Rochia de mireasă

Vlahii din Cehia şi Polonia

Istoria sub ploaie

Ploaia curge deasă, dar fără vlagă, strălucind pe iar­bă, pe pereţi şi ferestre. Stro­pii de apă par boabe mari de lumină şi asta dă lo­cului un aer magic. Înain­tăm printre casele de lemn răzleţe şi prin­tre co­pacii pe care atârnă drape­rii de apă, ca printr-un tunel al timpului, spre un sat de aproape trei sute sau poa­te o mie de ani. Fiecare pas ne coboară mai mult în isto­rie, o istorie care însă mus­teşte de viaţă. Cioba­nul care tunde oile într-un saivan, uriaşul cu mustăţi ră­sucite care fierbe magiun, vese­lul teslar care dă la rindea o bucată de şiţă, lăutarii care umplu valea cu cântecele lor ţâpurite, crâşma plină de lume, femeile care coc plăcinte şi pâine ori curăţă lâna oilor tunse cu foarfeci uriaşe de fier - nu sunt figuri de ceară dintr-un muzeu, ci oameni vii, vlahi autentici, aflaţi în rostul vieţii lor. De sărbători ei coboară din munte ca să le arate şi altora cum trăiesc. Îşi continuă aici, în unul din cele mai mari muzee în aer liber din Europa, la Roznov pod Radhostem, în regiunea Mo­rav­ska Va­laska, îndeletnicirile de acasă, din satele lor. Sate care nu s-au despărţit niciodată de casele vechi, acope­rite cu şindrilă, de bisericile avântate spre cer, aşa de asemă­nătoare cu cele din Maramureş, de meşteşugurile şi obiceiurile vechilor vlahi, de cuvintele româneşti cu care au venit, demult de tot, din Carpaţi. Limba locuito­rilor vlahi din Cehia şi Polonia păstrează o mulţime de "amintiri" româneşti: vatră, baci, jintiţă, brânză, colibă, putină, găleată, slănină... Hărţile locului sunt pline de ele: Bârnova, Câlţi, Gâr­bova, Rahova, Solonţ, Prelunca, Prislop. Valahii sunt la fel peste tot, în această Valahie ancestrală, care se întin­de peste trei ţări. În satele lor miroase şi azi a fân ridicat în căpiţe, a balegă, a lapte proaspăt muls în şiştar, a foc vârtos de lemne, a palme muncite, a busuioc prins în rama icoanelor. În lumea vlahilor, timpul nu a schimbat nimic. Limba, costumele populare, tradiţia, dragostea lor pentru munte şi oierit sunt neclintite de la facerea lumii, chiar dacă unora li se spune valahi şi al­tora gorali. O civilizaţie a muntelui bi­rui­toare, păstrată în tipare distincte, rămasă cu încă­păţânare în rostul ei pastoral. Lumea vlahilor carpatini, porniţi cu mioarele lor spre toate punctele cardinale, despre care, de la o vre­me, istoria vorbeşte cu admiraţie şi respect.

Amintirile Anei

Pe culmea unui deal, între o mică şură şi o stupină arhaică, făcută din trunchiuri de copac, se află o casă din lemn, cu prispă de piatră de râu. Dacă şi casele ar avea regine, aceasta ar trebui să fie regina caselor din Roz­nov. Mare şi semeaţă, cu podoabe discrete, pare că priveşte de sus nu numai satul, ci şi oamenii. Lemnul ei strălu­ceş­­te stins, ca aurul vechi, ferestrele sunt inundate de cu­­lorile toamnei, împrumutate de la livada care o încon­joa­ră. În casă se intră printr-o uşă scundă, care par­că îţi cere să te închini, înainte de a păşi. Tavanul este din grinzi bătrâne şi afumate. Pe jos, duşumele late. În dreap­­ta uşii, un cuptor uriaş, iar în faţa acestuia, lângă o fe­reastră, două femei, una mai fragedă, aproape o fetiş­ca­nă, cea­laltă, purtând cu distincţie însemnele unei vieţi lungi, torc lână, dar nu din caier, ci pe roţi de lemn, aşa cum se mai văd, câteodată, şi prin unele sate din Ro­mânia.
Pe bătrână o cheamă Ana, Ana Cismasz, şi e bu­cu­roasă să lase lucrul pentru a sta de vorbă cu nişte repor­teri români. Când ne mirăm că toarce lâna ca în satele din Carpaţi, ne spune că în toate aşezările valahe din Cehia se toarce, şi astăzi, la fel. La câmpie, obiceiul s-a pierdut, oraşul este aproape şi lumea preferă să-şi cum­pere stofe şi pânzeturi de-a gata, din magazin. Ana a învăţat să scarmene lâna, să o spele, să o toarcă, să o împletească sau să o ţeasă în covoare şi cuverturi, de la bunica ei din Valaska Polanka, un sat aflat la zece kilo­metri de Vsetin, un mare oraş vlăhesc.
După ce comuniştii le-au confiscat pământul, părin­ţii Anei au coborât la oraş, la fel ca majoritatea vlahilor din vremea aceea, constrânşi să renunţe la oi şi la păsto­rit. A fost o mare tragedie atunci! Dar pe ea, cea mai mică din­tre copii, au mai lăsat-o în sat câţiva ani, în casa veche a bunicilor, unde tradiţia nu a fost niciodată aban­donată. Acolo a învăţat mica Ana să pună cuiburi de cartofi în pământ, să-aprindă focul cu două pietre din cremene, să topească în apă inul şi cânepa, ca să obţină firele lungi, de argint, din care bunica ţesea apoi pânze­turi şi borangic. Aşa ceva nu se uită o viaţă întreagă. "Amintirile mele sunt pline de lumină şi flori", spune Ana. "Era o altă lume acolo, deasupra pămân­tului. Pot să spun că am copilărit printre nori".
Dar cea mai mare dorinţă a Anei, pe care nu şi-o poate nici azi explica, a fost ca bunica să-i ţeasă o pânză de in mai subţire, mai fină, din care să-i facă o rochie de mi­rea­să. Avea vreo şase ani pe atunci.
"Şi bunica mi-a împlinit do­rinţa. Era o rochie lungă şi albă, brodată cu flori. Pă­ream o zână, îmbrăcată cu ea. Din păcate, n-am purtat-o la nuntă, ci cu un prilej mult mai trist. Tatăl meu, care era foarte bolnav de plă­mâni şi îşi simţea sfârşitul aproape, a venit într-o zi la noi, sus, în munte, şi i-a zis bunicii să mă îmbrace cu rochia ţesută de ea în război. «Simt că mor şi vreau să trec în lu­mea cealaltă având-o pe Anu­ca în faţa ochilor, îmbrăcată vlăheşte». M-am îmbrăcat, deşi rochia îmi era tare mare şi atâr­na mult în spate. Dar tata m-a luat de mână şi m-a dus la marginea satului, unde era un ogor de grâu. Mi-a făcut o cunună de albăstrele şi flori de mac, în care a împletit şi câteva spice de grâu, şi mi-a pus-o pe cap. Aşa se împodobeau miresele în vechime, la vlahi. N-o să uit niciodată ziua aceea de vară, când mergeam pe potecă, prin iarbă, cu rochia târându-se du­pă mine, şi cu coroniţa de flori pe cap. Cred că tata a murit fiindcă a trebuit să plece din satul lui. Era foarte ataşat de locul naşterii sale şi de tradiţie. Cât au locuit la ţară, el şi mama umblau îmbrăcaţi vlăheşte, cu opinci în picioare, şi aşa ne îmbrăcau şi pe noi. Când a fost si­lit să lase totul pentru a coborî la oraş, parcă i s-a rupt su­fletul. Cel mai greu s-a desprins de oi".
Ana oftează şi îşi întoarce privirea spre ploaia care alu­necă pe fereastră. Roata de tors deapănă acum amin­tiri.
"Majoritatea oamenilor din satele noastre erau cio­bani. Stăteau mai mult sus, în munte, la stână, decât aca­să. Se credea despre ei că au puteri supranaturale, fiind­că stăteau mai aproape de cer decât de pământ. Că vor­besc cu copacii şi pietrele, că au legături cu lumea de din­colo şi că pot alunga furtu­na şi fulgerele, rostind descân­tece ştiute numai de ei. Ştiau şi multe leacuri străvechi, bu­ne deopotrivă pentru oameni şi animale, pe care le vindecau singuri, de orice boli".
Ana tace. Pare obosită şi învârte roata de tors. O ispi­tim, totuşi, să-şi mai amin­tească întâmplări fermecate, petrecute în casa vlăhească a bu­ni­­cilor. Râde. Vrem oare să stăm toată noaptea la depănat poveşti? Dar odată por­nite, amin­tirile ies singure în drum. Cel mai drag îi era Anei când mergea cu bunica să adune ier­buri de leac. Bătrâna cu­noştea zeci de plante, le ştia pe fie­care pe nume, la ce sunt bune, un­de cresc - unele pe mar­gi­nea ape­lor, altele adânc, în pă­dure, sau pe pajişti înalte, co­co­ţate pe stânci, când trebuie cu­lese - une­le pe lu­nă plină, altele dimineaţa pe rouă, şi cum trebuie apărate de iele, ca­re le furau câ­teodată pute­rile.
"Când strângea ierburile de leac, bunica spunea pen­tru fie­care câte un descântec. Fie­care plantă avea poezia ei. Cân­ta şi rugăciuni, spunea că le aud înge­rii şi astfel plan­te­lor le creşte pu­terea. Când ne întorceam acasă, în sat, eram cocârjate amândouă sub legătu­rile uriaşe de smicele şi flori, dar nu simţeam oboseala, iar bunica îmi cânta tot­deauna un cântec vlăhesc, pentru sufletul buruieni­lor cărora le luase viaţa. Erau, şi ele, făpturi ale lui Dumne­zeu. Din ierburile cu­lese, bu­nica prepara apoi tot felul de ceaiuri, de alifii şi tincturi, folo­sind ca materie primă seul de oaie, şlibo­viţa, răză­tură de coar­ne de cerb, ce­nu­şă şi chiar urină. În tine­re­ţea ei, bunica fusese moaşă în sat, dar se pricepea şi la boli, des­cân­ta de orice, mai ales că doctorii erau prea departe, jos, în oraş".
Nu ne putem despărţi de Ana Cismasz fără a o în­tre­ba de cre­dinţa vlăhească, de datinile creştine de peste an. În toată călătoria prin Slovacia, Cehia şi Polonia, ni s-au părut ciudate bisericile din lemn, vădit ortodoxe, dar cu turle rotunde, schimbate, precum şi faptul că de-a lungul ex­pe­diţiei noastre n-am auzit niciodată clopo­tele bătând.
"În satele noastre de munte, oamenii nu prea mer­geau la biserică. Erau puţine, şi preoţii locuiau la oraş. Dar vlahii se raportau totdeauna la Dumnezeu, în tot ce făceau. Îl luau pretutindeni cu ei. Orice muncă, în casă, pe câmp, la pădure, la animale, începea cu o ru­gă­ciune. Salutul nostru este şi astăzi: «Lăudat să fie Hris­tos» şi se răspunde: «În vecii vecilor, amin!». (E­xact ca în Maramureş! - n.red.) Nici de marile sărbători nu se prea mergea la biserică, dar aveau un fel straniu de a le marca.Cu o săptămână înainte de Ajunul Crăciunului, de exemplu, dobarul satului ieşea pe uliţa mare, bătea toba şi striga de se auzea până-n cer: «Nu uitaţi! Se naşte Hristos! Lăsaţi-l să vă intre în ogradă!», şi oame­nii ieşeau în uşile caselor, cu lumânări aprinse în mâini. În satele cele mai izolate, copiii mergeau din casă în casă şi colindau. Şi apoi, în noaptea Naşterii Dom­nului, mergeam cu toţii la cimitir, să nu ne lăsăm morţii sin­guri. Asta se întâmpla unde existau cimitire, pentru ca în satele de pe crestele munţilor, unde nu erau nici bi­serici, nici preoţi, vlahii îşi îngropau morţii în curtea casei, cât mai aproape de temelia ei".
Şi mai aveau vlahii un obicei de Crăciun, a cărui semnificaţie s-a pierdut. În prima seară după încheierea postului, găteau o supă simbolică, în care pu­neau toate bucatele aflate prin casă, binecuvântate înainte printr-o rugăciune pe care o spunea capul fami­liei. Era o supă de mulţumire pentru darurile lui Dum­nezeu.
"La începutul cinei, se spunea «Tatăl nostru», apoi toată familia mânca acea supă, care se punea în mij­locul mesei, într-un blid de pământ. A doua zi, de Cră­ciun, se mânca tradiţional, inclusiv bucate din carne, deşi carnea era rară la vlahi. Se punea pe masă numai la marile sărbători şi la nunţi. În restul timpului, de bază erau mălaiul, cartofii şi lintea, lucruri atât de simple, dar din care bunica ştia să facă minuni".
Ne pregătim de plecare. Afară plouă necontenit şi boabele de lumină s-au lipit de sticla ferestrei. O între­băm pe Ana dacă se simte un om fericit. "Aş spune mai de­gra­bă că nu sunt nefericită", răspunde. Insistăm. Şi partea de fericire din ce se compune? "Din lucrurile pe care le-am povestit".
Ne-am despărţit de Ana Cismasz ca de-o mătuşă pe care n-o mai vizitasem de mult, cu îmbrăţişări şi sărutări pe obraji, cu urări de bine şi sănătate şi cu promisiunea de a ne reîntâlni. Simţea şi ea, la fel ca şi noi, că ne-am re­gă­sit într-un septembrie ploios şi rece, la poalele mun­ţilor Beskizi, după o despărţire de sute de ani.


Un sat pereche

Munţii Tatra, Polonia. Chocholow este un sat vlăhesc, copiat parcă după Valasska Dedina, de la Roznov pod Radhostem. De această dată, nu mai avem însă de-a face cu un sat refăcut într-un muzeu, ci cu un sat viu şi adevărat, în care oamenii îşi duc vieţile mai bine sau mai greu, zi de zi, păstrând neatinse, de sute de ani, arhitectura caselor, multe dintre obiectele casnice, parte din costumele tradiţionale - mai cu seamă falnicele pălării ciobăneşti cu boruri late -, câteva îndeletniciri şi obiceiuri. Un sat care are o istorie de o jumătate de mileniu.
Pe strada principală din Chocholow trec căruţe cu cai şi oameni cu furca sau grebla în spinare, venind de la câmp. Toamna se simte deja în aer. De-a stânga şi de-a dreapta drumului sunt şiruri de case de lemn, vechi şi noi. Cele vechi se află la stradă, unele părăsite. Cele noi, mai în fundul ogrăzii, sunt făcute de generaţiile tinere, care însă nu s-au atins de odăile cele bătrâne ale părinţilor. Dar toate sunt făcute parcă de-aceeaşi mână. Toate sunt din bârne afumate şi groase, suprapuse şi îmbucate la colţuri, exact ca la noi. Toate se adăpostesc sub acoperişurile ţuguiate din şindrilă. Pe faţadă, fiecare casă are câte un Christ răstignit sau o icoană a Maicii Domnului. În câte o curte, vezi o fântână cu roată şi flori, multe flori. Pe hornuri se ridică fuioare de fum către cer. Peste tot, stivele de lemne sprijină pereţii şi umplu şoproanele.
În afară de trecutul lor şi de casele care i-au făcut faimoşi în Polonia, vlahii din Chocholow mai au un motiv de fală: unul de-al lor, Jan Zieder, este un sculptor în lemn renumit în toată Polonia. Cu gingăşie şi mare talent, Jan Zieder transformă orice cioată într-un înger sau într-un sfânt. Atelierul său este înţesat cu personaje biblice, decoraţiuni din lemn pentru pomul de Crăciun, crucifixuri, gravuri şi chiar icoane pictate pe sticlă în stil bizantin. În două camere alăturate se află o adevă­rată comoară a moştenirii valahe: mobilier, vase, covoa­re şi cuverturi, costume populare, cufere, arme, un lea­găn pentru copii, icoane, fluiere, lămpi, fotografii de epocă... Toate alcătuiesc o lume pe care, chiar dacă tim­pul a mai schimbat-o în ultimul veac, rămâne, în esenţă, aceeaşi. O lume care vorbeşte despre rudenia de sânge a valahilor din Tatra şi din Carpaţi. Zvonurile acestei lumi, ajunse la noi sub forma unei împletituri, a unei căni de lut, a unei bâte ciobăneşti sculptate cu migală, a unei cămăşi bărbăteşti fără guler, încheiată la gât doar cu un şnur, sau a unor pantaloni de lână cu model arnău­ţesc, răspund celor iscate dinspre Carpaţii României, de la Gorj şi Ţara Pădurenilor, până la Cluj, Năsăud, Mara­mureş şi Bucovina. Dacă îţi apleci ure­chea peste o co­vată făcută dintr-un singur lemn - un obiect sacru, care făcea parte din zestrea mireselor -, vei auzi poveşti de dragoste ca pe la noi, dar şi glasul mustrător al bărba­ţilor din Sfatul Bătrânilor, autoritatea supremă în fiecare sat. Vei auzi legi străvechi, care au ţinut poporul acesta de ciobani pe culmile munţilor şi, uneori, şi pe cele ale istoriei, timp de două milenii. Vei auzi cântece, descân­tece, bocete, blesteme, jurăminte, rugăciuni, superstiţii. Vei auzi stropii de apă vărsaţi din ploscă pe pământ, la fiecare înghiţitură luată de unvlah, pentru că şi pămân­tului îi este sete, pentru că şi pământul e viu. Vei auzi cum "tată-bun", cel mai în vârstă dintre bărbaţii unei familii, rupe pâinea abia scoasă din cuptor şi binecuvân­tează masa exact cum face, în acelaşi moment, o femeie din Apuseni. Departe, în Munţii Tatra, ori acasă, în Munţii Carpaţi, aceleaşi obiecte şi gesturi ascund în ele reverberaţii ale sufletului românesc.
Fiecare casă din Chocholow este o cutie de rezo­nanţă a acestui suflet. În fiecare găseşti părţi ale unei istorii fascinante. O realitate comună în toată "Mica Valahie" şi care te umple de bucurie: urme româneşti în Slovacia, Cehia şi Polonia.