Sfinţii Mihail şi Gavriil

- Sunt arhangheli, conducători ai celei de-a treia cete îngereşti. Au venit pe pământ de multe ori ca trimişi ai lui Dumnezeu - Mihail, ca să lupte cu răul din lume, iar Gavriil, ca sol al Sfintei Treimi. Pe 8 noiembrie, Biserica îi cinsteşte împreună, deşi calendarul bisericesc are multe alte praznice închinate lor -

Aş dori să aştern în aceste rânduri povestea sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil. Dar ei, deşi au viaţă, nu au, precum ceilalţi sfinţi, o naştere şi o moarte, pentru că nu au un trup. Istoria lor, ca şi a celorlalţi îngeri, e subţire ca un zefir şi firavă ca o şoap­tă. Ca să o prinzi în slove, ai nevoie de harul unui profet şi de iscusinţa unui poet. Fără să am astfel de daruri, voi îndrăzni, totuşi, să vă desluşesc, măcar în parte, tainele ei.
Aş începe prin a vă spune că des­pre venirea în existenţă a sfinţilor îngeri nu ştim mai nimic. Sfânta Scrip­tură ne spune doar că lumea lor, mai adâncă, mai luminoasă şi mai armonioasă decât a noastră, a fost adusă din nefiinţă, înainte de crearea materiei şi a timpului. Au trecut eoni peste eoni, iar lumea duhurilor a sporit nesmintită întru desăvârşire. A fost nevoie de un singur gând ca să-i zdruncine temeliile. Un gând ză­mis­lit de Lucifer, frumosul arhanghel botezat de Domnul "Steaua Dimi­neţii". El a cugetat pentru întâia dată că tot ce există poate să fie şi fără de Dumnezeu; ba s-a gândit chiar mai departe - "De ce nu aş putea fi eu sin­gurul meu dumnezeu, mai mare şi mai înalt decât Tatăl?" Iar mintea lui nu s-a oprit aici. S-a întins ca o molimă, de la înger la înger, întunecând, corupând, des­păr­ţind, alcătuind o ceată de răzvrătiţi, care au început o luptă cu ceilalţi îngeri. Lor, trufaşilor tovarăşi ai lui Lu­cifer, li s-a împotrivit un alt arhanghel, Mihail. De atunci, de la lupta aceasta, purtată cu slugile întunericului, lui Mihail i s-a spus în cer "Vo­ievodul". Şi aşa este cunos­cut şi pe pământ.
Atât ştim despre începu­tul lumii de dincolo - cât o frântură de vis. Sfinţii ne-au mai descoperit că îngerii sunt acum împărţiţi în cete şi că sar întotdeauna în apă­rarea oamenilor, în războiul pe care-l avem cu demonii. Aşa am ajuns să-i cunoaştem.
Uneori, prin vieţile noastre suferinde trece iureşul unei frumuseţi venite de niciunde. O simţi cel mai bine când stărui în rugăciune sau atunci când iubirea şi mila îţi potopesc inima. E clipa în care îngerii se ating de lu­mea noastră, clipa când ei străpung vălul materiei şi aduc în ea un strop din armonia, libertatea şi frumu­seţea lumii lor. Uneori, în acea clipă, se petrec mira­cole, vindecări trupeşti de neînţeles sau biruinţe năpras­nice ale credinţei. Alteori, trupurile noastre nu se schimbă cu nimic, dar inimile pot da mărturie despre o fărâmă de inspiraţie sau de o străfulgerare de iubire.
În rândurile care urmează veţi afla câte ceva despre astfel de clipe, în care îngerii au atins lumea, schim­bând-o în bine. Clipe în care timpul s-a întâlnit cu veşnicia, ridicând un colţ din faldul greu al materiei care ne înveştmântează sufletele.

