Câmpia ce duce la Găiseni e aspră și bătucită ca palma unui țăran obosit de muncă. Fără mari repere vizuale, drumul e rătăcitor, aproape haotic, lăsând mult în urmă autostrada București-Pitești. Un drum ezitant, ce ocolește păduri întinse de salcâm și pâlcuri de case risipite care-ncotro, ca niște turme fără stăpân, venind de niciunde și îndreptându-se spre nicăieri. Apoi, într-o legănare scurtă și înșelătoare, șoseaua se bifurcă fără nici un fel de indiciu, până când, dintre casele zgribulite de ger ale Găisenilor, apare turla rotunjită a Mânăstirii Strâmbu. Mai durează un timp până să te obișnuiești cu locul, cu gardul cimitirului din vecinătate și criptele ciudate, cu turnuri crenelate și acoperiș inestetic, de tablă. Mai durează până să vină maica stareță Cecilia Moldoveanu și, împreună cu ea, să vezi pe îndelete pictura cea veche a bisericii, chiliile și mărturia șantierului arheologic din spate.
De la șoseaua principală până la intrarea în mânăstire, mai trebuie să străbați o cărare de câțiva metri. Atât de puțin desparte lumea trufașă și încremenită a zilelor noastre de o istorie veche, și de tot ce a mai rămas din fostul triunghi spiritual al câmpiei argeșene - triunghi de apărare ortodoxă, ce unea cu sute de ani în urmă Găisenii de palatul domnesc Potlogi (ctitorie brâncovenească) și de schitul Căscioarele, ridicat pe la anul 1500 de boierii Gâdea și Muja Rătescu, sub porunca unui vis puternic și repetat cu stăruință de trei ori.
*
În curtea mânăstirii, prima impresie este cea de șantier, de loc încă în lucru. Apoi, senzația dispare, se lichefiază miraculos și picuri de liniște încep să se prelingă de-a lungul pereților încă sprijiniți de strânsoarea unor schele albite de var. Duhul blând și așezat al bisericii Găiseni anulează într-o clipă micile imperfecțiuni și neîmpliniri vizuale. Un duh ce coboară lin din înaltul iconostasului din lemn de tei aurit și te cuprinde, îndemnându-te să admiri fragmentele de frescă salvate în ultima clipă de la distrugere, prin grija Prea Sfințitului Ambrozie, Episcopul de Giurgiu, și strădania micuței obști a mânăstirii Strâmbu-Găiseni.
Miraculoasa descoperire a icoanei
E bine și e frumos în biserica Găiseni. Tăcută, maica stareță Cecilia se retrage într-un colț și nu se mai satură să privească figurile de îngeri sau Sfinți ce se ivesc din loc în loc, prin sineala proaspăt așternută pe zidul vechi de 500 de ani. Stă și contemplă îndelung fragmentele de pictură restaurată cu mari eforturi, rugându-se ca Domnul să-i dea spor și putere să ducă la bun sfârșit lucrarea grea a reconstrucției.
Cine vine pentru prima oară la mânăstirea Găiseni simte același lucru. În preajma bisericuței, brusc și inexplicabil, ceva nevăzut te îndeamnă să păstrezi tăcerea. Toată atenția se îndreaptă spre biserică. E suficient să o vezi și să-i admiri forma domoală și rotunjită de templu bizantin. E suficient să intri și să te așezi într-o strană oarecare. Niciunde nu găsești un loc mai cuminte și mai sfios. La Găiseni, se aude doar vântul și chemarea răzleață a vreunei păsări de noapte, în timp ce obștea mică, formată din doar câteva maici, își vede de treburi, vorbind mai mult în șoaptă și pășind cu grijă, în vârful picioarelor. La Găiseni, cele cinci măicuțe știu ce au de făcut. Simt și se poartă ca o familie unită. Se ajută și se înțeleg din priviri, doar cu o clătinare sau un tresalt aproape imperceptibil al frunții. Aici, la biserica de la Găiseni, cuvintele par de prisos.
Omul lui Dumnezeu
Nimeni nu poate explica deplin cum a reușit biserica din Găiseni să rămână în picioare vreme de 500 de ani. Existența ei în sine e un miracol, o minune a lui Dumnezeu, asemenea unei alte minuni, trăite de maica stareță Cecilia, care a găsit printre ruine icoana Sfântului Nicolae, o icoană spălată de ploi și umezeală, care mai păstra încă vii și neatinse chipul Sfântului și mâna lui dreaptă; mâna cu care binecuvânta. Când preotul locului a fericit-o pe stareță, gândind că nu oricui îi este dat să-l salveze pe Sfântul Nicolae dintre ruine, maica Cecilia s-a grăbit să-l contrazică speriată: "Nu spune asta, părinte! Nu noi, ci Sfântul Nicolae ne-a ieșit în cale și a salvat obștea noastră, mică și plină de nevoi".
