PUTEREA RUGĂCIUNII

Cititor Formula AS
O vindecare miraculoasă la mormântul părintelui Arsenie Boca

Mă numesc Ana Ion și locuiesc în municipiul Deva, strada Independenței, bl. D8, județul Hunedoara. Do­resc să fac o mărturisire despre ce am trăit în urmă cu aproape 4 ani. În aprilie 2009, după 6 ani de suferință, cu dureri de articulații, în special la glezna piciorului stâng, unde am făcut o necroză acută, cu perspective de amputare a piciorului, cu ajutorul Bunului Dum­ne­zeu și al celor dragi ai mei, m-am lăsat convinsă să merg la un minunat om, d-l dr. Gheorghe Tomoaie, me­dic specialist la Clinica de Ortopedie Cluj, care, cu multă dragoste umană și profesionalism, m-a operat. Intervenția chirurgicală a fost foarte complicată și de mare finețe, pentru a putea rămâne cu piciorul întreg. Am stat la Cluj 40 de zile, după care, la controlul medi­cal, s-a făcut tot ce era necesar ca să pot să-mi duc zile­le, până ce trebuia să revin la un alt control, peste mini­mum o lună. După acest timp, cu piciorul imobilizat în cizmă de gips și cu încheietura gleznei blocată în două tije metalice, m-am prezentat la controlul medical. Pentru a putea umbla, însă, aveam nevoie de încălță­minte orto­pedică specială. Nu a fost ușor de împlinit acest lucru, dar, cu rugăciune stăruitoare și, mai ales, cu do­rință mare, am fost ajutată pentru a ajunge la Mor­mântul de la Prislop, la Crucea părintelui Arsenie Boca, să-l rog, acasă la El, să mijlocească la Prea Curata Maică a lui Iisus Hristos. Mai erau câteva luni până la Parastatul părintelui Arsenie Boca și am simțit că aces­ta deja mă ajută. Doamna doctor Carmen Gheorghe (medicul de familie) mergea și dânsa la Prislop și m-a luat în autoturismul dumneaei. Am plecat de dimineață, să ajungem cât mai aproape de poienița din fața mânăs­tirii, iar dacă se va putea, chiar în curte. Planul era bun, dar după ce am ajuns la Silvașul de Sus, am mai mers puțin și am fost opriți de personalul care se ocupa de dirijarea circulației. Se făceau anumite lucrări și săpă­turi la șosea și nu se putea trece decât cu piciorul, iar cei care aveau autovehicule puternice treceau dealul și ajungeau mai aproape de mânăstire. Eram în fața unei situații care a determinat-o pe binefăcătoarea mea să îmi recomande să stau în mașină, că nu puteam, în situa­ția mea, să merg peste 10 km pe jos. I-am spus că eu am venit cu gândul la Părintele Arsenie Boca și El mă va ajuta. Așa stând lucrurile, am plecat împreună, cum am putut, ală­turi de mii de pelerini. Apoi, văzând că mergeam foarte greu, am rugat-o pe d-na doctor să mă lase și să ajungă dânsa, în timp util, la slujbele care urmau să se facă, dându-i pentru aceasta și pomelnicul familiei mele. Zis și făcut! Pe tot parcursul drumului, cu pauze mai mari și mai mici, îl rugam pe Părintele Arsenie Boca așa: "Părinte! Ne-ai lăsat scris în cărțile Cuvioșiei Tale să te chemăm în ajutor la nevoie și că pașii spre Crucea și Mor­mân­tul Sfinției Tale ne sunt numărați. Ajută-mă să ajung și eu! Mă voi strădui spre îndreptarea cea plăcută lui Dumnezeu". Și mulțu­meam, apoi, pentru fiecare pas înainte, pe drumul meu.
Am ajuns chiar când începea sfânta slujbă a Paras­tasului, apoi am ajuns și sus, la Mormântul Părintelui, dar nu m-am mai întâlnit cu doctorița mea. În mulțimea aceea de pelerini, cu oboseala mea, dar și cu durerile mele, îl rugam pe Părinte să mă ajute să-mi găsesc undeva un loc unde să mă așez puțin și să găsesc vreo cunoștință să mă pot întoarce spre casă. Pe băncuța pe care m-am așezat, pe cine credeți că mi-a trimis Părin­tele? O doamnă din Deva, al cărei nume nu-mi permit să-l dezvălui, știind că amândoi soții, chiar și cele trei fetițe ale lor, sunt smeriți și oameni deosebiți. Ne cunoșteam din Sfânta Biserică, de foarte mulți ani. M-au luat cu bucurie multă în autoturismul dumnealor și m-au adus în Deva, până la ușa blocului unde locu­iesc. Să le ajute Dumnezeu și Părintele Arsenie Boca, în tot lucrul bun și, mai ales, atunci când simt că le este tare greu.
Ajunsă acasă, nu am simțit că aș avea urmări neplă­cute pentru solicitarea piciorului, așa cum se întâmpla când făceam foarte puține mișcări, în in­te­riorul locuin­ței. După acest pelerinaj, la aproape trei săptămâni, am lăsat un baston, apoi, curând, și pe celălalt. Acum sunt bine și mulțumesc cum știu eu - și mai ales cum simt - lui Dumnezeu, Prea Sfintei și Pururea Fecioare Maria și tuturor sfinților la care am mare evlavie dar, mai ales, părintelui Arsenie Boca, cel care a fost atât de bun cu mine și m-a ajutat. Mâna lui Dumnezeu a lucrat prin Părin­tele Arsenie. El este considerat de crești­nii orto­docși ca un sfânt al nostru și, mai ales, al ardele­nilor, și foarte multă lume ar dori să fie cano­nizat, să fie tre­cut în rândul cuvioșilor părinți, al sfinților plăcuți lui Dumnezeu, pentru că L-a slujit pe Dum­nezeu, pentru că a avut un dar deosebit de la Dumne­zeu.
Însănătoșirea mea o consider o minune și ea îmi îngă­duie să dau un sfat sincer: nu amânați rugăciunea și Calea spre Sfântul nostru de la Prislop. Cred că Pă­rin­­tele este un sfânt gata canonizat de Dumnezeu și de popor, pentru că, pe măsură ce trece timpul, simt ajuto­rul lui Dumnezeu prin rugăciunile către Părintele Arse­nie. Eu îl consider unul dintre cei mai mari sfinți pe care i-a dat România.
ANA ION
A consemnat Gheorghe I. Drăghici Slăvuțescu


