Bisericuţa din vis

Lângă Făgăraş, pe Dealul Crucii

În moarte clinică

Din pragul Mânăstirii Făget cuprinzi cu privirea întreaga Ţară a Făgăraşului, până departe, spre zidurile cetăţii medievale şi munţii profilaţi misterios în lumina dimineţii. E linişte şi e frumos pe dea­lul Făgetului. O stare intensă de bine te cuprinde şi n-ai mai pleca în altă parte, spre mulţumirea mai­cii Pantelimona care, de undeva din preaj­mă, încuviinţează printr-o în­clinare uşoară a capului şi surâde. Da, ştie şi ea că Făgetul e un loc apar­­te. Un loc pe care l-a visat încă de pe vremea când, simplă tehni­cia­nă la o întreprindere de utilaj chimic din Făgăraş, căuta, fără să ştie ce, dru­mul vieţii. Tocmai trecea printr-un moment greu al vieţii. Me­dicii îi des­coperiseră o tumoră gigant la creier şi nu-i mai dădeau nicio şansă serioasă de vindecare, deşi era tână­ră - puţin peste 35 de ani. Trăind într-un sat de la poalele Făgăraşilor, la Voievodeni, maica a început să se roage, cerându-I lui Dumnezeu aju­tor. La un moment dat, într-o secun­dă, a visat dealul. Nu ştia în ce loc anu­me este, dar era sus, într-o grădină cu pomi, cu iarbă grasă, cu flori albe de salcâm şi roiuri multe de albine, în timp ce o voce rostea blând, părinteşte: "Uită-te bine în jur. Aici ai să stai tot restul zilelor tale... Aici, nu în altă parte". La început nu a înţeles, gândind că mai toate visele şi vedeniile sunt înşelătoa­re. Nu peste mult timp însă, se va petrece o a doua minune, anume parcă să întărească profeţia anunţată în vis. Pe masa de operaţie, maica a intrat în moarte clinică. Vedea tot ce se întâmplă în cameră, dar nu putea face nici cel mai mic gest. De fapt, trupul ei era pe masa de operaţie şi sufletul ei, undeva în afară, privindu-se pe sine şi au­zind pe cineva cum spune: "Vai, săraca, moare... E tânără încă". Medicii se agitau în jurul trupului inert, o priveau cu multă milă şi o căinau, fără să ştie că ea, de fapt, era fericită, nemaisimţind acele dureri cumplite care o chi­nuiau de luni de zile. "Stăteam într-o plutire de care o să-mi amintesc cât voi mai trăi", povesteşte maica Pan­telimona. "Stăteam despărţită de trup şi îmi venea să râd, când îl auzeam pe medicul chirurg cum strigă la anestezist, de ce nu i-a spus că pa­cienta suferă cu inima. Se agitau me­di­cii în sala de operaţie mai ceva ca la răz­boi, dar mie nu-mi păsa. Eram liniş­tită şi aproape de o fericire pe care nu o mai trăi­sem vreo­dată. Voiam ca starea aceea de plutire să nu se mai termine, dar s-a întâmplat ca prin minte să-mi treacă o mică îngrijorare (unde voi ple­ca? cine mă va însoţi? cât de lung va fi drumul?) şi, imediat, starea aceea s-a risipit ca un fum. Mi-am revenit în sim­ţiri şi am deschis ochii... De atunci am înce­put să înţeleg că viaţa mi-a fost dată ca să construiesc ceva pentru Dum­ne­zeu şi tot de atunci am început să citesc cu totul altfel cuvintele din Evanghelie: «Nu vă juraţi pe trup, că-i casa sufletu­lui». Su­fletul şi trupul sunt fraţi. Unul vrea mân­care şi băutură, somn şi trai bun. Altul se tânguieşte şi plânge, unde­va deasupra inimii - locul sufletului, pe care nu-l poţi defini, decât că e ceva uşor şi minunat ca un fulg, ca o adiere de vânt".