De câte ori vine vorba de Sfântul Nicolae, maica Cecilia parcă simte nevoia să se retragă câțiva pași, cu fruntea plecată sfios. În preajma Sfântului, se emoționează mereu și o boare de lacrimi îi umezește ochii. Pentru ea, Nicolae e Sfântul cel mai drag dintre toți Sfinții. Din clipa în care i-a descoperit icoana printre ruine, în viața ei și a mânăstirii a coborât pacea și belșugul. Au coborât lin, ca un porumbel cuminte și binecuvântat, așa cum s-a întâmplat în acea zi mohorâtă de toamnă, când un om credincios, domnul Eugen Zegrea, a intrat în curte și, impresionat că maicile locuiau la adăpostul unui cort fără lumină și fără căldură, s-a angajat să ridice pe cheltuiala lui întregul corp de chilii. "Un om deosebit. Un om al lui Dumnezeu", spune maica Cecilia, amintindu-și cu un fior de emoție cum, în timp ce ea nu contenea cu mulțumirile, acel om a oprit-o cu un gest ferm și i-a zis aproape poruncitor: "Te rog, maică, nu-mi mai mulțumi niciodată... Eu sunt cel care trebuie să mulțumească și să dea slavă lui Dumnezeu că are cine să-i primească darul!".
Sfântul Nicolae și minunile lui
Maica Cecilia surâde, convinsă că mai sunt oameni credincioși, cu suflet mare; oameni rânduiți de Sfântul să ajute mânăstirea în ascuns, devenind astfel ctitori anonimi, ctitori pomeniți mereu în ceruri. Chiar dacă nădejdea e numai la Dumnezeu, El tot prin oameni lucrează, așa cum e mai bine - discret și fără veste, potrivind în așa fel lucrurile, ca maica să găsească, într-o bună zi, un plic cu bani la poartă sau, mergând abătută de griji pe străzile Bucureștiului, cineva să o oprească și să-i întindă 10.000 de lei, exact cât avea nevoie pentru repararea acoperișului la biserică.
Atât de mult au impresionat-o pe maică aceste întâmplări încât, de câte ori o încearcă o grijă sau un necaz oarecare, cade imediat în genunchi și, cu icoana Sfântului Nicolae în față, vorbește cu el așa cum ar vorbi cu un prieten bun sau o rudă, un frate mai mare, căruia îi poți spune orice. Niciodată nu s-a întâmplat ca maica să se culce fără să se închine la icoană și să nu-i spună Sfântului, pe scurt, toate câte s-au petrecut de-a lungul zilei în mânăstire - bune sau rele. Stă cu privirea ațintită la el, convinsă că trebuie să-i mărturisească Sfântului chiar și cele mai neînsemnate gânduri. El a fost de la început starețul obștii. El a încălzit sufletele localnicilor, oprindu-i din drum și îndemnându-i să intre în biserică, și tot el a grăbit în așa fel lucrările de construcție încât maicile de la Găiseni să nu mai petreacă o nouă iarnă sub cerul liber. Deloc întâmplător, exact pe 6 decembrie, de ziua Sfântului, maicile făceau slujba de mulțumire și se mutau în noua lor casă - un corp de clădire temeinic, cu 10 chilii, trapeză, anhondaric, apă curentă și încălzire centrală. Oamenii din sat care treceau pe lângă mânăstire se frecau la ochi. Nimănui nu-i venea să creadă că o lucrare atât de grea și migăloasă se încheiase în doar câteva luni. Mânăstirea, dimpreună cu zidurile de incintă, crescuseră ca din pământ, peste noapte, uimind pe mai toți găisănenii - oameni cam reci și neîncrezători din fire. Oameni aspri și însingurați, asemenea vântului de câmpie. Oameni dosădiți și cu lacăt la suflet, parcă. Greu a găsit maica Cecilia cheia să ajungă la inima lor. Greu și cu multă grijă i-a câștigat de partea dreptei credințe, explicându-le de ce este greșit obiceiul lor de a oferi la altar un cocoș alb, de a bate clopotul în neștire sau de a aprinde focuri pe dealuri când moare cineva.
