Istoria sub ploaie
Ploaia curge deasă, dar fără vlagă, strălucind pe iarbă, pe pereți și ferestre. Stropii de apă par boabe mari de lumină și asta dă locului un aer magic. Înaintăm printre casele de lemn răzlețe și printre copacii pe care atârnă draperii de apă, ca printr-un tunel al timpului, spre un sat de aproape trei sute sau poate o mie de ani. Fiecare pas ne coboară mai mult în istorie, o istorie care însă mustește de viață. Ciobanul care tunde oile într-un saivan, uriașul cu mustăți răsucite care fierbe magiun, veselul teslar care dă la rindea o bucată de șiță, lăutarii care umplu valea cu cântecele lor țâpurite, crâșma plină de lume, femeile care coc plăcinte și pâine ori curăță lâna oilor tunse cu foarfeci uriașe de fier - nu sunt figuri de ceară dintr-un muzeu, ci oameni vii, vlahi autentici, aflați în rostul vieții lor. De sărbători ei coboară din munte ca să le arate și altora cum trăiesc. Își continuă aici, în unul din cele mai mari muzee în aer liber din Europa, la Roznov pod Radhostem, în regiunea Moravska Valaska, îndeletnicirile de acasă, din satele lor. Sate care nu s-au despărțit niciodată de casele vechi, acoperite cu șindrilă, de bisericile avântate spre cer, așa de asemănătoare cu cele din Maramureș, de meșteșugurile și obiceiurile vechilor vlahi, de cuvintele românești cu care au venit, demult de tot, din Carpați. Limba locuitorilor vlahi din Cehia și Polonia păstrează o mulțime de "amintiri" românești: vatră, baci, jintiță, brânză, colibă, putină, găleată, slănină... Hărțile locului sunt pline de ele: Bârnova, Câlți, Gârbova, Rahova, Solonț, Prelunca, Prislop. Valahii sunt la fel peste tot, în această Valahie ancestrală, care se întinde peste trei țări. În satele lor miroase și azi a fân ridicat în căpițe, a balegă, a lapte proaspăt muls în șiștar, a foc vârtos de lemne, a palme muncite, a busuioc prins în rama icoanelor. În lumea vlahilor, timpul nu a schimbat nimic. Limba, costumele populare, tradiția, dragostea lor pentru munte și oierit sunt neclintite de la facerea lumii, chiar dacă unora li se spune valahi și altora gorali. O civilizație a muntelui biruitoare, păstrată în tipare distincte, rămasă cu încăpățânare în rostul ei pastoral. Lumea vlahilor carpatini, porniți cu mioarele lor spre toate punctele cardinale, despre care, de la o vreme, istoria vorbește cu admirație și respect.
Amintirile Anei
Pe culmea unui deal, între o mică șură și o stupină arhaică, făcută din trunchiuri de copac, se află o casă din lemn, cu prispă de piatră de râu. Dacă și casele ar avea regine, aceasta ar trebui să fie regina caselor din Roznov. Mare și semeață, cu podoabe discrete, pare că privește de sus nu numai satul, ci și oamenii. Lemnul ei strălucește stins, ca aurul vechi, ferestrele sunt inundate de culorile toamnei, împrumutate de la livada care o înconjoară. În casă se intră printr-o ușă scundă, care parcă îți cere să te închini, înainte de a păși. Tavanul este din grinzi bătrâne și afumate. Pe jos, dușumele late. În dreapta ușii, un cuptor uriaș, iar în fața acestuia, lângă o fereastră, două femei, una mai fragedă, aproape o fetișcană, cealaltă, purtând cu distincție însemnele unei vieți lungi, torc lână, dar nu din caier, ci pe roți de lemn, așa cum se mai văd, câteodată, și prin unele sate din România.
Pe bătrână o cheamă Ana, Ana Cismasz, și e bucuroasă să lase lucrul pentru a sta de vorbă cu niște reporteri români. Când ne mirăm că toarce lâna ca în satele din Carpați, ne spune că în toate așezările valahe din Cehia se toarce, și astăzi, la fel. La câmpie, obiceiul s-a pierdut, orașul este aproape și lumea preferă să-și cumpere stofe și pânzeturi de-a gata, din magazin. Ana a învățat să scarmene lâna, să o spele, să o toarcă, să o împletească sau să o țeasă în covoare și cuverturi, de la bunica ei din Valaska Polanka, un sat aflat la zece kilometri de Vsetin, un mare oraș vlăhesc.
După ce comuniștii le-au confiscat pământul, părinții Anei au coborât la oraș, la fel ca majoritatea vlahilor din vremea aceea, constrânși să renunțe la oi și la păstorit. A fost o mare tragedie atunci! Dar pe ea, cea mai mică dintre copii, au mai lăsat-o în sat câțiva ani, în casa veche a bunicilor, unde tradiția nu a fost niciodată abandonată. Acolo a învățat mica Ana să pună cuiburi de cartofi în pământ, să-aprindă focul cu două pietre din cremene, să topească în apă inul și cânepa, ca să obțină firele lungi, de argint, din care bunica țesea apoi pânzeturi și borangic. Așa ceva nu se uită o viață întreagă. "Amintirile mele sunt pline de lumină și flori", spune Ana. "Era o altă lume acolo, deasupra pământului. Pot să spun că am copilărit printre nori".
Dar cea mai mare dorință a Anei, pe care nu și-o poate nici azi explica, a fost ca bunica să-i țeasă o pânză de in mai subțire, mai fină, din care să-i facă o rochie de mireasă. Avea vreo șase ani pe atunci.
"Și bunica mi-a împlinit dorința. Era o rochie lungă și albă, brodată cu flori. Păream o zână, îmbrăcată cu ea. Din păcate, n-am purtat-o la nuntă, ci cu un prilej mult mai trist. Tatăl meu, care era foarte bolnav de plămâni și își simțea sfârșitul aproape, a venit într-o zi la noi, sus, în munte, și i-a zis bunicii să mă îmbrace cu rochia țesută de ea în război. «Simt că mor și vreau să trec în lumea cealaltă având-o pe Anuca în fața ochilor, îmbrăcată vlăhește». M-am îmbrăcat, deși rochia îmi era tare mare și atârna mult în spate. Dar tata m-a luat de mână și m-a dus la marginea satului, unde era un ogor de grâu. Mi-a făcut o cunună de albăstrele și flori de mac, în care a împletit și câteva spice de grâu, și mi-a pus-o pe cap. Așa se împodobeau miresele în vechime, la vlahi. N-o să uit niciodată ziua aceea de vară, când mergeam pe potecă, prin iarbă, cu rochia târându-se după mine, și cu coronița de flori pe cap. Cred că tata a murit fiindcă a trebuit să plece din satul lui. Era foarte atașat de locul nașterii sale și de tradiție. Cât au locuit la țară, el și mama umblau îmbrăcați vlăhește, cu opinci în picioare, și așa ne îmbrăcau și pe noi. Când a fost silit să lase totul pentru a coborî la oraș, parcă i s-a rupt sufletul. Cel mai greu s-a desprins de oi".
Ana oftează și își întoarce privirea spre ploaia care alunecă pe fereastră. Roata de tors deapănă acum amintiri.
"Majoritatea oamenilor din satele noastre erau ciobani. Stăteau mai mult sus, în munte, la stână, decât acasă. Se credea despre ei că au puteri supranaturale, fiindcă stăteau mai aproape de cer decât de pământ. Că vorbesc cu copacii și pietrele, că au legături cu lumea de dincolo și că pot alunga furtuna și fulgerele, rostind descântece știute numai de ei. Știau și multe leacuri străvechi, bune deopotrivă pentru oameni și animale, pe care le vindecau singuri, de orice boli".
Ana tace. Pare obosită și învârte roata de tors. O ispitim, totuși, să-și mai amintească întâmplări fermecate, petrecute în casa vlăhească a bunicilor. Râde. Vrem oare să stăm toată noaptea la depănat povești? Dar odată pornite, amintirile ies singure în drum. Cel mai drag îi era Anei când mergea cu bunica să adune ierburi de leac. Bătrâna cunoștea zeci de plante, le știa pe fiecare pe nume, la ce sunt bune, unde cresc - unele pe marginea apelor, altele adânc, în pădure, sau pe pajiști înalte, cocoțate pe stânci, când trebuie culese - unele pe lună plină, altele dimineața pe rouă, și cum trebuie apărate de iele, care le furau câteodată puterile.
"Când strângea ierburile de leac, bunica spunea pentru fiecare câte un descântec. Fiecare plantă avea poezia ei. Cânta și rugăciuni, spunea că le aud îngerii și astfel plantelor le crește puterea. Când ne întorceam acasă, în sat, eram cocârjate amândouă sub legăturile uriașe de smicele și flori, dar nu simțeam oboseala, iar bunica îmi cânta totdeauna un cântec vlăhesc, pentru sufletul buruienilor cărora le luase viața. Erau, și ele, făpturi ale lui Dumnezeu. Din ierburile culese, bunica prepara apoi tot felul de ceaiuri, de alifii și tincturi, folosind ca materie primă seul de oaie, șlibovița, răzătură de coarne de cerb, cenușă și chiar urină. În tinerețea ei, bunica fusese moașă în sat, dar se pricepea și la boli, descânta de orice, mai ales că doctorii erau prea departe, jos, în oraș".
Nu ne putem despărți de Ana Cismasz fără a o întreba de credința vlăhească, de datinile creștine de peste an. În toată călătoria prin Slovacia, Cehia și Polonia, ni s-au părut ciudate bisericile din lemn, vădit ortodoxe, dar cu turle rotunde, schimbate, precum și faptul că de-a lungul expediției noastre n-am auzit niciodată clopotele bătând.
"În satele noastre de munte, oamenii nu prea mergeau la biserică. Erau puține, și preoții locuiau la oraș. Dar vlahii se raportau totdeauna la Dumnezeu, în tot ce făceau. Îl luau pretutindeni cu ei. Orice muncă, în casă, pe câmp, la pădure, la animale, începea cu o rugăciune. Salutul nostru este și astăzi: «Lăudat să fie Hristos» și se răspunde: «În vecii vecilor, amin!». (Exact ca în Maramureș! - n.red.) Nici de marile sărbători nu se prea mergea la biserică, dar aveau un fel straniu de a le marca. Cu o săptămână înainte de Ajunul Crăciunului, de exemplu, dobarul satului ieșea pe ulița mare, bătea toba și striga de se auzea până-n cer: «Nu uitați! Se naște Hristos! Lăsați-l să vă intre în ogradă!», și oamenii ieșeau în ușile caselor, cu lumânări aprinse în mâini. În satele cele mai izolate, copiii mergeau din casă în casă și colindau. Și apoi, în noaptea Nașterii Domnului, mergeam cu toții la cimitir, să nu ne lăsăm morții singuri. Asta se întâmpla unde existau cimitire, pentru ca în satele de pe crestele munților, unde nu erau nici biserici, nici preoți, vlahii își îngropau morții în curtea casei, cât mai aproape de temelia ei".
Și mai aveau vlahii un obicei de Crăciun, a cărui semnificație s-a pierdut. În prima seară după încheierea postului, găteau o supă simbolică, în care puneau toate bucatele aflate prin casă, binecuvântate înainte printr-o rugăciune pe care o spunea capul familiei. Era o supă de mulțumire pentru darurile lui Dumnezeu.
"La începutul cinei, se spunea «Tatăl nostru», apoi toată familia mânca acea supă, care se punea în mijlocul mesei, într-un blid de pământ. A doua zi, de Crăciun, se mânca tradițional, inclusiv bucate din carne, deși carnea era rară la vlahi. Se punea pe masă numai la marile sărbători și la nunți. În restul timpului, de bază erau mălaiul, cartofii și lintea, lucruri atât de simple, dar din care bunica știa să facă minuni".
Ne pregătim de plecare. Afară plouă necontenit și boabele de lumină s-au lipit de sticla ferestrei. O întrebăm pe Ana dacă se simte un om fericit. "Aș spune mai degrabă că nu sunt nefericită", răspunde. Insistăm. Și partea de fericire din ce se compune? "Din lucrurile pe care le-am povestit".
Ne-am despărțit de Ana Cismasz ca de-o mătușă pe care n-o mai vizitasem de mult, cu îmbrățișări și sărutări pe obraji, cu urări de bine și sănătate și cu promisiunea de a ne reîntâlni. Simțea și ea, la fel ca și noi, că ne-am regăsit într-un septembrie ploios și rece, la poalele munților Beskizi, după o despărțire de sute de ani.
Un sat pereche
Munții Tatra, Polonia. Chocholow este un sat vlăhesc, copiat parcă după Valasska Dedina, de la Roznov pod Radhostem. De această dată, nu mai avem însă de-a face cu un sat refăcut într-un muzeu, ci cu un sat viu și adevărat, în care oamenii își duc viețile mai bine sau mai greu, zi de zi, păstrând neatinse, de sute de ani, arhitectura caselor, multe dintre obiectele casnice, parte din costumele tradiționale - mai cu seamă falnicele pălării ciobănești cu boruri late -, câteva îndeletniciri și obiceiuri. Un sat care are o istorie de o jumătate de mileniu.
Pe strada principală din Chocholow trec căruțe cu cai și oameni cu furca sau grebla în spinare, venind de la câmp. Toamna se simte deja în aer. De-a stânga și de-a dreapta drumului sunt șiruri de case de lemn, vechi și noi. Cele vechi se află la stradă, unele părăsite. Cele noi, mai în fundul ogrăzii, sunt făcute de generațiile tinere, care însă nu s-au atins de odăile cele bătrâne ale părinților. Dar toate sunt făcute parcă de-aceeași mână. Toate sunt din bârne afumate și groase, suprapuse și îmbucate la colțuri, exact ca la noi. Toate se adăpostesc sub acoperișurile țuguiate din șindrilă. Pe fațadă, fiecare casă are câte un Christ răstignit sau o icoană a Maicii Domnului. În câte o curte, vezi o fântână cu roată și flori, multe flori. Pe hornuri se ridică fuioare de fum către cer. Peste tot, stivele de lemne sprijină pereții și umplu șoproanele.
În afară de trecutul lor și de casele care i-au făcut faimoși în Polonia, vlahii din Chocholow mai au un motiv de fală: unul de-al lor, Jan Zieder, este un sculptor în lemn renumit în toată Polonia. Cu gingășie și mare talent, Jan Zieder transformă orice cioată într-un înger sau într-un sfânt. Atelierul său este înțesat cu personaje biblice, decorațiuni din lemn pentru pomul de Crăciun, crucifixuri, gravuri și chiar icoane pictate pe sticlă în stil bizantin. În două camere alăturate se află o adevărată comoară a moștenirii valahe: mobilier, vase, covoare și cuverturi, costume populare, cufere, arme, un leagăn pentru copii, icoane, fluiere, lămpi, fotografii de epocă... Toate alcătuiesc o lume pe care, chiar dacă timpul a mai schimbat-o în ultimul veac, rămâne, în esență, aceeași. O lume care vorbește despre rudenia de sânge a valahilor din Tatra și din Carpați. Zvonurile acestei lumi, ajunse la noi sub forma unei împletituri, a unei căni de lut, a unei bâte ciobănești sculptate cu migală, a unei cămăși bărbătești fără guler, încheiată la gât doar cu un șnur, sau a unor pantaloni de lână cu model arnăuțesc, răspund celor iscate dinspre Carpații României, de la Gorj și Țara Pădurenilor, până la Cluj, Năsăud, Maramureș și Bucovina. Dacă îți apleci urechea peste o covată făcută dintr-un singur lemn - un obiect sacru, care făcea parte din zestrea mireselor -, vei auzi povești de dragoste ca pe la noi, dar și glasul mustrător al bărbaților din Sfatul Bătrânilor, autoritatea supremă în fiecare sat. Vei auzi legi străvechi, care au ținut poporul acesta de ciobani pe culmile munților și, uneori, și pe cele ale istoriei, timp de două milenii. Vei auzi cântece, descântece, bocete, blesteme, jurăminte, rugăciuni, superstiții. Vei auzi stropii de apă vărsați din ploscă pe pământ, la fiecare înghițitură luată de un vlah, pentru că și pământului îi este sete, pentru că și pământul e viu. Vei auzi cum "tată-bun", cel mai în vârstă dintre bărbații unei familii, rupe pâinea abia scoasă din cuptor și binecuvântează masa exact cum face, în același moment, o femeie din Apuseni. Departe, în Munții Tatra, ori acasă, în Munții Carpați, aceleași obiecte și gesturi ascund în ele reverberații ale sufletului românesc.
Fiecare casă din Chocholow este o cutie de rezonanță a acestui suflet. În fiecare găsești părți ale unei istorii fascinante. O realitate comună în toată "Mica Valahie" și care te umple de bucurie: urme românești în Slovacia, Cehia și Polonia.