Soarele cel mai presus de soare

Dragă "Formula AS",
Cuvintele îmi sunt prea sărace, în comparație cu darul pe care l-am primit de la Bunul Dumnezeu, nu­mă­rându-mă printre cititorii dvs., pentru ca astfel să fac cunoscută o minune a Sfântului Nec­ta­rie.
Am terminat o școală cu profil sanitar, mai spre în­ceputul toamnei vieții mele, iar o parte dintre apropiați îmi spuneau că nu mai am nicio șansă să reușesc să-mi găsesc de lucru. Un timp, am izbutit, totuși, să am un loc de muncă, dar calvarul și umilirea la care am fost supusă m-au făcut să-mi dau demisia, unul dintre mo­tive fiind acela că șeful meu mi-a spus să vând me­di­camente expirate pacienților, iar eu nu pot să accept lucrul ăsta. Au fost zile în care am ajuns la cele mai gre­le momente. Nu știam unde să mă duc și la ce ușă să bat, ca să îmi pot găsi un loc de muncă, pentru a pu­tea pune pe masă o bucată de pâine. Dar ceva mi-a lu­mi­nat viața și mi-a dat pu­tere să mă ridic: rugăciunile.
Cu ajutorul rugăciunilor către Sfântul Nectarie, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Mina și, nu în ultimul rând, către Măicuța Domnului, do­rin­ța mi-a fost ascultată și mi-am găsit un loc de muncă, alături de niște oameni minu­nați.
Într-o noapte, l-am visat pe Sfântul Nectarie, spu­nân­du-mi să nu-mi fie frică, pen­tru că el este alături de mine! L-am întrebat cum se poate una ca aceasta? Răspunsul Său a fost: "Tu Mă porți tot timpul cu tine în buzunarul hainei tale". Într-adevăr, eu am o iconiță a Sfântului Nectarie, pe care o port mereu, dar n-am crezut nicio­dată că ea îmi va deschide ușa spre bună­tatea lui. A­cum, când dorința mi s-a împlinit, spun cu mâna pe inimă că rugăciunea este fapta cea mai mare a omului. Îl simt mereu pe Dumnezeu că este cu mine. Rugă­ciunea mea a fost ca un strigăt de durere, de aju­tor, și el a venit.
Suntem săraci sufletește, dar rugăciunea ne umple su­fletul de speranță, de putere, iar cel care ne aude ru­gă­ciunea este "Soarele cel mai presus de soare: Dum­nezeu".
Dacă un om se roagă o singură dată, se "hrănește" numai o singură dată, dacă se roagă întotdeauna, se "hră­nește" toată viața.
Dragi cititori, miracolele rugăciunii chiar există și stă în puterea noastră să constatăm că ele se înfăp­tuiesc, dacă ne rugăm și postim.
MARIANA