"Am întrebat-o pe mama ce școală trebuie să fac ca să devin călugăriță și ea a râs, crezând că o spun în glumă"
Maica nu-i judecă nicicum pe săteni. Constată doar că omului de câmpie îi lipsește acea ardere lăuntrică pe care a întâlnit-o în Moldova sau la Vălenii de Argeș, unde a trudit lui Hristos 18 ani, ca simplă monahie. Ea, care s-a încălzit la cuvintele de foc ale unui duhovnic ca Ilie Cleopa, poate să facă, fără pic de trufie, orice comparație. L-a căutat pe Dumnezeu în tot timpul și în tot locul. Parcă s-a născut cu acest dor de căutare. Un dor de care își amintește cu mult drag. "Țin minte că mergeam cu mătușa Lucreția la Mitropolie, în inima Iașului. Îmi plăcea să mă ating de fiecare haină monahală, crezând că mă sfințesc și eu. Îmi doream mult de tot să pot îmbrăca măcar o dată scufia și rasa unei măicuțe. Nu aveam nici șapte ani când am întrebat-o pe mama ce școală trebuie să fac ca să devin călugăriță. S-a uitat la mine și a început să râdă. Mai târziu, când m-a văzut că scriu de mână viețile sfinților și, mai ales, viața Sfintei Filofteia de la Argeș, mama a căzut pe gânduri, iar tata s-a înnegurat. Avea alte planuri cu mine și eu i le stricam. Când a aflat că luasem drumul mânăstirii Văleni, nu s-a mirat, dar nici nu mi-a mai răspuns la scrisori, vreme de doi ani. După un timp, s-a mai obișnuit cu gândul, dar tot nu putea să uite «răzvrătirea» mea. În rarele dăți când veneam acasă, mă conducea la tren, cumpăra de pe peron plase întregi de dulciuri, pe care mi le punea la picioare și, fără să schițeze vreun gest, fără să spună o vorbă, mă petrecea cu privirea, asigurându-se că mi-am găsit loc lângă fereastră și că sunt bine. Se purta cumva ca un om dezamăgit și încercat de gândul geloziei. Un om care nu accepta ideea că pot iubi mai mult chilia mânăstirii decât casa și locul părintesc. De la fereastra vagonului, îl petreceam și eu cu privirea și mă rugam Domnului ca tata să-și domolească pornirea cugetului și să accepte adevărul, faptul că sunt mai multe feluri de a iubi, dar, din toate, o singură iubire contează - iubirea de cele sfinte, veșnice și netrecătoare".
În ochii verzi ai maicii Cecilia, primii ani de călugărie de la Văleni sunt două văpăi potolite, ca firea ei de moldoveancă blândă și cu suflet sensibil. E încă tânără, dar are deja amintirile unui om trecut serios prin viață. Doar întorcând gândul spre trecut, încep să se perinde figuri și întâmplări, nume și cuvinte memorabile; cuvinte de Pateric. Maica Teofana, Dumnezeu să o ierte, o îndemna să-și urmeze calea fără să dea atenție la nimic din ce se petrece în jur: "Ce-ai auzit n-ai auzit, ce-ai văzut n-ai văzut ... Nu judeca pe nimeni și o să-ți păstrezi liniștea". La rândul ei, Maica Onufria nu obosea să-i repete: "Indiferent că un om ți-a greșit, dacă vreodată în viața lui ți-a făcut un bine, atunci ține de binele ăla și nu te mai uita la toate câte au fost". Fiecare maică bătrână avea ceva special - o insistență aparte, un alt adevăr de viață, și toate se regăseau în graba cu care alergau la rugăciune și slujbe, repetând în gând cu maica Taisa că în biserică se află Dumnezeu, care te așteaptă cu brațele deschise. De tine depinde dacă brațele acelea se vor regăsi într-o îmbrățișare sau vor rămâne pe mai departe ridicate pe Cruce.
Copiii clopotari
Clopotul de vecernie prinde a bate scurt și insistent. Maica Cecilia se întrerupe și tace. E felul ei de a mărturisi că, fără gândul ascultării, ar fi fost de mult plecată, așa cum au plecat cele două maici de dinaintea ei. E felul ei de a recunoaște că în mai multe rânduri s-a întrebat ce caută la Găiseni, în pustiul câmpiei argeșene.
De câte ori vine vorba despre ziua venirii ei la Găiseni, maica își amintește când în biserică, la Sfânta Liturghie, nu era aproape nimeni; când, umblând prin sat și discutând cu oamenii, descoperea cât de mulți erau cei nebotezați și câți bătrâni trăiau liniștiți, fără cununie. Cu răbdare și multă blândețe, maica Cecilia a ținut deschise porțile mânăstirii pentru oricine și, peste toate, a căutat să păstreze locul cât mai frumos și mai curat, înconjurat cu nalbe, flori de glicină și pui de mesteceni. Într-o zi s-a petrecut minunea - un grup de trei copii au dorit să bată ei toaca și să învețe rostul clopotelor trase peste zi. Apoi, grupul s-a tot mărit, până ce, în Ajunul Crăciunului, maica s-a trezit la ușă cu o liotă de copii, care, timid și parcă temându-se să nu fie refuzați, s-au grăbit să scoată din buzunar un pumn de bani strânși din colindă și să-i întindă maicii, spunând cu întreaga candoare a vârstei lor: "Te rugăm, măicuță, ca din acești bani să cumperi ceva pentru biserica noastră". Din clipa aceea, neîndemnați de nimeni, copiii au început să vină la slujbe, ținându-și părinții sau bunicii de mână. Din clipa aceea, biserica a început să se umple de oameni.
