Mă numesc Ana Ion şi locuiesc în municipiul Deva, strada Independenţei, bl. D8, judeţul Hunedoara. Doresc să fac o mărturisire despre ce am trăit în urmă cu aproape 4 ani. În aprilie 2009, după 6 ani de suferinţă, cu dureri de articulaţii, în special la glezna piciorului stâng, unde am făcut o necroză acută, cu perspective de amputare a piciorului, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al celor dragi ai mei, m-am lăsat convinsă să merg la un minunat om, d-l dr. Gheorghe Tomoaie, medic specialist la Clinica de Ortopedie Cluj, care, cu multă dragoste umană şi profesionalism, m-a operat. Intervenţia chirurgicală a fost foarte complicată şi de mare fineţe, pentru a putea rămâne cu piciorul întreg. Am stat la Cluj 40 de zile, după care, la controlul medical, s-a făcut tot ce era necesar ca să pot să-mi duc zilele, până ce trebuia să revin la un alt control, peste minimum o lună. După acest timp, cu piciorul imobilizat în cizmă de gips şi cu încheietura gleznei blocată în două tije metalice, m-am prezentat la controlul medical. Pentru a putea umbla, însă, aveam nevoie de încălţăminte ortopedică specială. Nu a fost uşor de împlinit acest lucru, dar, cu rugăciune stăruitoare şi, mai ales, cu dorinţă mare, am fost ajutată pentru a ajunge la Mormântul de la Prislop, la Crucea părintelui Arsenie Boca, să-l rog, acasă la El, să mijlocească la Prea Curata Maică a lui Iisus Hristos. Mai erau câteva luni până la Parastatul părintelui Arsenie Boca şi am simţit că acesta deja mă ajută. Doamna doctor Carmen Gheorghe (medicul de familie) mergea şi dânsa la Prislop şi m-a luat în autoturismul dumneaei. Am plecat de dimineaţă, să ajungem cât mai aproape de poieniţa din faţa mânăstirii, iar dacă se va putea, chiar în curte. Planul era bun, dar după ce am ajuns la Silvaşul de Sus, am mai mers puţin şi am fost opriţi de personalul care se ocupa de dirijarea circulaţiei. Se făceau anumite lucrări şi săpături la şosea şi nu se putea trece decât cu piciorul, iar cei care aveau autovehicule puternice treceau dealul şi ajungeau mai aproape de mânăstire. Eram în faţa unei situaţii care a determinat-o pe binefăcătoarea mea să îmi recomande să stau în maşină, că nu puteam, în situaţia mea, să merg peste 10 km pe jos. I-am spus că eu am venit cu gândul la Părintele Arsenie Boca şi El mă va ajuta. Aşa stând lucrurile, am plecat împreună, cum am putut, alături de mii de pelerini. Apoi, văzând că mergeam foarte greu, am rugat-o pe d-na doctor să mă lase şi să ajungă dânsa, în timp util, la slujbele care urmau să se facă, dându-i pentru aceasta şi pomelnicul familiei mele. Zis şi făcut! Pe tot parcursul drumului, cu pauze mai mari şi mai mici, îl rugam pe Părintele Arsenie Boca aşa: "Părinte! Ne-ai lăsat scris în cărţile Cuvioşiei Tale să te chemăm în ajutor la nevoie şi că paşii spre Crucea şi Mormântul Sfinţiei Tale ne sunt număraţi. Ajută-mă să ajung şi eu! Mă voi strădui spre îndreptarea cea plăcută lui Dumnezeu". Şi mulţumeam, apoi, pentru fiecare pas înainte, pe drumul meu.