Un mesaj pe internet

Stau la marginea pătuțului și-mi privesc îngerașul dormind liniștit. Doarme exact ca tatăl ei, cu mâna sub pernă. Și lacrimile îmi curg pe obraji. E a mea? E chiar a mea? Au trecut 3 luni și încă nu-mi vine să cred...
Povestea mea și a soțului meu a început acum 20 de ani, când într-o excursie la munte (eram colegi de clasă la Liceul PTTR din București) ne-am descoperit. Apoi, nu peste mult timp, am devenit soți. Eram stu­denți, aveam doar 20 de ani și o grămadă de vise: să ter­minăm studiile, să avem cariere de succes, să ne cum­părăm mașină... Copiii nu intrau în planurile noas­tre de atunci. Gândeam că trebuie mai întâi să ne facem o situație.
Dar anii treceau și cariera mea de succes nu se con­tura. Aveam deja 29 de ani, când am început să mă gân­desc că adevărata mea împlinire ar putea fi un co­pil... Doi ani de zile am așteptat, lună de lună, cu emo­ție, în speranța că îi voi putea da soțului meu vestea cea mare... Apoi, încă trei ani de investigații și con­troale la cei mai buni medici ginecologi din București. Dar, deși totul părea în regulă, minunea întârzia să apară. Nici trata­men­tele naturiste pe care le-am urmat nu au avut vreun rezultat. Așteptam cu înfrigurare fie­care nouă lună, pen­tru ca apoi să cad iarăși și iarăși în tristeți uda­te de multe lacrimi. Lumina acestor ani triști a fost cre­dința și nădejdea în Dumnezeu, care ni se descoperise și nouă.
În anul 2008, soțul meu a fost împreună cu niște colegi ai săi într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos. Am folosit această ocazie pentru a ne mai cumpăra câte­va icoane. Printre altele, îl rugasem să aducă o icoa­­nă a Sfinților Părinți Ioachim și Ana, al căror aca­tist îl citeam, cu speranța că vom dobândi pruncul mult dorit.
I-am așteptat nerăbdătoare sosirea. Totuși, când mi-a arătat icoana pe care o adusese, am rămas sur­prin­să. Pe ea erau reprezentați doi bărbați și o fetiță! Soțul meu era și el contrariat! Colegii săi, cre­dincioși prac­ticanți, chiar și călugărul de unde o cum­părase, toți îl asigura­seră că aceea era icoana pe care o căuta. Ceva mai târ­ziu, am descoperit că icoana îi re­prezenta pe Sfinții Rafail, Ni­colae și Irina, martiri din Lesvos. Și pen­tru că nimic nu e întâm­plător, ea fu­sese achizi­ționată chiar în ziua în care aceștia erau prăznuiți! Am început să caut să aflu cât mai multe despre acești sfinți, consi­de­rând că ceea ce s-a întâm­plat cu icoana este un semn de la Dum­ne­zeu, care ne ara­tă calea de urmat pentru a ne împlini visul de a avea și noi copii.
La sfârșitul anului 2008, începutul anului 2009, căutând pe internet acatistul acestor sfinți, am dat de mărturia unei doamne preotese din Sibiu, care poves­tea cum una din fetițele dân­sei a fost ajutată de acești sfinți-mar­tiri să scape de o pro­blemă me­dicală grea, în timp ce sarcina și naș­terea uneia dintre fetițe a fost ocro­tită de... Sfântul Nectarie. Am început să citesc și eu despre viața și minunile aces­tui sfânt, care m-au impresionat până la lacrimi. Apoi am citit acatistul Sfân­tului Nectarie cu simțire profundă, așa cum nu mai citi­sem alte rugăciuni până atunci. Mi-am propus să îl citesc în fie­care seară, sperând că Sfân­tul se va milos­tivi să mă ajute și pe mine. Luna ianuarie a trecut, iar eu, păcătoasa, nu reu­șisem să mă țin întru-totul de pro­misiune. Și totuși, Sfân­tul Nec­tarie, grabnic ajutător, nu mă lăsase: după șapte ani de așteptări și chin... eram însărcinată! Am alergat într-un suflet la Mânăstirea "Radu Vodă" din București, acolo unde se află moaș­tele Sfântului Nectarie, și i-am mulțumit cu la­crimi în ochi. Atunci am simțit mai puternic ca ni­cio­dată cât de mare e bună­tatea lui Dumnezeu și a sfinților săi pentru noi, păcă­toșii păcătoșilor.
A urmat o lună de fericire. Însă în martie, ne-am făcut din nou griji, pentru că în urma unor sângerări, mi s-a pus diagnosticul iminență de avort, motiv pentru care am stat la pat, dar pentru că tratamentul și-a făcut efectul, în luna aprilie mi-am reluat activitatea.
În noaptea de Înviere am fost la Mânăstirea "Radu Vodă", pentru a fi cât mai aproape de Sfântul Nectarie. Lângă noi se afla un cuplu cu o fetiță în brațe. Coin­cidență sau nu, mama fetiței purta același nume ca și mine. Ne-am întors acasă târziu, în noapte, după ter­minarea Slujbei de Înviere, dar tihna sărbătorii ne-a fost spulberată instantaneu, când mi s-a declanșat o he­mo­ragie puternică. Am plecat în mare grabă la spital. Prima ecografie făcută în camera de gardă a confirmat că inima copilașului încă bătea. În acea noapte, pe patul de spital, cu lacrimile șiroind pe obraji, mă gândeam, totuși, că prezența lângă noi la biserică a acelei doam­ne cu fetița în brațe e un semn de la Sfântul Nectarie că voi trece cu bine de această cumpănă și vom ajunge să ne ținem în brațe pruncul dorit. Din fericire, așa a și fost. Sfântul Nectarie nu m-a părăsit și, deși aveam un he­ma­­tom uriaș, care m-a ținut la pat tot restul sarcinii, co­pilul nu a fost afectat și s-a dezvoltat normal.
În dimineața zilei de 5 octombrie 2009, de pe masa de operație, i-am dat primul sărut micuței Nectaria. Pen­tru că nu și-a întors fața de la mine, păcătoasa, și ne-a dăruit copilul, schim­bându-ne viața, atât cât voi trăi, le voi mulțumi Maicii Domnului și Sfântului Nec­tarie, pentru această minune săvâr­șită.
Închei povestirea mea, cu nădejdea că și alte suflete chinuite de deznădejde vor găsi tărie, sprijin și alinare la Sfân­tul Nectarie, cel grabnic ajutător. Doam­­ne ajută!
DANA TÂRNESCU - București

De ce, Doamne?

