De vreo 14 ani, de când s-a permis accesul la dosarele de urmărire ale Securității (chiar așa trunchiate și cu nume secretizate cum au ajuns ele la CNSAS), s-au publicat multe cărți scrise de cei supravegheați sau de cercetători, fiecare cu revelațiile ei năucitoare. Șocantele surprize țineau de deconspirarea colaboratorilor - benevoli sau constrânși - ai Securității, recrutați dintre apropiații "obiectivului" și deveniți "surse" pentru ofițerii care îi aveau în lucru. Cei care ne-am trăit cea mai mare parte a vieții în comunism știm bine climatul de suspiciune de la locul de muncă, bănuielile care planau asupra unora sau altora dintre colegi că ar fi turnători. Dar să descoperi că și în cercul restrâns de prieteni și rude, printre oamenii în care aveai încredere și la care țineai au existat delatori e chiar greu de suportat. Indiferent de motivele pentru care o făceau - șantaj, frică, invidie, beneficii profesionale etc. - trădările de acest fel rămân abjecte în principiu, deși fiecare caz ar trebui judecat nuanțat, în funcție de gravitatea turnătoriilor și de consecințele lor. Vâlva mediatică stârnită de deconspirarea unor informatori din lumea literară, în cărți precum cea a lui Bujor Nedelcovici, "Un tigru de hârtie", sau a lui Dorin Tudoran, "Eu, fiul lor", ticăloșiile găsite în dosarele ce o priveau pe Monica Lovinescu, Constantin Noica, Nicu Steinhardt - ca să dau doar câteva exemple - au arătat dimensiunile mizeriei morale întreținute de poliția politică din bani publici. Desigur, cei turnați la Securitate nu pot privi fenomenul sine ira et studio, e omenește să se simtă îndurerați și indignați de lipsa de conștiință, de duplicitatea și cinismul delatorilor crezuți amici. Scriitorii mai ales, atunci când au în față oglinda deformată a vieții lor din dosarul de urmărire informativă, nu-și pot stăpâni sentimentele provocate de documentele de acolo, echivalate cu un viol al intimității, și le exprimă cu mai multă sau mai puțină vehemență, după temperament. Cartea lui Gabriel Liiceanu, pe care v-o recomand apăsat acum, se distinge din biblioteca în care s-a adunat o întreagă literatură-document pornită de la dosarele de urmărire ale Securității. În primul rând fiindcă, precum un arheolog al propriei istorii, în jurul a ceea ce a descoperit în 2006 în "dosarul Lungeanu" reface întregul context al epocii ceaușiste și ridică stacheta spre un eseu despre răul moral instituționalizat și consecințele lui asupra societății românești, vizibile și azi. Atitudinea e calmă, sau mai curând controlată să fie astfel, pentru a depăși subiectivismul către un adevăr general în care să se recunoască cei ce au trăit experiențe similare, dar să fie înțeles și de tinerii de azi și de mâine: "Ceea ce am descris eu în paginile acestei cărți este un sistem al supravegherii totale orientate împotriva unor conaționali care, vreme de 45 de ani, au avut parte nu de protecție, ci de teroare și hărțuire". Poliția politică din anii 1965-1989 la care se referă volumul număra 14.300 de salariați ai Securității și 450.000 de informatori care conlucrau în urmărirea românilor, pătrundeau până în intimitatea lor și aveau sarcini să afle nu numai ce fac, ci și ce gândesc. Filaj, fotografiere, instalații de ascultare, percheziții la domiciliu în lipsa locatarilor, interceptarea corespondenței - cu asta se ocupau ofițeri bine retribuiți. Dar nu era de ajuns. Pentru a ști ce e în mintea și sufletul urmăriților erau racolați informatori din cercul lui profesional și de prieteni, ceea ce se numea tehnic "penetrarea anturajului". Cu metode diferite și exploatându-se motivații diverse, în mai toate anturajele se găseau "surse" cu angajament și nume de cod. Gabriel Liiceanu a ales să-și compună cartea din 18 scrisori adresate unuia din cei mai zeloși turnători descoperiți în dosarul lui, Octavian Chețan. Fost redactor-șef al "Revistei de filozofie" la mijlocul anilor '60, apoi în fruntea Editurii Politice, ironia istoriei a făcut ca, în 1990, Chețan să devină acționar la Editura Humanitas, sub directoratul celui pe care îl turnase timp de 30 de ani. Folosindu-și înzestrarea de povestitor și portretist, de ficționar chiar, în monologurile în care încearcă să se pună în pielea unor securiști (se vede că se simte prost acolo), dar mai ales meditând la patologia răului și anihilarea conștiinței, Gabriel Liiceanu a scris o carte foarte convingătoare despre comunismul real. În care unii naivi sau ignoranți mai cred și azi.