Prezicerea părintelui Arsenie Boca

Maica a început construcţia mânăs­tirii, fără să fi intrat în monahism. Nu ştia nici locul precis, nici felul în care va face rost de bani pentru a construi sfântul lo­caş, dar avea curaj şi nădejde că Dum­ne­zeu şi părintele Arsenie Boca o vor ajuta. În anii aceia de început, deşi abia operată pe creier, maica a trecut prin toate încer­cările pe care şi le poate imagina cineva într-o viaţă. Cu post şi rugăciune s-a re­tras pe dealul Făgetului, trăind ca o pust­nică, sub o foaie de cort pe patru ţăruşi şi, imediat, lu­crurile au început să se lege de la sine: durerile au dis­părut, tumora s-a resorbit, spre uimirea medicilor, iar un localnic, Vasile Bâlbă, şi-a donat pământul pentru mânăstire, chiar pe dealul pe care cândva, în drum spre Prislop, a poposit părintele Ar­se­nie Boca, împreună cu nişte ucenici pe care i-a lăsat să dea drumul la cai, să se odihnească un pic, iar el a ple­cat, dispărând în adâncul pădu­rii. După un timp, spre seară, părintele s-a întors. Obosit şi transfigurat cu totul, a început să-i mângâie pe ucenici, zi­când: "Să nu vă mâh­niţi că m-aţi aşteptat atâta, dar am avut multe rugăciuni de fă­cut... Aici, în locurile acestea, a fost cândva o mânăstire, şi vrăj­maşii au ars-o din temelii. Au ars-o împreună cu toţi vieţui­to­rii... Până am colindat pe toţi Sfinţii îngropaţi pe dealul aces­­ta, a trecut ceva vreme".
Privind în trecut, la figura părintelui Arsenie Boca, ochii maicii prind a licări sub o bru­mă măruntă de lacrimi, de par­că părintele ar fi apărut chiar în clipa aceea ca s-o menească Bisericii, aşa cum o mai menise când nici nu era născută. Mama ei, Victoria, abia păşea din pricina sarcinii, când a apărut ca din senin părintele Arsenie, s-a uitat lung la ea, şi arătând cu degetul spre pântecele Victoriţei, a spus cu accentul lui apăsat, de ardelean: "Tu, Tore (de la Victoria), fata pe care o creşti să o dai la mânăstire, că de nu, va fi vai şi amar de sănătatea ei". Şi aşa a şi fost. În obştea monahală, maica Pantelimona a găsit tot ce putea spera de la viaţă: spor, linişte, drag de oameni, drag de muncă şi, nu în ultimul rând, sănătate.
Dacă o întrebi cum arăta părintele Arsenie Boca, pe care l-a cunoscut în câteva rânduri, maica surâde. Este cel mai frumos lucru din viaţa ei, cea mai luminoasă întâm­plare. Înveşmântat în straie albe, înalt şi drept ca un haiduc, cu părul până la umeri şi barba crescută pre­lung, Arsenie Boca te aşeza pe scaunul de spovedanie şi, fixându-te cu ochii lui adânci şi răscolitori, te privea până începeai să plângi. Te lăsa aşa un timp, după care te lua cu binişorul şi te mângâia cum putea el, în clipa aceea, şi avea răspuns de sus. Apoi întorcea capul spre frăţiorii ce trebăluiau la curăţenia bisericii şi îi certa liniştit şi cu măsură: "Umblaţi cu luare aminte şi căl­caţi cu binişorul, căci sub tălpile voastre stau covor de lacrimi şi gânduri de pocăinţă... Fără aceste lacrimi nimeni nu se va mântui".
Maica are mare râvnă la părintele şi e convinsă că, din locul în care stă acum, părintele Arsenie Boca, Sfân­tul Ardealului, ne priveşte pe toţi şi se roagă pentru ajutorul nostru; veghează şi sporeşte lucrarea, aşa cum a promis. Nimic din ce a spus părintele nu a rămas fără să fi fost împlinit. Totul s-a petrecut aidoma profeţiilor lui: şi căderea comunismului ("hydra roşie", "steaua în cinci colţuri"), şi execuţia Ceauşeştilor în zi de Cră­ciun, zi de mare sărbătoare. La fel s-a întâmplat şi cu mânăstirea de pe dealul Făgetului. Exact cum a spus părintele, aşa a descoperit maica dovada că, pe acele locuri, au fost martirizaţi mai mulţi călugări ortodocşi, în memoria cărora a ridicat şapte cruci, drepte ca şapte lumânări sfinte şi veşnic aprinse.