Am ajuns chiar când începea sfânta slujbă a Parastasului, apoi am ajuns şi sus, la Mormântul Părintelui, dar nu m-am mai întâlnit cu doctoriţa mea. În mulţimea aceea de pelerini, cu oboseala mea, dar şi cu durerile mele, îl rugam pe Părinte să mă ajute să-mi găsesc undeva un loc unde să mă aşez puţin şi să găsesc vreo cunoştinţă să mă pot întoarce spre casă. Pe băncuţa pe care m-am aşezat, pe cine credeţi că mi-a trimis Părintele? O doamnă din Deva, al cărei nume nu-mi permit să-l dezvălui, ştiind că amândoi soţii, chiar şi cele trei fetiţe ale lor, sunt smeriţi şi oameni deosebiţi. Ne cunoşteam din Sfânta Biserică, de foarte mulţi ani. M-au luat cu bucurie multă în autoturismul dumnealor şi m-au adus în Deva, până la uşa blocului unde locuiesc. Să le ajute Dumnezeu şi Părintele Arsenie Boca, în tot lucrul bun şi, mai ales, atunci când simt că le este tare greu.
Ajunsă acasă, nu am simţit că aş avea urmări neplăcute pentru solicitarea piciorului, aşa cum se întâmpla când făceam foarte puţine mişcări, în interiorul locuinţei. După acest pelerinaj, la aproape trei săptămâni, am lăsat un baston, apoi, curând, şi pe celălalt. Acum sunt bine şi mulţumesc cum ştiu eu - şi mai ales cum simt - lui Dumnezeu, Prea Sfintei şi Pururea Fecioare Maria şi tuturor sfinţilor la care am mare evlavie dar, mai ales, părintelui Arsenie Boca, cel care a fost atât de bun cu mine şi m-a ajutat. Mâna lui Dumnezeu a lucrat prin Părintele Arsenie. El este considerat de creştinii ortodocşi ca un sfânt al nostru şi, mai ales, al ardelenilor, şi foarte multă lume ar dori să fie canonizat, să fie trecut în rândul cuvioşilor părinţi, al sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, pentru că L-a slujit pe Dumnezeu, pentru că a avut un dar deosebit de la Dumnezeu.
Însănătoşirea mea o consider o minune şi ea îmi îngăduie să dau un sfat sincer: nu amânaţi rugăciunea şi Calea spre Sfântul nostru de la Prislop. Cred că Părintele este un sfânt gata canonizat de Dumnezeu şi de popor, pentru că, pe măsură ce trece timpul, simt ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunile către Părintele Arsenie. Eu îl consider unul dintre cei mai mari sfinţi pe care i-a dat România.
ANA ION
A consemnat Gheorghe I. Drăghici Slăvuţescu
Soarele cel mai presus de soare
Icoană transilvăneană (sec XIX)
Dragă "Formula AS",
Cuvintele îmi sunt prea sărace, în comparaţie cu darul pe care l-am primit de la Bunul Dumnezeu, numărându-mă printre cititorii dvs., pentru ca astfel să fac cunoscută o minune a Sfântului Nectarie.
Am terminat o şcoală cu profil sanitar, mai spre începutul toamnei vieţii mele, iar o parte dintre apropiaţi îmi spuneau că nu mai am nicio şansă să reuşesc să-mi găsesc de lucru. Un timp, am izbutit, totuşi, să am un loc de muncă, dar calvarul şi umilirea la care am fost supusă m-au făcut să-mi dau demisia, unul dintre motive fiind acela că şeful meu mi-a spus să vând medicamente expirate pacienţilor, iar eu nu pot să accept lucrul ăsta. Au fost zile în care am ajuns la cele mai grele momente. Nu ştiam unde să mă duc şi la ce uşă să bat, ca să îmi pot găsi un loc de muncă, pentru a putea pune pe masă o bucată de pâine. Dar ceva mi-a luminat viaţa şi mi-a dat putere să mă ridic: rugăciunile.
Cu ajutorul rugăciunilor către Sfântul Nectarie, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Mina şi, nu în ultimul rând, către Măicuţa Domnului, dorinţa mi-a fost ascultată şi mi-am găsit un loc de muncă, alături de nişte oameni minunaţi.