Mihail

"Şi mi-am ridicat ochii mei şi iată, am văzut un om îmbrăcat în veştminte de in, iar coapsele lui erau încinse cu aur curat şi de preţ. Trupul lui era ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc, braţele şi picioarele lui străluceau ca arama lustruită şi sunetul cuvintelor lui erau ca vuietul unei mulţimi". Aşa l-a văzut aievea profetul Daniel pe Sfântul Arhanghel Mihail, care avea să-şi încrucişeze drumul celest cu al nostru, ori de câte ori credinţa ne va fi ameninţată de cel rău. Lui Iosua el i-a spus - "Eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi am venit acum!", pecetluindu-şi destinul de luptător pe pământ pentru mântuirea oamenilor.
Tradiţia spune că sub forma stâlpului de lumină care i-a călăuzit pe evrei prin pustiu, timp de patruzeci de ani, era ascuns de fapt tot el, Mihail. Şi tot el s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise şi tot el a înfrânt armata de 185.000 de soldaţi ai împăratului asirian Senaherib. I-a ocrotit sute de ani pe urmaşii lui Israel, pregătindu-i pentru venirea pe pământ a lui Hris­tos.
După Înviere, apariţiile sale sunt un iureş de lumină şi dragoste, ca atunci când i-a descoperit Împăra­tu­lui Constantin semnul Sfintei Cruci, înainte de lupta de la Pons Milvius. Sau atunci când Roma era năpădită de o cumplită molimă şi toţi creşti­nii, în frunte cu Sfântul Papă Grigo­rie, s-au rugat trei zile, mergând în procesiune pe străzile oraşului. La sfârşit, atunci când au ajuns în faţa mormântului împăratului Adrian, Sfântul Grigorie l-a văzut pe Arhan­ghelul Mihail plutind deasupra ora­şului, cu sabia însângerată, scoasă din teacă. De la această vedenie, mo­lima a încetat.
Deşi minunile şi apariţiile Arhan­ghelului Mihail au fost nenumărate, eu voi pomeni mai jos doar două din­tre ele.

Izbăvirea bisericii din Colose

Colose era, în urmă cu două milenii, una dintre ce­tăţile importante ale Frigiei. Aici, Apostolul Pavel a în­temeiat una dintre primele comunităţi creştine, căreia i-a trimis şi două epistole, care acum fac parte din Sfân­ta Scriptură. Prin îm­pre­jurimile acestei cetăţi au trecut şi sfinţii apostoli Ioan, Filip şi Bartolomeu, care au proorocit apariţia unui izvor tămăduitor. Cuvintele lor s-au împlinit curând şi mulţi oameni betegi au început să vină, căutându-şi alinare în apele acestuia. Unora li se arăta un înger înainte de tă­măduirea miraculoasă, o fiinţă de o frumuseţe nemai­văzută, care le apărea de cele mai multe ori în vis. Aşa au aflat creştinii că Arhanghelul Mihail fusese trimis de Dumnezeu pentru a ocroti izvorul minunat şi pe toţi cei ce veneau aici cu credinţă. Vestea prezenţei solului dumnezeiesc s-a răspândit cu timpul, iar lângă apa miraculoasă a fost zidită o mică biserică, purtând hramul voievodului oştirilor cereşti.
La nouăzeci de ani de la zidirea acestui lăcaş, pe lângă el s-a aciuat un băieţaş. Avea doar zece ani, dar era mult mai înţelept decât mulţi dintre bătrâni. Sărăcuţ şi ponosit, el a fost îngăduit de slujitorii bisericii ca să aibă grijă de candele şi lumânări. Au trecut anii, dar micuţul Arhip nu s-a dezlipit de lăcaşul ArhangheluluiMihail. Pelerinii au ajuns să se obişnuiască cu el şi să ia seama la cuvintele sale. Îl preţuiau pentru că era mo­dest şi curat la suflet şi pentru că trăia într-o mare sim­plitate - avea doar două haine ponosite cu care se îm­brăca şi se obişnuise să doarmă direct pe pământ. Zilele şi le petrecea în slujire, iar nopţile în rugăciune. O viaţă de monah sfânt, ca a unui înger rătăcit într-un trup. Aşa a ajuns Arhip să atragă o mulţime de greci păgâni care doreau să afle din gura lui adevărul despre creştinism. Le vorbea simplu, direct din inimă, iar cuvintele sale îi cucereau pe loc şi ei cereau să fie botezaţi.
Aşa au ajuns convertirile făcute de tânărul Arhip cunoscute în toată regiunea, iar păgânii s-au hotărât să le pună capăt. Au venit şi l-au bătut de câteva ori, po­runcindu-i să plece unde va vedea cu ochii. Dar Arhip a rămas. Şi-a oblojit rănile, iar a doua zi era din nou la izvor, botezându-i pe neofiţi. Atunci, păgânii au vrut să astupe curgerea apei, dar când au început să arunce pământ peste izvor, din el a ieşit o flacără care i-a înspăimântat. Aşa că au ticluit un alt plan.
Mai sus de biserica Sfântului Arhanghel Mihail curgea un râu care făcea un cot şi apoi ocolea lăcaşul. Ei s-au socotit să construiască acolo un stăvilar şi apoi să sape o albie până la biserică, astfel încât apele râului să înece izvorul minunat şi sfântul lăcaş. Zece zile s-au zdrobit săpând, timp în care Arhip doar s-a rugat. Trăi­se o viaţă în această biserică şi nu-i trecea prin minte să plece. Mai bine să moară înecat, odată cu sfântul lăcaş. Când a auzit tunetul apelor, a încremenit! Venise vre­mea să plece la Domnul. A murmurat în sinea lui un crâmpei de psalm - "Ridicat-au râurile, Doamne, ri­di­cat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sunt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul", şi-a făcut cruce şi... a aşteptat ca puhoaiele să năvălească înăuntru. În locul lor, a auzit însă un glas limpede care-i poruncea să iasă afară din biserică. L-a simţit în inimă, mai degrabă decât în urechi, mai mult o chemare decât un strigăt. S-a supus şi, când a ieşit în tinda lăcaşului, a văzut un tânăr a cărui faţă strălucea ca soarele. Era de o frumuseţe nepământeană, cu un veşt­mânt azuriu ca cerul la zenit - "Sunt Mihail. Îndrăz­neşte şi nu te teme! Scoală-te şi vino la mine aici şi vei vedea puterea lui Dumnezeu, în apele acelea!". Un stâlp de foc a unit atunci cerul cu pământul, iar arhan­ghelul a lovit o stâncă din faţa altarului cu un toiag pe care-l ţinea în mână. Din măruntaiele pământului s-a auzit un tunet şi un cutremur a zguduit lăcaşul, iar în faţa altarului s-a căscat o prăpastie în care s-au prăvălit toate apele râului stăvilit de păgâni. Şi a zis Sfântul Mihail: "Aici să se sfărâme toată puterea cea potriv­nică şi să fie izbăvire de toate răutăţile tuturor celor ce vor alerga cu credinţă!" Atât. Şi a dispărut ca şi cum nu ar fi fost, dar în urma sa a rămas prăpastia şi râul care acum curgea, mistuindu-se în pământ. Duşmanii lui Hristos se zdrobiseră zece zile, muncind, de fapt, pentru a spori şi mai mult faima bisericii Arhanghelului Mihail. Minunea i-a uluit atât de mult pe creştinii din împrejurimi, încât i-au închinat o sărbătoare, care este ţinută acum în toate bisericile ortodoxe şi greco-cato­lice, în fiecare an, pe 6 septembrie.
Arhip, copilul crescut de mic în rugăciuni, a rămas lângă biserica sa dragă şi a mai trăit încă şaptezeci de ani. A fost îngropat lângă altar, chiar în stânca pe care Sfântul Arhanghel o despicase cu toiagul.