"D-na doctor, nu-i nevoie să-mi spuneți dvs. diag­nosticul, am văzut sin­gură care este, acum drumul meu este la Sfântul Nectarie".
Surprinsă de reacția mea nefirească, la aflarea unei vești care în mod normal se lasă cu spaimă, lacrimi și bocet, doctorița se rotește cu scaunul și uimită mă întreabă: "Cine este Sfânul Necta­rie?". "Un sfânt con­temporan, vinde­că­tor de cancer". "Și unde se află?". "Moaștele Sfântului se află în insula Eghina, în Gre­cia". "Stai să scriu, să mai spun și la alții".
Acest dialog cu doamna doctor a avut loc la două săptămâni după Sfin­tele Paști și îl rememorez adeseori. În drum spre casă mă întrebam întruna: "De ce, Doamne?".
Urmează confirmarea diagnosticu­lui la clinica on­co­logică din Heidel­berg, Germania. Acum sunt cu ade­vărat la mila și aju­torul Doctorului ceresc. Se hotă­răște operația pentru 27 mai 2003. O zi sfântă. În miez de noapte, mi-amin­tesc că acum se face priveghe­re pentru Sfântul Ioan Rusul și rog o prietenă, care por­nise spre Evia, să se roage și pentru mine, căci exact de ziua sfântului voi fi operată de cancer, convinsă fiind de mila și ajutorul lui, pentru evlavia ce i-o port.
27 mai. O dimineață tristă, deși soarele de primă­vară îmi zâmbește prin fereastra larg deschisă. Natura a revenit la viață, teii din curtea spitalului s-au umplut de flori, care-și împrăștie cu dărnicie mireasma, iarba este absolut superbă, în verdele ei crud. Într-un cuvânt, totul te îmbie la viață! Dar sufletul meu este cenușiu. Și totuși, cerul este senin, îmi zâmbește albastrul spe­ran­ței! Alături de doamna asistentă, mă îndrept spre sala de operație. Îmi vine în minte: "De ce, Doamne?".
Aici, ca prin ceață, văd halate albe, albastre sau verzi agitându-se. Pe masa de operație, până să mă cu­prindă somnul provocat al anesteziei, am puterea să repet întruna: "Maica Domnului, nu mă părăsi!". Doam­ne, cât de mare este puterea rugăciunii adresată Ție din tot sufletul, chiar și atunci când este încercat de durere și suferință!
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut cu bine peste operație. Am urmat întreg protocolul post-operator cu chimio-radioterapie la clinica oncologică din Cluj, citind la dus și întors "Psaltirea".
În primăvara anului 2004, la un an de la operație, împreună cu părintele ieromonah de la Mânăstirea Nera, cu mila lui Dumnezeu, am ajuns pe pământul Sfânt al Greciei. Întâmplător, era tot luna mai. Drumul, de o parte și de alta străjuit de leandri multicolori, vrea parcă să-ți împrăștie norii din suflet; albastrul mării unit în taină cu albastrul cerului îți dau încredere în lucrarea vindecătoare a Sfinților; cireșele și căpșunile te îmbie cu aroma lor ispititoare. Totul este o minune Dumnezeiască! În această stare de spirit, încep primul meu pe­lerinaj la Sfinții mei dragi, grabnic ajutători, cunoscuți ca vindecători de cancer și alte boli grave. La­crimile îmi curgeau șiroaie pe obrazul marcat de suferință, dar în su­fletul meu mă bucuram că am ajuns să mă rog, să fac mătănii lângă raclele Sfintelor moaș­te, nădăjduind că mă vor vindeca. Îmi place să cred, astăzi, că până și Sfinții la care m-am rugat s-au lăsat în­­duioșați de tristețea și umilința cu care m-am rugat și au primit rugă­ciu­nile mele.