Într-o noapte, l-am visat pe Sfântul Nectarie, spunându-mi să nu-mi fie frică, pentru că el este alături de mine! L-am întrebat cum se poate una ca aceasta? Răspunsul Său a fost: "Tu Mă porţi tot timpul cu tine în buzunarul hainei tale". Într-adevăr, eu am o iconiţă a Sfântului Nectarie, pe care o port mereu, dar n-am crezut niciodată că ea îmi va deschide uşa spre bunătatea lui. Acum, când dorinţa mi s-a împlinit, spun cu mâna pe inimă că rugăciunea este fapta cea mai mare a omului. Îl simt mereu pe Dumnezeu că este cu mine. Rugăciunea mea a fost ca un strigăt de durere, de ajutor, şi el a venit.
Suntem săraci sufleteşte, dar rugăciunea ne umple sufletul de speranţă, de putere, iar cel care ne aude rugăciunea este "Soarele cel mai presus de soare: Dumnezeu".
Dacă un om se roagă o singură dată, se "hrăneşte" numai o singură dată, dacă se roagă întotdeauna, se "hrăneşte" toată viaţa.
Dragi cititori, miracolele rugăciunii chiar există şi stă în puterea noastră să constatăm că ele se înfăptuiesc, dacă ne rugăm şi postim.
MARIANA
Un mesaj pe internet
Povestea mea şi a soţului meu a început acum 20 de ani, când într-o excursie la munte (eram colegi de clasă la Liceul PTTR din Bucureşti) ne-am descoperit. Apoi, nu peste mult timp, am devenit soţi. Eram studenţi, aveam doar 20 de ani şi o grămadă de vise: să terminăm studiile, să avem cariere de succes, să ne cumpărăm maşină... Copiii nu intrau în planurile noastre de atunci. Gândeam că trebuie mai întâi să ne facem o situaţie.
Dar anii treceau şi cariera mea de succes nu se contura. Aveam deja 29 de ani, când am început să mă gândesc că adevărata mea împlinire ar putea fi un copil... Doi ani de zile am aşteptat, lună de lună, cu emoţie, în speranţa că îi voi putea da soţului meu vestea cea mare... Apoi, încă trei ani de investigaţii şi controale la cei mai buni medici ginecologi din Bucureşti. Dar, deşi totul părea în regulă, minunea întârzia să apară. Nici tratamentele naturiste pe care le-am urmat nu au avut vreun rezultat. Aşteptam cu înfrigurare fiecare nouă lună, pentru ca apoi să cad iarăşi şi iarăşi în tristeţi udate de multe lacrimi. Lumina acestor ani trişti a fost credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, care ni se descoperise şi nouă.
În anul 2008, soţul meu a fost împreună cu nişte colegi ai săi într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos. Am folosit această ocazie pentru a ne mai cumpăra câteva icoane. Printre altele, îl rugasem să aducă o icoană a Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, al căror acatist îl citeam, cu speranţa că vom dobândi pruncul mult dorit.
I-am aşteptat nerăbdătoare sosirea. Totuşi, când mi-a arătat icoana pe care o adusese, am rămas surprinsă. Pe ea erau reprezentaţi doi bărbaţi şi o fetiţă! Soţul meu era şi el contrariat! Colegii săi, credincioşi practicanţi, chiar şi călugărul de unde o cumpărase, toţi îl asiguraseră că aceea era icoana pe care o căuta. Ceva mai târziu, am descoperit că icoana îi reprezenta pe Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, martiri din Lesvos. Şi pentru că nimic nu e întâmplător, ea fusese achiziţionată chiar în ziua în care aceştia erau prăznuiţi! Am început să caut să aflu cât mai multe despre aceşti sfinţi, considerând că ceea ce s-a întâmplat cu icoana este un semn de la Dumnezeu, care ne arată calea de urmat pentru a ne împlini visul de a avea şi noi copii.