Golgota Ardealului

Sub pulpana largă a straielor călugăreşti, paşii mai­cii abia îndrăznesc să atingă cărarea. Parcă se roagă, parcă îşi cer iertare, luând aminte la tot ce ating. În adâncul nevăzut al pământului odihnesc oseminte de călugăr. E loc sfânt, stropit cu lacrimi, sudoare şi sânge. Nu întâmplător, Făgetului i se mai spunea pe vremuri Dealul Crucii sau Golgota Ardealului, locul cel sfânt al făgărăşenilor, pe care însuşi Mihai Viteazu ridicase episcopie şi şcoală de diaconi, mânăstire falnică şi bo­gată, cu 188 de vieţuitori şi 38 de preoţi. Răsuna tot Ar­dealul de glasul clopotelor şi de cântările călugă­reşti. Atunci când s-a oprit cu ucenicii în pădure, părin­tele Arsenie Boca încă le mai auzea vibraţia de alamă, ascunsă adânc sub rădăcina pietrelor şi a copacilor, acolo unde mai stă acoperit şi negăsit de nimeni un tu­nel de scăpare pentru ostaştii cetăţii Făgăraşului, alături de multe alte taine cărora nu le-a venit vremea încă a fi cunoscute de oameni.
Maica Pantelimona are multe de povestit despre descoperirile făcute de ea pe dealul Făgetului. Vorbeşte cumpătat şi cu ceva tristeţe despre răcirea credinţei în lume sau despre istoria pe care nu trebuie să o pierdem niciodată, dacă nu vrem să ne pierdem pe sine, ca po­por, şi repetă de câteva ori, ca o litanie: "Locul acesta este sfânt şi, pentru a ajunge la el, pentru a-l atinge măcar cu privirea, bine ar fi să ne ridicăm la înălţimea lui, nu să-l coborâm prin faptele noastre pline de păcat şi pline de ocară". Îi este drag Făgetul, ca lumina ochi­lor. De fiecare dată când treburile multe o îngăduie, maica se preumblă singură şi dă ocol mânăstirii. Pri­veşte şi caută ceva anume, insistă, revine, ezită şi nu prea înţelege. Dacă o întrebi ce se întâmplă, tace. Tre­buie să insişti şi să-i atingi cumva coarda sensibilă a sufletului, pentru ca, într-un târziu, să ridice privirea spre tine şi, cu un tresalt uşor, să recunoască: "Mi-e dragă mânăstirea. Mă topesc de dragul ei, când o văd cât e de frumoasă şi cât de mândră a crescut, dar tot mai frumoasă e biserica din visul meu. Mă uit în jur, vorbesc cu oamenii, mă minunez şi ascult, dar eu tot în visul meu cel vechi mă aflu. Acest vis este adevărata minune. El este bucuria care şi acum îmi umple viaţa... Nu mă tem să o spun - cu toţii avem parte de miracole, doar că nu avem ochi pentru ele. Eu m-am vindecat de cancer, când rudele mele strângeau deja bani de în­mormântare. Am scăpat şi, drept mul­ţu­mire lui Dumnezeu, m-am apu­cat să caut loc de mânăstire, deşi nici nu ştiam înco­tro mă îndrept, iar în faţa mea se ridi­cau doar hiciuri, văioage şi pădure de ne­tre­cut. Nu m-am tulburat şi nu mi-a fost tea­mă nicio clipă. Un curcu­beu minunat m-a însoţit tot timpul şi, în vale, un nor a trăs­nit de trei ori, parcă în­demnându-mă să-mi continui drumul, să nu mă las. Cu toporişca mi-am făcut că­rare printre tufe încâlcite şi murăriş. Strân­geam din dinţi şi nu mă lăsam, iar când am ajuns în cul­mea dealului, am înlemnit de emoţie. În faţa mea, apăreau ca desenate din pene de înger şi aburi albi, de vată, zidurile şi cu­po­la mânăstirii ce aveam să o ridic nu peste mult timp. Era aievea şi parcă mă aş­tepta. Poate mă mai aşteaptă încă, pen­tru a mă întări şi a-mi arăta că acesta este datul nostru pe pământ - să avem fiecare o bisericuţă de vis şi toată viaţa să urcăm spre ea".
Privind în jur, maica se minunează singură. Când s-au construit toate e greu de spus; nici ea nu mai ştie. Parcă zidurile au crescut cu de la sine putere şi într-o noapte s-au unit toate laturile chiliilor, cu tot ce trebuie - cu turlă, clopotniţă şi poartă largă, înaltă şi dom­nească, la intrare. Pe toate le-a făcut maica în timp, în linişte şi rânduială, cu drag de rugăciune şi de Dumne­zeu. Pe toate le-a adăugat econom şi fără grabă: primul adăpost, primele chilii, prima bisericuţă de lemn, apoi biserica cea mare din cărămidă, anexele gospodăreşti şi, la urmă, izvorul de apă, tras cu multă cheltuială, tocmai de la 120 de metri adâncime, deşi mai toţi spe­cialiştii spuneau că aşa ceva nu e cu putinţă.

Focul cel mare al Învierii

E minunat ce se află acum pe dealul Făgetului. To­tul e curat, limpede şi strălucitor. Totul miroase a var proaspăt, a tămâie, a cetină şi lemn de brad. Mânăstirea e acum o construcţie mare şi încheiată solemn, ca o veche cetate de scaun, dar maica parcă nu are ochi pentru ea. Îşi mută mereu privirea spre mica şi modesta bisericuţă de lemn din capul dealului, spre locul unde s-a rugat şi a vărsat primele lacrimi. Orice minune i-ar apărea sub ochi şi oricâtă bogaţie ar veni peste ea, tot încleştarea şi trăirea de la început rămâne în sufletul ei. Nu o spune de-a dreptul, dar se simte - în gesturi, în privire, în oftatul ei ca un suspin. Da, maica tânjeşte cu adevărat după lipsurile de la începutul începutului. Tânjeşte după emoţia tulbure a primelor zile, când stătea singură şi înfrigurată într-un cort aruncat în ini­ma pădurii. "Au fost zile grele, zile cumplite, dar, ca o minune, exact când nu aveam nimic, aveam de toate", îşi aminteşte măicuţa. "Deşi nu găseam nici loc unde să-mi plec capul, nimic nu-mi lipsea. Mi-era foame? Mergeam în pădure şi găseam un pâlc de bureţi. Mi-era sete? Coboram câţiva kilometri până la Izvorul Crucii şi mă răcoream pe dată... De nimic nu duceam lipsă. Eram în permanenţă sub Har. Era suficient să rostesc ceva şi, pe dată, lucrul acela se şi împlinea. Şi ce dacă se făcea frig peste noapte?... Trecea a doua zi un cioban şi, fără să-mi spună nimic, lăsa lângă cort o scurteică sau o pătură şi pleca mai departe. Şi ce dacă rămâneau zidarii fără cărămizi? Nu se sfârşea ziua că şi apărea un camion plin cu materiale de con­strucţie, trimis de un credincios mai avut, care auzise de la oameni sau aflase în vis că a început şantierul mânăstirii. Multe minuni mi-a fost dat să trăiesc pe când locuiam în cort. De pildă, la Făget, nu a existat zi de duminică sau de mare sărbătoare, în care să nu fi avut preot la Sfânta Liturghie. Era suficient să ros­tesc la icoană dorinţa, că - imediat - apăreau câţi­va creştini care îmi spuneau că aduc ei preot; să fiu fără grijă. Vorbeau de parcă am fi stabilit ceva cu ei înainte. Vorbeau de parcă ar fi gândit cu gândurile mele... Da, au fost multe întâmplări şi trăiri deosebite. Din toate întâmplările acelea, cea mai adâncă şi greu de uitat din toate a fost o noapte de Înviere, când, slujind în alta­rul din cort şi fiind foarte frig afară, adunasem din vreme o grămadă mare de lemne, cam cât să încapă în cinci căruţe pline-vârf. Deja, în faţa cortului, se strân­sese puhoi de lume din satele din jur, plus câteva autocare de pelerini, şi toţi aşteptau zgribuliţi Litur­ghia Învierii, încât, la miezul nopţii, nu am mai stat pe gânduri, şi am dat foc la toată stiva aceea de lemne. Slujba mergea mai departe şi lemnele, deşi multe, ardeau mocnit şi cu flacără liniştită, de parcă s-ar fi rugat şi ele alături de credincioşi. Au ars până dimi­neaţă, până la ultimul Amin. Apoi, cu o ultimă vâlvă­taie, s-au stins... În acel an, am făcut Învierea numai la lumânări şi la strălucirea focului de lemne - un spec­tacol de care nu am mai avut parte niciodată. Un ase­menea moment nu-l trăieşti decât o singură dată-n viaţă, poate nici atunci. E momentul când ai dovada concretă că Dumnezeu există cu adevărat, că tot ce vine de la El este viu şi înălţător".