Dau puțin timpul înapoi, pen­tru că, așa cum v-am spus, eu am aflat diagnosticul ime­diat după Sfintele Paști 2003. Iată ce vreau să vă mărturisesc. Eu am ținut postul din acest an mult mai strict ca până acum, atât în ceea ce privește alimen­tația, dar mai ales în cămara sufletului. Astfel, în fiecare di­mineață, în drum spre biserică, îmi dădeam binețe cu cârdurile de ciori, care - gălăgioase cum le știți - anunțau o nouă zi. Negrul lor se răsfrângea amenință­tor în sufletul meu, dar ne asemănam; ele plecau în căutarea hranei, iar eu căutam drumul spre întâlnirea cu harul lui Dumnezeu, hrană sufletească de liniște și lumină, bunătate. Înainte de începerea Sfintei Litur­ghii, îmi citeam rugăciunile di­mi­neții și Paraclisul Maicii Domnului, pe care de altfel îl știu pe de rost. După Sfânta Liturghie, mai zăboveam în biserică și citeam trei-patru catisme din Psaltire. Peste zi, de-a lungul postului, am recitit Ve­chiul și Noul Testament. Seara se încheia cu partici­parea la vecernie, unde se făcea slujba "Pavecerniței Mari" și cu rugăciunile de seară. M-am spovedit și îm­părtășit de cel puțin trei ori, ultima oară în noaptea Sfintei În­vieri a Domnului Nostru Iisus Hristos. La conferințele duhovnicești am aflat răspuns la gândurile mele și rugăciunile de la Sfân­tul Maslu s-au lipit de conștiința mea, în­tărin­du-mi voința de a face bine și ce­lor aflați în nevoi sau sufe­rință. Ce aproape m-am simțit de Dum­nezeu! Niciodată n-am fost atât de "plină" de simțământul izbăvitor al credinței. Am fost foarte fericită și mulțu­mită de mine.
V-am scris toate acestea ca să în­țelegeți că nimic nu este întâmplător în viață. Știți de ce? Pentru că am aflat răspuns la întrebarea ce-mi măcina sufletul: "De ce, Doamne?". Și aces­ta mi l-a dat o măicuță: acum m-a gă­sit Domnul pregătită să primesc încer­carea pe care mi-a dat-o, ca pe­deapsă pentru păcatele mele.
Au trecut mai bine de nouă ani. Mulțumesc părin­telui duhovnic, măi­cuțelor și Părintelui ieromonah de la Mânăstirea Nera, familiei, prietenilor și tuturor celor care mi-au fost alături ori s-au rugat pentru mine. Dar mai presus de orice, îți mulțumesc Ție, Doamne, că mi-ai arătat calea strâmtă spre pocăință. Cum aș putea încheia altfel decât cu ruga: "Maica Domnu­lui, nu ne părăsi, însoțește-ne ca anii ce-au rămas să-i petrecem aici, pe pământ, întru lumină, să trecem cu bine vămile văzduhului și ajută-ne să avem loc cu cei de-a dreapta Tatălui Ceresc".
Minunate și mari sunt lucrurile tale, Doamne, și nu sunt cuvinte pentru mărirea slavei Tale, căci eu am bucuria să trăiesc pentru a-Ți mul­țumi!
ELISABETA - Timișoara

Inelul de aur

Dragii mei prieteni,
De atâția ani de când citesc această revistă de suflet, am avut ocazia să aflu și chiar să împărtășesc cu voi multe întâmplări. De aceea vă consider prieteni, pe voi, cei care scrieți, dar și pe voi, cei care citiți aceste pagini. Și cui, dacă nu unor prieteni, să le mărturisești miracolele vieții tale?
Vara care tocmai a trecut a lăsat în sufletul meu multe semne de întrebare. Un anotimp minunat, solar și plin de viață. Cu multă lumină și planuri de vacanță. Eram foarte încântată și fericită că o să fie totul frumos și o să ne bucurăm din plin de soare, de mare și munte. Dar cu cât eram mai entuziastă și fericită, cu atât totul în jurul meu devenea mai tensionat, mai întunecat. Eram pe lungimi diferite de undă cu soțul meu. Nu pu­team să înțeleg ce se întâmplă. Nimic nu se mai lega, nimic nu-i mai convenea. Ne certam din orice, practic, nu mai pu­team să-i suport prezența. Sim­țeam că nu-l mai iubesc. Mă gândeam la divorț, deși nu-mi făcuse nimic atât de grav încât să pun capăt unei căsnicii de 16 ani.
Începuse postul Sfintei Ma­rii. Am simțit mare ne­voie să țin acest post, să mă rog în fie­care zi și să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Sunt credin­cioasă, dar nu habotnică. Am principii pe care le respect și cred că totul trebuie să aibă o logică în viață. Dar, deși ți­neam post și mă rugam, lu­crurile mergeau tot mai rău. Într-o bună zi, mi-am făcut ba­gajul și mi-am anunțat soțul că-l părăsesc. Dar lacrimile co­piilor, care nu-și doreau aceas­tă ruptură, precum și vorbele înțelepte ale prietenei mele, m-au făcut să amân acest mo­ment.
Era 15 august, sărbătoare, ziua de Sfânta Maria. Îm­preună cu prietena mea și cu copiii, am ieșit în parc, la plimbare. La un moment dat, am băgat mâna în geantă să scot ceva din buzunarul interior. Am deschis fermoarul, am băgat mâna, iar când am scos-o, în mâ­na mea strălucea un inel de aur, cusut cu ață roșie pe o parte, ca și cum ar fi fost croșetat. Nu-l văzusem în viața mea! Eram atât de uimită! L-am îndreptat spre prietena mea și am întrebat-o: "Ce-i cu ăsta?". Apoi am încercat să desfac ața. Ea m-a oprit să fac acest lucru, spunându-mi să-l las așa cum e, ca să i-l pot arăta soțului meu.
Am auzit de-a lungul vieții povești despre vrăji, dar niciodată nu le-am crezut. Le consideram niște inven­ții. Mă gândeam că atâta timp cât neg existența răului, acesta nu există. Dacă nu crezi în ele, vrăjile nu te pot atinge.
Dragii mei prieteni, cititori ai acestei minunate reviste, n-am reușit să înțeleg până azi ce căuta acest inel în geanta mea, cu ce scop a fost pus sau cine l-a pus. Oare a avut legătură cu faptul că am vrut să-mi destram căsnicia? De ce am găsit acel inel exact în ziua de Sfânta Maria, după post și rugăciune? Încerc să gă­sesc o logică la ce s-a întâmplat, dar nu găsesc. În schimb, eu m-am liniștit, dintr-odată, de parcă poves­tea divorțului n-ar fi existat nicicând.
RALUCA