Minunea de la Mânăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos

În tradiţia Mânăstirii Dochiariu se spune că, după zidirea bisericii, care este cea mai mare din tot Sfântul Munte Athos, egumenul Neofit nu a mai avut bani să o înfrumuseţeze cu pictură şi icoa­ne. La el a venit însă un copil care i-a povestit că descoperise, din întâmplare, o comoară pe ca­re voia să o doneze mânăstirii. Încrezător, stareţul a trimis doi călugări împreună cu el, ca să-l ajute să o dezgroape şi să o aducă înapoi în Sfântul Munte. Aurul care a fost scos la iveală era însă atât de mult, încât le-a luat celor doi monahi minţile. Aşa s-au ho­tărât să-l omoare pe copil, în drum spre casă. I-au legat de gât o piatră şi l-au aruncat din barcă. Dar, pe când trupul îi cădea ne­pu­tincios spre fundul mării, copi­lul a văzut un tânăr strălucitor care l-a prins de mână şi, într-o clipită, s-a trezit chiar în altarul bisericii Mânăstirii Dochiariu.
Când egumenul l-a găsit, şi­roind de apă şi cu piatra de gât, s-a cutremurat de povestea copilului. A tăinuit însă minunea Sfântului Arhanghel Mihail şi i-a prins pe călugării ucigaşi, care, puşi faţă în faţă cu copilul, au spus unde au ascuns aurul. Piatra pe care i-o legaseră de gât a fost zidită de egumen în peretele unui foişor şi poate fi văzută şi astăzi. Tot atunci a fost schimbat şi hramul bisericii, din Sfântul Nicolae, în Sfântul Arhan­ghel Mihail.