Cu ochii pierduţi uşor în depărtare, maica retrăieşte emoţia şi intensitatea acelei nopţi magice, tace şi of­tează, regretând că nu are talent de poet să mai descrie în cuvinte jocul de culori şi umbre, stră­lucirea stelelor reflectate în tresal­tul flăcărilor incandescente, imaginea vie şi profund mistică a focului ce lumina spre cer, în timp ce înaltul ce­ru­lui îşi întorcea, la rândul său, lumina caldă şi stelară a nemărginirii. Oricât ar vrea să rămână cu picioarele pe pământ şi să despartă înţelept lucrurile (ce a fost a fost şi ce va fi contează), maica nu poate să întoarcă simplu şi indiferent spatele la trecut, prefă­cân­du-se să nu observe că totul s-a schim­bat; nimic nu mai este cum a fost când­va. Ceva rău şi nedorit s-a întâm­plat între timp. S-au sleit lacrimile şi credinţa oamenilor. Au pierit gându­rile de milostenie şi bunătate. Un egoism planetar ne-a cuprins pe toţi. Am uitat şi am pierdut în acelaşi timp mulţime de lucruri, de arome şi gus­turi. Am uitat în primul rând să ne bucurăm. Românii au ajuns să fie un popor de oameni întristaţi, plîngăcioşi şi fără chef de viaţă. Trecem pe lângă un copil, un pom în­florit sau o stupină de albine, fără să băgăm de seamă. Tre­cem pe lângă lucrurile care ne înconjoară, de parcă nici n-ar fi. Oare Dumnezeu s-a străduit să înveşmânteze în forme şi culori lumea asta degeaba? Nu cumva frumo­sul e de fapt o conlucrare între frumosul din noi şi cel din afară? "E mare păcat", constată cu tristeţe măicuţa. "Ne facem singuri viaţa urâ­tă. Noi, cu gândurile şi îndo­ielile noastre. Venim cu plân­set pe lumea aceasta, ne­ştiind ce ne aşteaptă, şi ple­căm îngânduraţi la moarte, neştiind unde ne ducem... Neliniştea şi întristarea e o otravă înceată şi fără milă. De această otravă nu e cu putinţă să scăpăm decât prin credinţă şi nădejde; prin zâm­bet şi lucru frumos... Da, zâmbetul e semn de credinţă. Aşa cum zâmbesc copiii în pătuţul lor; aşa cum zâmbesc bătrânii când îşi văd nepoţii. Odată, am stat de vorbă cu un călugăr cuminte şi înţe­lept, care mi-a mărturisit că îşi luase canon să nu mai co­boare niciodată din chilia lui şi, cu atât mai puţin, să calce în vreun oraş. Când l-am în­trebat de ce, călugărul a oftat şi mi-a spus: «Nu mai cobor din munte pentru că, la oraş, oamenii sunt foarte trişti şi tristeţea lor mă face şi pe mine să fiu trist. Am stat anume la un stop în Făgăraş şi am privit oamenii care aşteptau să treacă strada. Într-un sfert de oră, pe niciun om nu l-am văzut cu zâmbetul pe buze. Toţi vor­beau la telefon sau priveau în pământ şi aveau frunţile încreţite de griji şi su­pă­rare»".

