asta atunci, demult, dacă aș fi bănuit ce ur­mea­ză să se întâmple, da­că aș fi pre­simțit ceva atunci când visam flori ca­re-mi creș­teau din cap, dacă aș fi descifrat de­se­nele lui înțelepte, cu sigu­ranță aș fi ales să îm­bă­trânesc pe veci fără să mă mai nasc a doua oară, ca să nu mai tre­bu­ias­că să cânt vreodată un cântec de lea­găn!
Numai că, din păcate, ori­câtă putere ar avea vor­­bele și liniile pe care le de­senăm pe hârtia proas­pătă a unei vieții, ale­gerile nu stau, oricât am vrea, toate, în puterea noastră.

(Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN)