În moarte clinică
Din pragul Mânăstirii Făget cuprinzi cu privirea întreaga Țară a Făgărașului, până departe, spre zidurile cetății medievale și munții profilați misterios în lumina dimineții. E liniște și e frumos pe dealul Făgetului. O stare intensă de bine te cuprinde și n-ai mai pleca în altă parte, spre mulțumirea maicii Pantelimona care, de undeva din preajmă, încuviințează printr-o înclinare ușoară a capului și surâde. Da, știe și ea că Făgetul e un loc aparte. Un loc pe care l-a visat încă de pe vremea când, simplă tehniciană la o întreprindere de utilaj chimic din Făgăraș, căuta, fără să știe ce, drumul vieții. Tocmai trecea printr-un moment greu al vieții. Medicii îi descoperiseră o tumoră gigant la creier și nu-i mai dădeau nicio șansă serioasă de vindecare, deși era tânără - puțin peste 35 de ani. Trăind într-un sat de la poalele Făgărașilor, la Voievodeni, maica a început să se roage, cerându-I lui Dumnezeu ajutor. La un moment dat, într-o secundă, a visat dealul. Nu știa în ce loc anume este, dar era sus, într-o grădină cu pomi, cu iarbă grasă, cu flori albe de salcâm și roiuri multe de albine, în timp ce o voce rostea blând, părintește: "Uită-te bine în jur. Aici ai să stai tot restul zilelor tale... Aici, nu în altă parte". La început nu a înțeles, gândind că mai toate visele și vedeniile sunt înșelătoare. Nu peste mult timp însă, se va petrece o a doua minune, anume parcă să întărească profeția anunțată în vis. Pe masa de operație, maica a intrat în moarte clinică. Vedea tot ce se întâmplă în cameră, dar nu putea face nici cel mai mic gest. De fapt, trupul ei era pe masa de operație și sufletul ei, undeva în afară, privindu-se pe sine și auzind pe cineva cum spune: "Vai, săraca, moare... E tânără încă". Medicii se agitau în jurul trupului inert, o priveau cu multă milă și o căinau, fără să știe că ea, de fapt, era fericită, nemaisimțind acele dureri cumplite care o chinuiau de luni de zile. "Stăteam într-o plutire de care o să-mi amintesc cât voi mai trăi", povestește maica Pantelimona. "Stăteam despărțită de trup și îmi venea să râd, când îl auzeam pe medicul chirurg cum strigă la anestezist, de ce nu i-a spus că pacienta suferă cu inima. Se agitau medicii în sala de operație mai ceva ca la război, dar mie nu-mi păsa. Eram liniștită și aproape de o fericire pe care nu o mai trăisem vreodată. Voiam ca starea aceea de plutire să nu se mai termine, dar s-a întâmplat ca prin minte să-mi treacă o mică îngrijorare (unde voi pleca? cine mă va însoți? cât de lung va fi drumul?) și, imediat, starea aceea s-a risipit ca un fum. Mi-am revenit în simțiri și am deschis ochii... De atunci am început să înțeleg că viața mi-a fost dată ca să construiesc ceva pentru Dumnezeu și tot de atunci am început să citesc cu totul altfel cuvintele din Evanghelie: «Nu vă jurați pe trup, că-i casa sufletului». Sufletul și trupul sunt frați. Unul vrea mâncare și băutură, somn și trai bun. Altul se tânguiește și plânge, undeva deasupra inimii - locul sufletului, pe care nu-l poți defini, decât că e ceva ușor și minunat ca un fulg, ca o adiere de vânt".
Prezicerea părintelui Arsenie Boca
Maica a început construcția mânăstirii, fără să fi intrat în monahism. Nu știa nici locul precis, nici felul în care va face rost de bani pentru a construi sfântul locaș, dar avea curaj și nădejde că Dumnezeu și părintele Arsenie Boca o vor ajuta. În anii aceia de început, deși abia operată pe creier, maica a trecut prin toate încercările pe care și le poate imagina cineva într-o viață. Cu post și rugăciune s-a retras pe dealul Făgetului, trăind ca o pustnică, sub o foaie de cort pe patru țăruși și, imediat, lucrurile au început să se lege de la sine: durerile au dispărut, tumora s-a resorbit, spre uimirea medicilor, iar un localnic, Vasile Bâlbă, și-a donat pământul pentru mânăstire, chiar pe dealul pe care cândva, în drum spre Prislop, a poposit părintele Arsenie Boca, împreună cu niște ucenici pe care i-a lăsat să dea drumul la cai, să se odihnească un pic, iar el a plecat, dispărând în adâncul pădurii. După un timp, spre seară, părintele s-a întors. Obosit și transfigurat cu totul, a început să-i mângâie pe ucenici, zicând: "Să nu vă mâhniți că m-ați așteptat atâta, dar am avut multe rugăciuni de făcut... Aici, în locurile acestea, a fost cândva o mânăstire, și vrăjmașii au ars-o din temelii. Au ars-o împreună cu toți viețuitorii... Până am colindat pe toți Sfinții îngropați pe dealul acesta, a trecut ceva vreme".
Privind în trecut, la figura părintelui Arsenie Boca, ochii maicii prind a licări sub o brumă măruntă de lacrimi, de parcă părintele ar fi apărut chiar în clipa aceea ca s-o menească Bisericii, așa cum o mai menise când nici nu era născută. Mama ei, Victoria, abia pășea din pricina sarcinii, când a apărut ca din senin părintele Arsenie, s-a uitat lung la ea, și arătând cu degetul spre pântecele Victoriței, a spus cu accentul lui apăsat, de ardelean: "Tu, Tore (de la Victoria), fata pe care o crești să o dai la mânăstire, că de nu, va fi vai și amar de sănătatea ei". Și așa a și fost. În obștea monahală, maica Pantelimona a găsit tot ce putea spera de la viață: spor, liniște, drag de oameni, drag de muncă și, nu în ultimul rând, sănătate.
Dacă o întrebi cum arăta părintele Arsenie Boca, pe care l-a cunoscut în câteva rânduri, maica surâde. Este cel mai frumos lucru din viața ei, cea mai luminoasă întâmplare. Înveșmântat în straie albe, înalt și drept ca un haiduc, cu părul până la umeri și barba crescută prelung, Arsenie Boca te așeza pe scaunul de spovedanie și, fixându-te cu ochii lui adânci și răscolitori, te privea până începeai să plângi. Te lăsa așa un timp, după care te lua cu binișorul și te mângâia cum putea el, în clipa aceea, și avea răspuns de sus. Apoi întorcea capul spre frățiorii ce trebăluiau la curățenia bisericii și îi certa liniștit și cu măsură: "Umblați cu luare aminte și călcați cu binișorul, căci sub tălpile voastre stau covor de lacrimi și gânduri de pocăință... Fără aceste lacrimi nimeni nu se va mântui".
Maica are mare râvnă la părintele și e convinsă că, din locul în care stă acum, părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, ne privește pe toți și se roagă pentru ajutorul nostru; veghează și sporește lucrarea, așa cum a promis. Nimic din ce a spus părintele nu a rămas fără să fi fost împlinit. Totul s-a petrecut aidoma profețiilor lui: și căderea comunismului ("hydra roșie", "steaua în cinci colțuri"), și execuția Ceaușeștilor în zi de Crăciun, zi de mare sărbătoare. La fel s-a întâmplat și cu mânăstirea de pe dealul Făgetului. Exact cum a spus părintele, așa a descoperit maica dovada că, pe acele locuri, au fost martirizați mai mulți călugări ortodocși, în memoria cărora a ridicat șapte cruci, drepte ca șapte lumânări sfinte și veșnic aprinse.
Golgota Ardealului
Sub pulpana largă a straielor călugărești, pașii maicii abia îndrăznesc să atingă cărarea. Parcă se roagă, parcă își cer iertare, luând aminte la tot ce ating. În adâncul nevăzut al pământului odihnesc oseminte de călugăr. E loc sfânt, stropit cu lacrimi, sudoare și sânge. Nu întâmplător, Făgetului i se mai spunea pe vremuri Dealul Crucii sau Golgota Ardealului, locul cel sfânt al făgărășenilor, pe care însuși Mihai Viteazu ridicase episcopie și școală de diaconi, mânăstire falnică și bogată, cu 188 de viețuitori și 38 de preoți. Răsuna tot Ardealul de glasul clopotelor și de cântările călugărești. Atunci când s-a oprit cu ucenicii în pădure, părintele Arsenie Boca încă le mai auzea vibrația de alamă, ascunsă adânc sub rădăcina pietrelor și a copacilor, acolo unde mai stă acoperit și negăsit de nimeni un tunel de scăpare pentru ostaștii cetății Făgărașului, alături de multe alte taine cărora nu le-a venit vremea încă a fi cunoscute de oameni.
Maica Pantelimona are multe de povestit despre descoperirile făcute de ea pe dealul Făgetului. Vorbește cumpătat și cu ceva tristețe despre răcirea credinței în lume sau despre istoria pe care nu trebuie să o pierdem niciodată, dacă nu vrem să ne pierdem pe sine, ca popor, și repetă de câteva ori, ca o litanie: "Locul acesta este sfânt și, pentru a ajunge la el, pentru a-l atinge măcar cu privirea, bine ar fi să ne ridicăm la înălțimea lui, nu să-l coborâm prin faptele noastre pline de păcat și pline de ocară". Îi este drag Făgetul, ca lumina ochilor. De fiecare dată când treburile multe o îngăduie, maica se preumblă singură și dă ocol mânăstirii. Privește și caută ceva anume, insistă, revine, ezită și nu prea înțelege. Dacă o întrebi ce se întâmplă, tace. Trebuie să insiști și să-i atingi cumva coarda sensibilă a sufletului, pentru ca, într-un târziu, să ridice privirea spre tine și, cu un tresalt ușor, să recunoască: "Mi-e dragă mânăstirea. Mă topesc de dragul ei, când o văd cât e de frumoasă și cât de mândră a crescut, dar tot mai frumoasă e biserica din visul meu. Mă uit în jur, vorbesc cu oamenii, mă minunez și ascult, dar eu tot în visul meu cel vechi mă aflu. Acest vis este adevărata minune. El este bucuria care și acum îmi umple viața... Nu mă tem să o spun - cu toții avem parte de miracole, doar că nu avem ochi pentru ele. Eu m-am vindecat de cancer, când rudele mele strângeau deja bani de înmormântare. Am scăpat și, drept mulțumire lui Dumnezeu, m-am apucat să caut loc de mânăstire, deși nici nu știam încotro mă îndrept, iar în fața mea se ridicau doar hiciuri, văioage și pădure de netrecut. Nu m-am tulburat și nu mi-a fost teamă nicio clipă. Un curcubeu minunat m-a însoțit tot timpul și, în vale, un nor a trăsnit de trei ori, parcă îndemnându-mă să-mi continui drumul, să nu mă las. Cu toporișca mi-am făcut cărare printre tufe încâlcite și murăriș. Strângeam din dinți și nu mă lăsam, iar când am ajuns în culmea dealului, am înlemnit de emoție. În fața mea, apăreau ca desenate din pene de înger și aburi albi, de vată, zidurile și cupola mânăstirii ce aveam să o ridic nu peste mult timp. Era aievea și parcă mă aștepta. Poate mă mai așteaptă încă, pentru a mă întări și a-mi arăta că acesta este datul nostru pe pământ - să avem fiecare o bisericuță de vis și toată viața să urcăm spre ea".
Privind în jur, maica se minunează singură. Când s-au construit toate e greu de spus; nici ea nu mai știe. Parcă zidurile au crescut cu de la sine putere și într-o noapte s-au unit toate laturile chiliilor, cu tot ce trebuie - cu turlă, clopotniță și poartă largă, înaltă și domnească, la intrare. Pe toate le-a făcut maica în timp, în liniște și rânduială, cu drag de rugăciune și de Dumnezeu. Pe toate le-a adăugat econom și fără grabă: primul adăpost, primele chilii, prima bisericuță de lemn, apoi biserica cea mare din cărămidă, anexele gospodărești și, la urmă, izvorul de apă, tras cu multă cheltuială, tocmai de la 120 de metri adâncime, deși mai toți specialiștii spuneau că așa ceva nu e cu putință.
Focul cel mare al Învierii
E minunat ce se află acum pe dealul Făgetului. Totul e curat, limpede și strălucitor. Totul miroase a var proaspăt, a tămâie, a cetină și lemn de brad. Mânăstirea e acum o construcție mare și încheiată solemn, ca o veche cetate de scaun, dar maica parcă nu are ochi pentru ea. Își mută mereu privirea spre mica și modesta bisericuță de lemn din capul dealului, spre locul unde s-a rugat și a vărsat primele lacrimi. Orice minune i-ar apărea sub ochi și oricâtă bogație ar veni peste ea, tot încleștarea și trăirea de la început rămâne în sufletul ei. Nu o spune de-a dreptul, dar se simte - în gesturi, în privire, în oftatul ei ca un suspin. Da, maica tânjește cu adevărat după lipsurile de la începutul începutului. Tânjește după emoția tulbure a primelor zile, când stătea singură și înfrigurată într-un cort aruncat în inima pădurii. "Au fost zile grele, zile cumplite, dar, ca o minune, exact când nu aveam nimic, aveam de toate", își amintește măicuța. "Deși nu găseam nici loc unde să-mi plec capul, nimic nu-mi lipsea. Mi-era foame? Mergeam în pădure și găseam un pâlc de bureți. Mi-era sete? Coboram câțiva kilometri până la Izvorul Crucii și mă răcoream pe dată... De nimic nu duceam lipsă. Eram în permanență sub Har. Era suficient să rostesc ceva și, pe dată, lucrul acela se și împlinea. Și ce dacă se făcea frig peste noapte?... Trecea a doua zi un cioban și, fără să-mi spună nimic, lăsa lângă cort o scurteică sau o pătură și pleca mai departe. Și ce dacă rămâneau zidarii fără cărămizi? Nu se sfârșea ziua că și apărea un camion plin cu materiale de construcție, trimis de un credincios mai avut, care auzise de la oameni sau aflase în vis că a început șantierul mânăstirii. Multe minuni mi-a fost dat să trăiesc pe când locuiam în cort. De pildă, la Făget, nu a existat zi de duminică sau de mare sărbătoare, în care să nu fi avut preot la Sfânta Liturghie. Era suficient să rostesc la icoană dorința, că - imediat - apăreau câțiva creștini care îmi spuneau că aduc ei preot; să fiu fără grijă. Vorbeau de parcă am fi stabilit ceva cu ei înainte. Vorbeau de parcă ar fi gândit cu gândurile mele... Da, au fost multe întâmplări și trăiri deosebite. Din toate întâmplările acelea, cea mai adâncă și greu de uitat din toate a fost o noapte de Înviere, când, slujind în altarul din cort și fiind foarte frig afară, adunasem din vreme o grămadă mare de lemne, cam cât să încapă în cinci căruțe pline-vârf. Deja, în fața cortului, se strânsese puhoi de lume din satele din jur, plus câteva autocare de pelerini, și toți așteptau zgribuliți Liturghia Învierii, încât, la miezul nopții, nu am mai stat pe gânduri, și am dat foc la toată stiva aceea de lemne. Slujba mergea mai departe și lemnele, deși multe, ardeau mocnit și cu flacără liniștită, de parcă s-ar fi rugat și ele alături de credincioși. Au ars până dimineață, până la ultimul Amin. Apoi, cu o ultimă vâlvătaie, s-au stins... În acel an, am făcut Învierea numai la lumânări și la strălucirea focului de lemne - un spectacol de care nu am mai avut parte niciodată. Un asemenea moment nu-l trăiești decât o singură dată-n viață, poate nici atunci. E momentul când ai dovada concretă că Dumnezeu există cu adevărat, că tot ce vine de la El este viu și înălțător".
Cu ochii pierduți ușor în depărtare, maica retrăiește emoția și intensitatea acelei nopți magice, tace și oftează, regretând că nu are talent de poet să mai descrie în cuvinte jocul de culori și umbre, strălucirea stelelor reflectate în tresaltul flăcărilor incandescente, imaginea vie și profund mistică a focului ce lumina spre cer, în timp ce înaltul cerului își întorcea, la rândul său, lumina caldă și stelară a nemărginirii. Oricât ar vrea să rămână cu picioarele pe pământ și să despartă înțelept lucrurile (ce a fost a fost și ce va fi contează), maica nu poate să întoarcă simplu și indiferent spatele la trecut, prefăcându-se să nu observe că totul s-a schimbat; nimic nu mai este cum a fost cândva. Ceva rău și nedorit s-a întâmplat între timp. S-au sleit lacrimile și credința oamenilor. Au pierit gândurile de milostenie și bunătate. Un egoism planetar ne-a cuprins pe toți. Am uitat și am pierdut în același timp mulțime de lucruri, de arome și gusturi. Am uitat în primul rând să ne bucurăm. Românii au ajuns să fie un popor de oameni întristați, plîngăcioși și fără chef de viață. Trecem pe lângă un copil, un pom înflorit sau o stupină de albine, fără să băgăm de seamă. Trecem pe lângă lucrurile care ne înconjoară, de parcă nici n-ar fi. Oare Dumnezeu s-a străduit să înveșmânteze în forme și culori lumea asta degeaba? Nu cumva frumosul e de fapt o conlucrare între frumosul din noi și cel din afară? "E mare păcat", constată cu tristețe măicuța. "Ne facem singuri viața urâtă. Noi, cu gândurile și îndoielile noastre. Venim cu plânset pe lumea aceasta, neștiind ce ne așteaptă, și plecăm îngândurați la moarte, neștiind unde ne ducem... Neliniștea și întristarea e o otravă înceată și fără milă. De această otravă nu e cu putință să scăpăm decât prin credință și nădejde; prin zâmbet și lucru frumos... Da, zâmbetul e semn de credință. Așa cum zâmbesc copiii în pătuțul lor; așa cum zâmbesc bătrânii când își văd nepoții. Odată, am stat de vorbă cu un călugăr cuminte și înțelept, care mi-a mărturisit că își luase canon să nu mai coboare niciodată din chilia lui și, cu atât mai puțin, să calce în vreun oraș. Când l-am întrebat de ce, călugărul a oftat și mi-a spus: «Nu mai cobor din munte pentru că, la oraș, oamenii sunt foarte triști și tristețea lor mă face și pe mine să fiu trist. Am stat anume la un stop în Făgăraș și am privit oamenii care așteptau să treacă strada. Într-un sfert de oră, pe niciun om nu l-am văzut cu zâmbetul pe buze. Toți vorbeau la telefon sau priveau în pământ și aveau frunțile încrețite de griji și supărare»".
O rugăciune și un oftat
De la înălțimea vârstei pe care o are, maica își permite să fie îngândurată și să ne certe. Prezentul nu o mulțumește în niciun fel. Toată lumea aleargă după bani, după haine și călătorii în străinătate. Toată lumea stă cu telefonul mobil la ureche și pe tineri nu-i mai urnești din fața calculatoarelor. Vorbim întruna, fiecare cu fiecare. Numai lui Dumnezeu nu avem a-I spune nimic. Lui Dumnezeu nu-I trimite nimeni nici scrisoare, nici e-mail, nici sms. Ne atașăm prea ușor de lucrurile reci, inerte, fără viață, și ne credem cei mai grozavi de pe pământ, uitând cu câtă simplitate pustnicii și Sfinții Părinți vorbeau la mare distanță între ei sau își dădeau de știre prin rugăciune, prin vis, prin sunet de toacă. Sub ochii noștri moare o lume. Se duce, se sleiește, se desface în mii de bucăți. "Pământul arde, a ajuns la granițele țării, dar noi nu vedem", zice măicuța. "Ard păcatele noastre, fărădelegea noastră, răutatea noastră... Arde totul în jur și noi ne veselim în petreceri și destrăbălări, ca pe vremea lui Noe. Nici eu nu știu ce mai e de făcut. Aș zice că timpul nostru s-a terminat, că nu mai e timp de nimic - nici de însurat, nici de pustnicie. Timpul nostru ar mai fi doar de o rugăciune finală și un oftat. Atât și nimic mai mult".
Maica Pantelimona tace, ațintind privirea deasupra caselor din vale, până dincolo de vârful Munților Făgăraș. Lumea, așa cum e ea acum, nu o mai interesează. Chiar dacă știe că nu e posibil, s-ar întoarce în orice clipă în trecut și ar rămâne acolo. S-ar întoarce la Prislopul lui Arsenie Boca și chiar la anii de prigoană comunistă, când ieșea la muncile câmpului, împreună cu părinții, și seara, înainte de a se înturna acasă, oamenii lăsau într-un copac straițele lor cu mâncare - pită, slană și ceva horincă. Un copac întreg era înveșmântat până în vârf cu traiste colorate, ciobănești. Un copac plin de belșug și hrană. Iar când măicuța, copil fiind, întreba ce este acel copac, părinții îi puneau mâna la gură și-i făceau semn să tacă. Era locul lăsat anume, pregătit pentru luptătorii din munți, pentru acei oameni care au preferat să moară, decât să renunțe la credința lor. Unde mai întâlnești asemenea oameni? Unde mai vezi un copac ca cel din țarina făgărășenilor? Au dispărut traistele cu merinde, au dispărut luptătorii și credința. Pe vremurile cele îndepărtate, românii transilvani fugeau în munți, unde, de teamă că li se va schimba credința, stăteau până se găta mâncarea și se hrăneau doar cu zăpadă și frunze căzute pe jos. Lăsau în case doar pe bătrâni, iar pe fete le zideau într-o cămăruță, lângă sobă, într-un spațiu de doar doi metri. Le zideau ca pe mucenițe, să respire prin horn, iar ei se întorceau la casele lor doar când se auzea clopotul din primul sat. Clopotul era semnalul. Așa vorbeau strămoșii. Vorbeau între ei, la mari distanțe, prin Dumnezeu. Prin sunet de clopot și glas tocmit de toacă.
Din înaltul dealului, maica Pantelimona privește cerul și stelele lui mari ca niște mere aurii de toamnă. De acum, bucuria ei a rămas doar locul, cerul și înălțimea. Mânăstirea și toată munca ei de până acum vor rămâne maicilor tinere. Altele sunt acum albinele din stup. Maica Pantelimona nu le este stareță și nici n-ar avea cum. De la începutul începutului, a refuzat titluri sau funcții. S-a mulțumit cu ceea ce a fost și este - călugăriță simplă, fără alte laude, mângâieri sau zorzoane onorifice de cucernică sau preasfântă. S-a mulțumit cu gândul că a fost prima care a crezut dintr-o suflare vorbele părintelui Arsenie Boca și profeția lui că pe acel deal va fi mânăstire.
Oricât am insista cu întrebări și iscodeli mărunte, de ziarist, maica Pantelimona tace, cugetă, cade pe gânduri și nu încetează nicio clipă să privească la mânăstirea ei din vis. E aievea și continuă să o aștepte, parcă vrând să-i arate că acesta e datul nostru pe pământ - să avem fiecare o bisericuță în vis și toată viața să urcăm spre ea. Să încercăm măcar. Să ne dăm silința... Așa cum putem. Pas cu pas. Treaptă cu treaptă.