Gavriil, arhanghelul bunelor vestiri

Se întorsese de curând în casă, tocmai ce ieşise să aducă apă de la izvor, când a auzit vocea aceea stranie, blândă, ca vântul de primăvara - "Bucură-te, căci ai aflat har. Domnul este cu tine, cea binecuvântată între femei". Fecioara Maria s-a întors, dar n-a văzut pe nimeni. Era singură şi s-a speriat. A zăvorât poarta şi s-a aşezat la rugăciune. Atunci l-a văzut - un tânăr cu faţa strălucitoare şi veştminte albe, purtând în mâini un crin. Fiinţa sa, mai mult lumină decât trup, a alungat întunericul din cămăruţă. Arhanghelul a început să-i vorbească despre pruncul minunat care chiar acum prindea chip în pântecele ei. "Vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit". Când a dispărut, risipindu-se ca un fum, i-a lăsat în suflet o linişte de miere şi încredinţarea că tot ce spusese era adevărat. Că Domnul poate covârşi le­gile firii şi-i poate da ei un prunc fără să ştie de băr­bat.
Aşa a început mântuirea lumii şi drumul prin vremuri al lui Iisus Hristos, Dumnezeul Întrupat. Iar despre această întâlnire tainică, dintre Maica Domnului şi Arhanghelul Gavriil, ştim - nu doar din evanghelii, apocrife sau canonice, ci şi din des­crie­rile unei călugăriţe catolice, Anna Catherina Emmerich (1774-1824), care a văzut în extaz toată întâmplarea Buneivestiri. Ea l-a descris şi pe Ar­han­ghelul Gavriil, ca o fiinţă plămădită din lumină.
El nu i-a apărut doar Maicii Domnului, ci, cu mult timp înainte, lui Avraam, vestindu-i naşterea lui Isaac, şi drepţilor Ioachim şi Ana, pentru a le vesti naşterea Mariei, sau preotului Zaharia, naşte­rea Sfântului Ioan Botezătorul. A fost mereu un sol, legând cerul de pământ, aducând bucurie şi nă­dejde.
Tradiţia creştină spune că Arhanghelul Gavriil a vegheat la drumul pe pământ al lui Iisus Hristos. Când acesta s-a născut în peştera din Bethleem, le-a apărut ciobanilor din apropiere, pentru a le spune că Mesia cel aşteptat e acum împreună cu oamenii. Şi tot el i-a apărut în vis lui Iosif, spunându-i să fugă în Egipt, pentru a scăpa de per­secuţia lui Irod, iar la sfâr­şitul misiunii Mântuitorului, el, Arhanghelul Gavriil, în­ge­rul bucuriei şi al vestirilor bune, a prăvălit piatra de pe mormântul Domnului şi le-a spus mironosiţelor că Hris­tos a Înviat!
Şi nu s-a oprit aici... Le apare şi acum sfinţilor, îm­bărbătându-i, luminându-i. Citim despre asta în vieţile lor de ieri şi de astăzi. Spre deo­sebire de tovarăşul său, Mihail, care e văzut mereu cu o spadă în mână, ca simbol al luptei împotriva răului, Gavriil ţine în mâini o floare, cel mai adesea un crin. Aşa îl descriu sfinţii creştini şi aşa e pictat şi în ma­joritatea icoanelor - un înger care iubeşte oamenii şi florile.