"Îmi exprim credința în puterea rugăciunii fierbinți"

Stimată redacție,
Încă de la început țin să vă felicit pentru tot ceea ce ați făcut până acum și să vă urez multă sănătate și spor în toate cele bune, sub ocrotirea Bunului Dumnezeu. Îmi amintesc cu plăcere cum v-am descoperit, cu aju­to­rul unei colege de clasă (se întâmpla în anii mei de liceu, între timp am terminat și masterul și am rămas o cititoare fidelă). M-am gândit de multe ori să vă scriu, dar nu am reușit să fac acest lucru până acum. Mă regăsesc în multe articole din paginile revistei dvs. În același timp, recunosc că prima rubrică pe care o citesc este "Puterea rugă­ciunii". Am observat că mulți cititori povestesc despre ajutorul și binecuvân­tarea primite de la Sfântul Nectarie. Și eu am ceva de spus în această privință. Nu am talent de povestitor. Îmi exprim așa cum pot credința și convin­gerea în puterea rugăciunii fierbinți, făcute cu inima cu­rată. Am aflat de Sfântul Nectarie de la părintele duhov­nic (să-l țină Dumnezeu sănătos și să ne învețe de bine în con­tinuare), care ne-a sfătuit, pe viitorul meu soț și pe mine, să ne rugăm cu credință, că vom primi sprijin. Și așa s-a întâmplat. În multe forme, în momente diferite, ne-a ajutat mult și știu că o face în permanență (în căutarea unui loc de muncă, în organizarea nunții și în purtarea zilnică de grijă). Am fost de câteva ori și la Mânăstirea "Radu Vodă" și de fiecare dată simțim ceva cu totul special. Parcă ne-am transpune în altă lume, în altă dimensiune, ne încărcăm bateriile sufletești și ne desprindem cu greu din acest loc binecuvântat. Pentru noi, Sfântul Nectarie înseamnă foarte mult. L-am ales să ne fie ocrotitorul familiei și simt că ne veghează în permanență. În predica de la sfârșitul cununiei religi­oa­se, părintele duhovnic ne-a mărturisit că, la această taină sfântă, au fost prezenți Iisus Hristos, Măicuța Domnului și îngerii. Eu am simțit că alături de noi a fost și Sfântul Nectarie, și pentru toate cele primite îi mulțumim nespus și îl rugăm fierbinte să ne poarte de grijă în continuare. Ne ajută pe noi toți, numai să ne des­chidem și să îi spunem ce avem pe inimă. Să ne îndreptăm gândul, rugăciunea și pașii către Sfântul Nec­tarie!
O cititoare fidelă

(Ilustrații mici - icoane de Picu Pătruț)