La sfârşitul anului 2008, începutul anului 2009, căutând pe internet acatistul acestor sfinţi, am dat de mărturia unei doamne preotese din Sibiu, care povestea cum una din fetiţele dânsei a fost ajutată de aceşti sfinţi-martiri să scape de o problemă medicală grea, în timp ce sarcina şi naşterea uneia dintre fetiţe a fost ocrotită de... Sfântul Nectarie. Am început să citesc şi eu despre viaţa şi minunile acestui sfânt, care m-au impresionat până la lacrimi. Apoi am citit acatistul Sfântului Nectarie cu simţire profundă, aşa cum nu mai citisem alte rugăciuni până atunci. Mi-am propus să îl citesc în fiecare seară, sperând că Sfântul se va milostivi să mă ajute şi pe mine. Luna ianuarie a trecut, iar eu, păcătoasa, nu reuşisem să mă ţin întru-totul de promisiune. Şi totuşi, Sfântul Nectarie, grabnic ajutător, nu mă lăsase: după şapte ani de aşteptări şi chin... eram însărcinată! Am alergat într-un suflet la Mânăstirea "Radu Vodă" din Bucureşti, acolo unde se află moaştele Sfântului Nectarie, şi i-am mulţumit cu lacrimi în ochi. Atunci am simţit mai puternic ca niciodată cât de mare e bunătatea lui Dumnezeu şi a sfinţilor săi pentru noi, păcătoşii păcătoşilor.
A urmat o lună de fericire. Însă în martie, ne-am făcut din nou griji, pentru că în urma unor sângerări, mi s-a pus diagnosticul iminenţă de avort, motiv pentru care am stat la pat, dar pentru că tratamentul şi-a făcut efectul, în luna aprilie mi-am reluat activitatea.
În noaptea de Înviere am fost la Mânăstirea "Radu Vodă", pentru a fi cât mai aproape de Sfântul Nectarie. Lângă noi se afla un cuplu cu o fetiţă în braţe. Coincidenţă sau nu, mama fetiţei purta acelaşi nume ca şi mine. Ne-am întors acasă târziu, în noapte, după terminarea Slujbei de Înviere, dar tihna sărbătorii ne-a fost spulberată instantaneu, când mi s-a declanşat o hemoragie puternică. Am plecat în mare grabă la spital. Prima ecografie făcută în camera de gardă a confirmat că inima copilaşului încă bătea. În acea noapte, pe patul de spital, cu lacrimile şiroind pe obraji, mă gândeam, totuşi, că prezenţa lângă noi la biserică a acelei doamne cu fetiţa în braţe e un semn de la Sfântul Nectarie că voi trece cu bine de această cumpănă şi vom ajunge să ne ţinem în braţe pruncul dorit. Din fericire, aşa a şi fost. Sfântul Nectarie nu m-a părăsit şi, deşi aveam un hematom uriaş, care m-a ţinut la pat tot restul sarcinii, copilul nu a fost afectat şi s-a dezvoltat normal.
În dimineaţa zilei de 5 octombrie 2009, de pe masa de operaţie, i-am dat primul sărut micuţei Nectaria. Pentru că nu şi-a întors faţa de la mine, păcătoasa, şi ne-a dăruit copilul, schimbându-ne viaţa, atât cât voi trăi, le voi mulţumi Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie, pentru această minune săvârşită.
DANA TÂRNESCU - Bucureşti
De ce, Doamne?
Surprinsă de reacţia mea nefirească, la aflarea unei veşti care în mod normal se lasă cu spaimă, lacrimi şi bocet, doctoriţa se roteşte cu scaunul şi uimită mă întreabă: "Cine este Sfânul Nectarie?". "Un sfânt contemporan, vindecător de cancer". "Şi unde se află?". "Moaştele Sfântului se află în insula Eghina, în Grecia". "Stai să scriu, să mai spun şi la alţii".
Acest dialog cu doamna doctor a avut loc la două săptămâni după Sfintele Paşti şi îl rememorez adeseori. În drum spre casă mă întrebam întruna: "De ce, Doamne?".
Urmează confirmarea diagnosticului la clinica oncologică din Heidelberg, Germania. Acum sunt cu adevărat la mila şi ajutorul Doctorului ceresc. Se hotărăşte operaţia pentru 27 mai 2003. O zi sfântă. În miez de noapte, mi-amintesc că acum se face priveghere pentru Sfântul Ioan Rusul şi rog o prietenă, care pornise spre Evia, să se roage şi pentru mine, căci exact de ziua sfântului voi fi operată de cancer, convinsă fiind de mila şi ajutorul lui, pentru evlavia ce i-o port.
