Este o lume în care tronează forța creației, eleganța și rasa. Mari personalități care au marcat cultura lumii și a României răsar din aceste povestiri intense și vii, pline de vervă: "vulcanul" Federico Fellini, Vittorio De Sica ("generalul", cum îl descrie Silvia) Marcello Mastroiani, romancierii William Saroyan și Claude Simon, George Vraca, Liviu Ciulei sau Petre Țuțea și atâția alții ți se înfățișează pe rând, într-un turbion scăpărător și grațios. Și caruselul cultural continuă, pagină după pagină. "Fereastra de la Veneția" este o cheltuială exorbitantă de întâmplări și de imagini, mustind de detalii neașteptate și fine. Orașe, peisaje, opere de artă ți se arată, și ele, aglutinate de ochiul prozatoarei: Barcelona lui Gaudi, Roma, Parisul, America "virtuală" sau vechiul București se adună toate într-un spectacol al lumii, construit cu rigoare feminină. Această forță vie și spumoasă a evocării o dă experiența nemijlocită. Silvia Kerim a călătorit mult și le-a notat pe toate undeva, într-un colț de inimă. Și, mai ales, i-a cunoscut personal și a stat copios de vorbă cu toți acești granzi ai cinematografiei și ai culturii pe care ni-i descrie. I-a cunoscut în calitatea ei de scriitoare, jurnalistă ori critic de cinema. Și a avut privilegiul să trăiască întâmplări alături de ei, să-i intervieveze ori, pur și simplu, să le "pipăie" aura.
Pe unii nu i-a cunoscut direct, ci doar pe cale empatică, strict culturală. Ca, de exemplu, pe Fellini. Dar ce portret memorabil îi face! Aflăm astfel, cu uimire, că genialului regizor italian nu-i plăceau actorii care îl întrebau de scenariu; și că, de pildă, scenariul la "Casanova", pe care Fellini i l-a arătat lui Donald Sutherland, avea doar o pagină!. "Filmul îl facem noi doi! Dumneata și cu mine! Îl facem de la o zi la alta, nu ne trebuie niciun scenariu!" - i-a spus Fellini actorului american. Tot din evocarea Silviei Kerim mai aflăm că, foarte adesea, Fellini le schimba așa de tare fizionomia actorilor (după desenele lui), încât deveneau de nerecunoscut în film. Pe Marcello Mastroiani, în schimb, Silvia Kerim l-a întâlnit în carne și oase. Și îl descrie cu acea precizie de bisturiu, care dă particularitate și-un farmec în plus cărții ei. Aceste situări și comparații rafinate și subliminal acide sunt, cred eu, niște rămășițe ale acelui stil de viață și de carte românesc interbelic - cosmopolit și fără complexe europene. Iată ce scrie Silvia despre Mastroiani: "Mi s-a părut tot atât de frumos ca pe ecran, cu frumusețea tăiată în carne albă, de femeie, cu păr intact, cu surâsul impecabil".
Alteori, tonul evocării devine mai grav. Ca în cazul lui Petre Țuțea, de pildă. "Pe la sfârșitul anilor '80, în localul acela întunecos și plin de fum, de la Restaurantul Scriitorilor, mirosind a tocană, a frig și a frică, nimeni nu-l prea lua în seamă. Blând și surâzător, el nu se supăra. Mai zăbovea puțin după ce-și lua prânzul modest, pe un bon de 14 lei, și apoi pleca, îndesându-și bine pe cap basca neagră, tocită. A mâncat ades la masa mea. (...) Înghițea cu poftă, cu voioșie, mâncarea adesea sleită, vorbind întruna. Mă impresiona mai ales surâsul lui - nefiresc pentru un bărbat atât de bătrân care, ani de zile, la pușcărie, fusese obligat să stea cu picioarele în apă rece - surâsul cu care te întâmpină și te urmărește un copil inocent, fără dinți, neatins încă de loviturile vieții".
Cartea de acum este varianta definitivă. Prima ediție a apărut în 1983 și a fost revizuită în 2001, printr-un efort perfecționist, plin de profesionalism. A fost scrisă în patru luni, "ca într-o transă". Poate că și acest suflu unitar al cărții face din ea o fereastră deschisă înspre frumusețea lumii. Deschisă larg, ca frumusețea să nu se piardă azi, când "arta pare să strige adesea: Ajutor!". Iar noi nu putem decât s-o felicităm pe draga noastră Silvia pentru această carte și densă, și captivantă. Și îi urăm ani lungi și sănătoși, ca să ne mai deschidă ferestre spre alte minuni.