O rugăciune şi un oftat

De la înălţimea vârstei pe care o are, maica îşi per­mite să fie îngândurată şi să ne certe. Prezentul nu o mulţumeşte în niciun fel. Toată lumea aleargă după bani, după haine şi călătorii în străinătate. Toată lumea stă cu telefonul mobil la ureche şi pe tineri nu-i mai urneşti din faţa calculatoarelor. Vorbim întruna, fiecare cu fiecare. Numai lui Dumnezeu nu avem a-I spune nimic. Lui Dumnezeu nu-I trimite nimeni nici scrisoa­re, nici e-mail, nici sms. Ne ataşăm prea uşor de lu­crurile reci, inerte, fără viaţă, şi ne credem cei mai gro­zavi de pe pământ, uitând cu câtă simplitate pustnicii şi Sfinţii Părinţi vorbeau la mare distanţă între ei sau îşi dădeau de ştire prin rugăciune, prin vis, prin sunet de toacă. Sub ochii noştri moare o lume. Se duce, se sleieşte, se desface în mii de bucăţi. "Pământul arde, a ajuns la graniţele ţării, dar noi nu vedem", zice măi­cuţa. "Ard păcatele noastre, fărădelegea noastră, rău­tatea noastră... Arde totul în jur şi noi ne veselim în petreceri şi destrăbălări, ca pe vremea lui Noe. Nici eu nu ştiu ce mai e de făcut. Aş zice că timpul nostru s-a terminat, că nu mai e timp de nimic - nici de însu­rat, nici de pustnicie. Timpul nostru ar mai fi doar de o rugăciune finală şi un oftat. Atât şi nimic mai mult".
Maica Pantelimona tace, aţintind privirea deasupra caselor din vale, până dincolo de vârful Munţilor Făgă­raş. Lumea, aşa cum e ea acum, nu o mai interesează. Chiar dacă ştie că nu e posibil, s-ar întoarce în orice cli­pă în trecut şi ar rămâne acolo. S-ar întoarce la Pris­lopul lui Arsenie Boca şi chiar la anii de prigoană co­munistă, când ieşea la muncile câmpului, împreună cu părinţii, şi seara, înainte de a se înturna acasă, oamenii lăsau într-un copac straiţele lor cu mâncare - pită, slană şi ceva horincă. Un copac întreg era înveşmântat până în vârf cu traiste colorate, ciobăneşti. Un copac plin de belşug şi hrană. Iar când măicuţa, copil fiind, întreba ce este acel copac, părinţii îi puneau mâna la gură şi-i făceau semn să tacă. Era locul lăsat anume, pregătit pentru luptătorii din munţi, pentru acei oameni care au preferat să moară, decât să renunţe la credinţa lor. Unde mai întâlneşti asemenea oameni? Unde mai vezi un copac ca cel din ţarina făgărăşenilor? Au dispă­rut traistele cu merinde, au dispărut luptătorii şi cre­dinţa. Pe vremurile cele îndepărtate, românii transil­vani fugeau în munţi, unde, de teamă că li se va schim­ba credinţa, stăteau până se găta mâncarea şi se hră­neau doar cu zăpadă şi frunze căzute pe jos. Lăsau în case doar pe bătrâni, iar pe fete le zideau într-o cămă­ruţă, lângă sobă, într-un spaţiu de doar doi metri. Le zideau ca pe muceniţe, să respire prin horn, iar ei se întorceau la casele lor doar când se auzea clopotul din primul sat. Clopotul era semnalul. Aşa vorbeau stră­moşii. Vorbeau între ei, la mari distanţe, prin Dumne­zeu. Prin sunet de clopot şi glas tocmit de toacă.
Din înaltul dealului, maica Pantelimona priveşte cerul şi stelele lui mari ca nişte mere aurii de toamnă. De acum, bucuria ei a rămas doar locul, cerul şi înălţi­mea. Mânăstirea şi toată munca ei de până acum vor rămâne maicilor tinere. Altele sunt acum albinele din stup. Maica Pantelimona nu le este stareţă şi nici n-ar avea cum. De la începutul începutului, a refuzat titluri sau funcţii. S-a mulţu­mit cu ceea ce a fost şi este - călugăriţă simplă, fără alte laude, mângâieri sau zorzoane onorifice de cucernică sau preasfântă. S-a mulţumit cu gândul că a fost prima care a crezut dintr-o su­flare vorbele părintelui Arsenie Boca şi profeţia lui că pe acel deal va fi mâ­năstire.
Oricât am insista cu întrebări şi is­codeli mărunte, de ziarist, maica Pante­limona tace, cugetă, cade pe gânduri şi nu încetează nicio clipă să privească la mânăstirea ei din vis. E aievea şi con­tinuă să o aştepte, parcă vrând să-i arate că acesta e datul nostru pe pământ - să avem fiecare o bisericuţă în vis şi toată viaţa să urcăm spre ea. Să în­cercăm măcar. Să ne dăm silinţa... Aşa cum putem. Pas cu pas. Treaptă cu treaptă.