27 mai. O dimineaţă tristă, deşi soarele de primăvară îmi zâmbeşte prin fereastra larg deschisă. Natura a revenit la viaţă, teii din curtea spitalului s-au umplut de flori, care-şi împrăştie cu dărnicie mireasma, iarba este absolut superbă, în verdele ei crud. Într-un cuvânt, totul te îmbie la viaţă! Dar sufletul meu este cenuşiu. Şi totuşi, cerul este senin, îmi zâmbeşte albastrul speranţei! Alături de doamna asistentă, mă îndrept spre sala de operaţie. Îmi vine în minte: "De ce, Doamne?".
Aici, ca prin ceaţă, văd halate albe, albastre sau verzi agitându-se. Pe masa de operaţie, până să mă cuprindă somnul provocat al anesteziei, am puterea să repet întruna: "Maica Domnului, nu mă părăsi!". Doamne, cât de mare este puterea rugăciunii adresată Ţie din tot sufletul, chiar şi atunci când este încercat de durere şi suferinţă!
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut cu bine peste operaţie. Am urmat întreg protocolul post-operator cu chimio-radioterapie la clinica oncologică din Cluj, citind la dus şi întors "Psaltirea".
În primăvara anului 2004, la un an de la operaţie, împreună cu părintele ieromonah de la Mânăstirea Nera, cu mila lui Dumnezeu, am ajuns pe pământul Sfânt al Greciei. Întâmplător, era tot luna mai. Drumul, de o parte şi de alta străjuit de leandri multicolori, vrea parcă să-ţi împrăştie norii din suflet; albastrul mării unit în taină cu albastrul cerului îţi dau încredere în lucrarea vindecătoare a Sfinţilor; cireşele şi căpşunile te îmbie cu aroma lor ispititoare. Totul este o minune Dumnezeiască! În această stare de spirit, încep primul meu pelerinaj la Sfinţii mei dragi, grabnic ajutători, cunoscuţi ca vindecători de cancer şi alte boli grave. Lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obrazul marcat de suferinţă, dar în sufletul meu mă bucuram că am ajuns să mă rog, să fac mătănii lângă raclele Sfintelor moaşte, nădăjduind că mă vor vindeca. Îmi place să cred, astăzi, că până şi Sfinţii la care m-am rugat s-au lăsat înduioşaţi de tristeţea şi umilinţa cu care m-am rugat şi au primit rugăciunile mele.
Dau puţin timpul înapoi, pentru că, aşa cum v-am spus, eu am aflat diagnosticul imediat după Sfintele Paşti 2003. Iată ce vreau să vă mărturisesc. Eu am ţinut postul din acest an mult mai strict ca până acum, atât în ceea ce priveşte alimentaţia, dar mai ales în cămara sufletului. Astfel, în fiecare dimineaţă, în drum spre biserică, îmi dădeam bineţe cu cârdurile de ciori, care - gălăgioase cum le ştiţi - anunţau o nouă zi. Negrul lor se răsfrângea ameninţător în sufletul meu, dar ne asemănam; ele plecau în căutarea hranei, iar eu căutam drumul spre întâlnirea cu harul lui Dumnezeu, hrană sufletească de linişte şi lumină, bunătate. Înainte de începerea Sfintei Liturghii, îmi citeam rugăciunile dimineţii şi Paraclisul Maicii Domnului, pe care de altfel îl ştiu pe de rost. După Sfânta Liturghie, mai zăboveam în biserică şi citeam trei-patru catisme din Psaltire. Peste zi, de-a lungul postului, am recitit Vechiul şi Noul Testament. Seara se încheia cu participarea la vecernie, unde se făcea slujba "Pavecerniţei Mari" şi cu rugăciunile de seară. M-am spovedit şi împărtăşit de cel puţin trei ori, ultima oară în noaptea Sfintei Învieri a Domnului Nostru Iisus Hristos. La conferinţele duhovniceşti am aflat răspuns la gândurile mele şi rugăciunile de la Sfântul Maslu s-au lipit de conştiinţa mea, întărindu-mi voinţa de a face bine şi celor aflaţi în nevoi sau suferinţă. Ce aproape m-am simţit de Dumnezeu! Niciodată n-am fost atât de "plină" de simţământul izbăvitor al credinţei. Am fost foarte fericită şi mulţumită de mine.