Chipul de sfânt al arhimandritului Iosif Naniescu
Chiar dacă maica nu vrea să recunoască, se simte că a început să iubească locul. Se simte că vorbește ca un om îndrăgostit, un om care vrea ca și alții să se bucure de bucuria ei. Deja lipsurile și îndoiala au rămas undeva în urmă. S-au refugiat cuminte într-un album al începutului, în care mai păstrează câte ceva din chipul înnegrit al mânăstirii, așa cum l-a găsit în primăvara lui 2010, când privea singură și neajutorată schela putrezită din jurul bisericii, gardul prăvălit și curtea devastată, asemenea unui maidan plin de bălării și gunoaie. Neavând nici unde să-și plece capul, a făcut câteva zile naveta de la Giurgiu. Apoi, s-a hotărât să nu mai părăsească nicio clipă mânăstirea, chiar dacă un timp a transformat micul cort din curte în chilie, paraclis, trapeză și casă de oaspeți. Multe zile nu a avut ce mânca. Multe nopți le-a petrecut ațipind pe un scaun, pentru a o lăsa pe maica Macrina, care era tare bolnavă, să ocupe singurul pat din încăpere. Toate greutățile începutului au trecut. Par trăite de altcineva, în alt loc și în altă viață. Dorul ei de căutare, de jertfă, de Dumnezeu, s-a împlinit acum. Simte asta ori de câte ori deschide albumul cu fotografii. Imaginile sunt aievea; nu mint. Imagini aspre, reci, imperfecte. Ziduri prăvălite și sufocate în strânsoarea vegetației sălbatice. Urma unei icoane cu chipul spălat de ploaie și vânt. Trunchiuri firave de salcâmi crescuți de-a dreptul din cărămizile măcinate de vreme și, alături, cortul șubred în bătaia vântului, înăsprit de picurii tăioși ai unei ploi reci, de toamnă. Apoi, albumul parcă se frânge în două și, brusc, apare lumina. Apar glastrele cu flori, pomișorii, iarba, petuniile și, într-un final, chipul de sfânt al arhimandritului Iosif Naniescu, starețul de la 1857, care a iubit atât de mult Găisenii, încât a cerut prin testament să fie îngropat chiar sub streașina bisericii, cu gândul și dorința cea de pe urmă, anume "ca ploaia să-i spele numele și Dumnezeu, păcatele".
*
Doar prin simple vorbe este greu de explicat. Trebuie să ajungi la Găiseni și să vezi cu ochii tăi împrejurimile, ca să înțelegi iubirea blândului arhiereu Iosif Naniescu pentru aceste locuri, aparent aride și pustii. Trebuie să intri în biserica cea veche a mânăstirii, să simți câtă liniște și câtă simplitate solară au lăsat în urmă zidarii lui Neagoe Basarab. E bine și e multă tihnă în biserica Găiseni. Maica stareță Cecilia se retrage în colțul ei preferat și nu se mai satură privind figurile de îngeri sau Sfinți ce se ivesc pe zidul vechi de cinci secole. Stă și contemplă îndelung fragmentele de pictură restaurată cu mari eforturi, nu fără a se uimi în sinea ei de indiferența foștilor enoriași, care ani de zile s-au închinat la icoane litografiate și trase în țiplă, fără să știe că, la doi pași, sub pojghița zugrăvelii din biserica lor, se afla o imensă comoară creștină ce aștepta tăcută, în ascunzișul straturilor succesive de var, momentul solemn al descoperirii, al ieșirii la lumină. Chiar dacă nici acum nu sunt mulți cei care cred că monumentul istoric Strâmbu va redeveni ceea ce a fost odată, maica Cecilia și mica obște de la Găiseni, dimpreună cu Preasfințitul Ambrozie, continuă să viseze aici o mare lavră monahală înconjurată de livezi și flori; un loc potrivit pentru toți creștinii, fără teamă de sărăcie și, cu atât mai puțin de singurătate, convinsă fiind că în pustietatea câmpiei argeșene nu poți fi niciodată singur. Acolo unde se răresc oamenii, îl găsești cu siguranță pe Dumnezeu.