Un arhanghel care împleteşte cununi de flori

În secolul al XV-lea, un frate de mânăstire din Borgo San Sepolcro a făcut un legământ cu Domnul - să recite în biserică, înainte de masă, o scurtă rugă­ciune. A ţinut rânduiala asta ani de zile, dar, la un moment dat, a uitat şi a venit la trapeză fără să o fi spus. Şi-a adus aminte abia înainte de a lua prima îm­bucătură şi l-a rugat pe abate să-l aştepte cu masa, până-şi va împlini făgăduinţa. A plecat la biserică, dar nu s-a mai întors, aşa că abatele a trimis un alt frate, dar nici acesta nu a mai venit. În cele din urmă, supe­riorul mânăstirii a mers el însuşi în sfântul lăcaş, unde i-a găsit pe cei doi călugări împietriţi în extaz, în faţa Sfântului Arhanghel Gavriil, care împletea o cunună de trandafiri şi crini legaţi cu fir de aur, pentru a o aşeza pe creştetul statuii Maicii Domnului.
Şi tot în această mânăstire, un frate începător, cunoscut mai apoi drept Giacomo della Corona, avea obiceiul să culeagă de pe câmp flori din care împletea o cunună cu care împodobea statuia Fecioarei Maria. Au trecut anii, el a primit alte însărcinări şi nu mai găsea răgaz să-i strângă flori Maicii Domnului. Îndu­rerat, s-a aşezat în faţa statuii ei şi s-a rugat să fie iertat. Atunci i-a apărut în faţă Sfântul Arhanghel Gavriil, care i-a spus că Fecioara Maria iubeşte nespus "coroanele de flori" alcătuite din rugăciuni. Să recite zilnic "Tatăl nostru" şi "Ave Maria", iar Maica Dom­nului se va bucura de acestea mai mult decât de toate cununile pe care i le împletea pe câmp.
Giacomo s-a supus umil şi, ani de zile, a recitat aces­te rugăciuni cu devoţiune. Într-una din zilele în care se ruga în chilie, a fost surprins de superiorul ordi­nului său. Acesta le-a mărturisit mai apoi fraţilor că a văzut cum Arhanghelul Gavriil aşeza pe creştetul fra­telui Giacomo o cununiţă din trandafiri şi crini, legaţi cu un fir de aur.
Un secol mai târziu, la Cordoba, carmelita Maria de Jesus Sandoval a avut mai multe viziuni ale arhan­ghelului. Într-una din ele, Sfântul Gavriil i-a lăsat în dar o cunună de flori parfumate - trandafiri, ca simbol al iubirii, crini, ca simbol al purităţii, violete, ca simbol al umilinţei şi margarete, ca simbol al simplităţii. Când le vedeţi, pe câmp sau în grădină, gândiţi-vă că poate, înainte de ochiul dumneavoastră, ele au fost atinse de aripa arhanghelului. O aripă care nu aduce doar şoapta rugăciunilor, ci şi mireasma florilor. Poate pentru că ele poartă în gingăşia lor ceva din mireasma para­disului.


Cetele îngereşti
Tradiţia creştină pomeneşte de nouă cete ale îngerilor care au fost descrise de Sfântul Dionisie Areopagitul, uce­nicul Sfântului Apostol Pavel. Potrivit acestuia, ei sunt împărţiţi în trei triade care presupun, fiecare în parte, un anu­mit fel de a sluji lui Dumnezeu. Iubirea dumnezeiască trece prin aceste cete îngereşti până să ajungă pe pământ, în­gerii ajutându-i pe oameni să înţeleagă şi să primească această dragoste.
Prima triadă este alcătuită din sera­fimi (care slujesc iubirii dumnezeieşti), heruvimi (care ajută toate fiinţele să se împărtăşească de cunoaştere divină) şi tronuri (care sunt numiţi aşa pentru că ne ajută să-l purtăm pe Domnul în noi, aşa cum ei înşişi îl poartă).
A doua triadă este alcătuită din în­gerii puterii (care ne sprijină în lupta cu răul) ai stăpânirilor (care îi inspiră pe conducătorii tuturor statelor) şi dom­niilor (ei insuflă tuturor celor care do­resc să conducă în numele lui Dumne­zeu o slujire jertfelnică).
Ultima triadă este cea mai apropiată de noi, oamenii, cea care ne ajută clipă de clipă pe drumul mântuirii. Ea este alcătuită din îngerii virtuţii (care ne sprijină în lupta contra patimilor) din arhangheli (care sunt mesagerii lui Dumnezeu pe pământ şi cei care-i ocro­tesc pe sfinţi) şi din îngerii păzitori (care sunt trimişi fiecărui om în parte, pentru a-l ajuta în lupta sa pentru mân­tuirea sufletului).

Arhanghelii
Tradiţia creştină cunoaşte şapte ar­hangheli, unii dintre ei fiind cinstiţi şi de către evrei şi musul­mani. Redăm mai jos nu­mele lor (care le descoperă şi slu­jirea spe­cifică) şi traducerea a­cestora din limba ebraică: Mihail ("Acela care este ca Dumne­zeu"), Gavriil ("Pu­terea lui Dum­ne­zeu"), Rafail ("Dum­ne­zeu vinde­că"), Uriil ("Lu­mina sau Focul lui Dumnezeu"), Se­lafiil ("Po­run­ca, Ves­titorul sau Rugăciunea lui Dumnezeu"), Ie­hu­diil ("Mă­rirea, Lauda sau Slă­virea lui Dum­nezeu") şi Varahiil ("Bine­cu­vântare de la Dumnezeu").