V-am scris toate acestea ca să înţelegeţi că nimic nu este întâmplător în viaţă. Ştiţi de ce? Pentru că am aflat răspuns la întrebarea ce-mi măcina sufletul: "De ce, Doamne?". Şi acesta mi l-a dat o măicuţă: acum m-a găsit Domnul pregătită să primesc încercarea pe care mi-a dat-o, ca pedeapsă pentru păcatele mele.
Au trecut mai bine de nouă ani. Mulţumesc părintelui duhovnic, măicuţelor şi Părintelui ieromonah de la Mânăstirea Nera, familiei, prietenilor şi tuturor celor care mi-au fost alături ori s-au rugat pentru mine. Dar mai presus de orice, îţi mulţumesc Ţie, Doamne, că mi-ai arătat calea strâmtă spre pocăinţă. Cum aş putea încheia altfel decât cu ruga: "Maica Domnului, nu ne părăsi, însoţeşte-ne ca anii ce-au rămas să-i petrecem aici, pe pământ, întru lumină, să trecem cu bine vămile văzduhului şi ajută-ne să avem loc cu cei de-a dreapta Tatălui Ceresc".
Minunate şi mari sunt lucrurile tale, Doamne, şi nu sunt cuvinte pentru mărirea slavei Tale, căci eu am bucuria să trăiesc pentru a-Ţi mulţumi!
ELISABETA - Timişoara
Inelul de aur
De atâţia ani de când citesc această revistă de suflet, am avut ocazia să aflu şi chiar să împărtăşesc cu voi multe întâmplări. De aceea vă consider prieteni, pe voi, cei care scrieţi, dar şi pe voi, cei care citiţi aceste pagini. Şi cui, dacă nu unor prieteni, să le mărturiseşti miracolele vieţii tale?
Vara care tocmai a trecut a lăsat în sufletul meu multe semne de întrebare. Un anotimp minunat, solar şi plin de viaţă. Cu multă lumină şi planuri de vacanţă. Eram foarte încântată şi fericită că o să fie totul frumos şi o să ne bucurăm din plin de soare, de mare şi munte. Dar cu cât eram mai entuziastă şi fericită, cu atât totul în jurul meu devenea mai tensionat, mai întunecat. Eram pe lungimi diferite de undă cu soţul meu. Nu puteam să înţeleg ce se întâmplă. Nimic nu se mai lega, nimic nu-i mai convenea. Ne certam din orice, practic, nu mai puteam să-i suport prezenţa. Simţeam că nu-l mai iubesc. Mă gândeam la divorţ, deşi nu-mi făcuse nimic atât de grav încât să pun capăt unei căsnicii de 16 ani.
Începuse postul Sfintei Marii. Am simţit mare nevoie să ţin acest post, să mă rog în fiecare zi şi să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Sunt credincioasă, dar nu habotnică. Am principii pe care le respect şi cred că totul trebuie să aibă o logică în viaţă. Dar, deşi ţineam post şi mă rugam, lucrurile mergeau tot mai rău. Într-o bună zi, mi-am făcut bagajul şi mi-am anunţat soţul că-l părăsesc. Dar lacrimile copiilor, care nu-şi doreau această ruptură, precum şi vorbele înţelepte ale prietenei mele, m-au făcut să amân acest moment.
Era 15 august, sărbătoare, ziua de Sfânta Maria. Împreună cu prietena mea şi cu copiii, am ieşit în parc, la plimbare. La un moment dat, am băgat mâna în geantă să scot ceva din buzunarul interior. Am deschis fermoarul, am băgat mâna, iar când am scos-o, în mâna mea strălucea un inel de aur, cusut cu aţă roşie pe o parte, ca şi cum ar fi fost croşetat. Nu-l văzusem în viaţa mea! Eram atât de uimită! L-am îndreptat spre prietena mea şi am întrebat-o: "Ce-i cu ăsta?". Apoi am încercat să desfac aţa. Ea m-a oprit să fac acest lucru, spunându-mi să-l las aşa cum e, ca să i-l pot arăta soţului meu.
Am auzit de-a lungul vieţii poveşti despre vrăji, dar niciodată nu le-am crezut. Le consideram nişte invenţii. Mă gândeam că atâta timp cât neg existenţa răului, acesta nu există. Dacă nu crezi în ele, vrăjile nu te pot atinge.
Dragii mei prieteni, cititori ai acestei minunate reviste, n-am reuşit să înţeleg până azi ce căuta acest inel în geanta mea, cu ce scop a fost pus sau cine l-a pus. Oare a avut legătură cu faptul că am vrut să-mi destram căsnicia? De ce am găsit acel inel exact în ziua de Sfânta Maria, după post şi rugăciune? Încerc să găsesc o logică la ce s-a întâmplat, dar nu găsesc. În schimb, eu m-am liniştit, dintr-odată, de parcă povestea divorţului n-ar fi existat nicicând.
RALUCA
"Îmi exprim credinţa în puterea rugăciunii fierbinţi"
Stimată redacţie,
Încă de la început ţin să vă felicit pentru tot ceea ce aţi făcut până acum şi să vă urez multă sănătate şi spor în toate cele bune, sub ocrotirea Bunului Dumnezeu. Îmi amintesc cu plăcere cum v-am descoperit, cu ajutorul unei colege de clasă (se întâmpla în anii mei de liceu, între timp am terminat şi masterul şi am rămas o cititoare fidelă). M-am gândit de multe ori să vă scriu, dar nu am reuşit să fac acest lucru până acum. Mă regăsesc în multe articole din paginile revistei dvs. În acelaşi timp, recunosc că prima rubrică pe care o citesc este "Puterea rugăciunii". Am observat că mulţi cititori povestesc despre ajutorul şi binecuvântarea primite de la Sfântul Nectarie. Şi eu am ceva de spus în această privinţă. Nu am talent de povestitor. Îmi exprim aşa cum pot credinţa şi convingerea în puterea rugăciunii fierbinţi, făcute cu inima curată. Am aflat de Sfântul Nectarie de la părintele duhovnic (să-l ţină Dumnezeu sănătos şi să ne înveţe de bine în continuare), care ne-a sfătuit, pe viitorul meu soţ şi pe mine, să ne rugăm cu credinţă, că vom primi sprijin. Şi aşa s-a întâmplat. În multe forme, în momente diferite, ne-a ajutat mult şi ştiu că o face în permanenţă (în căutarea unui loc de muncă, în organizarea nunţii şi în purtarea zilnică de grijă). Am fost de câteva ori şi la Mânăstirea "Radu Vodă" şi de fiecare dată simţim ceva cu totul special. Parcă ne-am transpune în altă lume, în altă dimensiune, ne încărcăm bateriile sufleteşti şi ne desprindem cu greu din acest loc binecuvântat. Pentru noi, Sfântul Nectarie înseamnă foarte mult. L-am ales să ne fie ocrotitorul familiei şi simt că ne veghează în permanenţă. În predica de la sfârşitul cununiei religioase, părintele duhovnic ne-a mărturisit că, la această taină sfântă, au fost prezenţi Iisus Hristos, Măicuţa Domnului şi îngerii. Eu am simţit că alături de noi a fost şi Sfântul Nectarie, şi pentru toate cele primite îi mulţumim nespus şi îl rugăm fierbinte să ne poarte de grijă în continuare. Ne ajută pe noi toţi, numai să ne deschidem şi să îi spunem ce avem pe inimă. Să ne îndreptăm gândul, rugăciunea şi paşii către Sfântul Nectarie!
O cititoare fidelă
(Ilustraţii mici - icoane de Picu Pătruţ)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
